Nebunia a fost întotdeauna o boală care n-a ținut cont de averea sau rangul nimănui – de la oameni săraci, la regi, ea n-a iertat pe nimeni, niciodată. Însă, cu cât persoana a fost mai importantă, cu atât consecințele deciziilor persoanei respective au fost mai grave. Astăzi voi continua lista ce cuprinde 10 conducători a căror boală mintală a influențat, într-un mod nefast, soarta lumii.
Acest top 10 ar fi putut cuprinde doar țari. Acești conducători au fost crescuți în condiții care ar fi putut garanta oricui că va deveni sociopat. Mulți dintre ei și-au văzut rude apropiate omorâte de alte rude apropiate. Deși, copii fiind, au fost abuzați într-un mod necruțător, ca adulți au avut o putere absolută, dar și o sabie a lui Damocles deasupra capului.
Dacă până acum i-am prezentat pe Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Petru al III-lea, Carol al VI-lea și împăratul Qianfei, acum este rândul Mariei a Portugaliei (1734-1816).
Maria I
Regină a Portugaliei, Brazilei și Algarves
Maria, spre deosebire de aproape toți monarhii din această listă, a avut o copilărie idilică. Tatăl său, regele Portugaliei, a divinizat-o atât pe ea, cât și pe surorile ei mai mici. Regele își petrecea majoritatea timpului împreună cu familia, răsfățându-și fiicele, oferindu-le păpuși modelate după chipurile sfinților și plimbându-le în cele mai frumoase locuri.
Pentru oricine altcineva acest lucru reprezenta o viață fericită, dar acesta nu era un aspect benefic atunci când cineva era rege. În timp ce regele își vedea de viața sa liniștită, marchizul de Pombal conducea țara. În opinia marchizului, a “conduce” țara însemna încarcerarea tuturor celor care îi puneau deciziile sub semnul întrebării și uciderea… celorlalți incomozi.
Marchizul a preluat controlul guvernului după teribilul cutremur din 1 noiembrie 1755 din Lisabona, în care aproximativ 100.000 de oameni și-au pierdut viața. (Palatul în care s-a născut Maria a fost, de asemenea, distrus în acest dezastru.)
Când a avut loc o tentativă de ucidere a regelui, marchizul a profitat de ocazie și a strâns toți dușmanii săi politici – cei mai importanți – i-a torturat ca să spună tot ce știau, le-a sfărâmat oasele pe eșafod, apoi a dat foc eșafodului.
Acest lucru n-ar fi marcat-o pe Maria atât de puternic, dacă n-ar fi suferit de manie religioasă. Când a devenit regină, a ajuns să fie chinuită de gândul că preaiubitul său tatăl va ajunge în iad pentru că a fost un rege rău, și că ea i s-ar putea alătura în curând. Drept urmare, a amnistiat toți prizonierii politici și le-a acordat numeroase funcții la curte.
Aceste decizii ale sale nu au ajutat prea mult situația de la curte, deoarece ani de zile într-o închisoare portugheză din secolul al XVIII-lea nu erau deloc benefici pentru sănătatea mintală. Drept urmare, mulți dintre consilierii și curtenii săi erau la fel de instabili mintal ca și ea.
În 1760 s-a căsătorit, la vârsta de 25 de ani, cu unchiul său, Pedro, care avea 42 de ani și care era fratele mai mic al tatălui său, Jose I. Au avut șase copii, dintre un singur fiu a supraviețuit – cel mare – și, după moartea ei în 1816, acesta a devenit João al VI-lea.
În 1777, ea a devenit prima regină de necontestat a Portugaliei și a fost un bun conducător în perioada anterioară nebuniei sale. Iar prima sa măsură luată în calitate de regină a fost aceea de a-l demite pe secretarul de stat al Regatului, Marchizul de Pombal.
Nebunia ei a fost declarată oficial în anul 1786, când Maria a trebuit să fie dusă în apartamentele sale într-o stare de delir. Starea mentală a reginei s-a deteriorat din ce în ce mai mult. După ce în mai 1786 soțul ei (cu care a avut o relație fericită) a murit, Maria a fost devastată și a interzis orice formă de divertisment la curte, iar festivitățile de stat semănau cu ceremoniile religioase. Starea ei s-a înrăutățit după ce unul din fii săi, în vârstă de 27 de ani, s-a îmbolnăvit de variolă și a murit, iar la scurt timp a murit și duhovnicul ei, în 1791. Drept urmare, ajunsese să stea toată ziua în apartamentele ei și să țipe, iar cei din anturajul ei se plângeau de strigăte îngrozitoare ce răsunau în tot palatul.
Din cauza cuceririlor lui Napoleon, curtea s-a mutat în colonia portugheză a Braziliei. Mai târziu, Brazilia a trecut de la statutul de colonie la cea de regat, cu formarea, în consecință, a Regatului Unit al Portugaliei, Braziliei și Algarvesului.
Maria a trăit în Brazilia timp de opt ani, fiind mereu nefericită. În 1816, regina a murit la mănăstirea Carmo din Rio de Janeiro, la vârsta de 81. După moartea sa, Prințul Regent João a fost desemnat rege al Portugaliei, Braziliei și Algarvesului, iar corpul ei a fost transportat la Lisabona, și depus în mausoleul Basilica da Estrela.
Cu toate că a suferit de crize de nebunie, regina Maria a rămas o personalitate foarte admirată atât în Brazilia, cât și în Portugalia, datorită schimbărilor extraordinare și evenimentelor care au avut loc în timpul domniei sale, iar o parte din moștenirea sa strălucește, la propriu – Palatul Național al Portugaliei Queluz, o capodoperă în stil baroc-roccoco, la a cărui construcție Maria și-a adus contribuția. În Brazilia, în timpul domniei sale, deși a acționat prin regența fiului ei, a creat multe dintre instituțiile statului, acestea fiind precursoarele echivalentelor lor din ziua de astăzi și a acordat o mai mare putere coloniștilor brazilieni. În timp ce ea este adesea numită Nebuna în Brazilia, istoricii brazilieni și portughezi o apreciază într-un mod deosebit.
Alice Diana BOBOC
(Va continua)