Anul 1989 a fost anul în care regimurile comuniste din Blocul Estic au căzut. Dintre acestea, România a fost singura țară în care trecerea la democrație s-a făcut violent. De-a lungul timpului, în încercarea de a afla adevărul despre evenimentele petrecute atunci, au fost realizate numeroase documentare și s-au scris rafturi întregi de cărți și articole. Cu toate acestea, adevărul este în continuare un secret bine ascuns. Până când?

december_1989

Stradă din Timișoara în decembrie 1989

Pentru a cinsti memoria victimelor din acel decembrie sângeros, Redescoperă Istoria va publica până în ianuarie 2015, în fiecare zi, cronologia evenimentele desfășurate în urmă cu un sfert de secol. Atunci, „lecția de istorie” s-a scris cu sânge și curaj. Acum, „lecția de istorie” este oferită tuturor românilor pentru ca memoria evenimentelor de atunci să fie păstrată ca un omagiu adus victimelor de atunci. Este de datoria noastră!

18 decembrie 1989

Dimineața, centrul orașului Timișoara era păzit de cordoane de militari și securiști în civil. Primarul Petre Moț a convocat activul de partid la Universitate pentru a condamna actele de vandalism din zilele anterioare și pentru a face cunoscut că a fost decretată starea de necesitate. O mașină cu megafoane circulă prin oraș și anunță că este interzisă circulația grupurilor de peste două persoane.

Armata și Ministerul de Interne asigură paza obiectivelor importante: Comitetul Județean al PCR, primăria, radioul, unitățile industriale (la județeana de partid sunt aduși și militari USLA). Trecătorii sunt legitimați, iar suspecții reținuți. Chiar dacă dimineața în oraș este liniște, conducătorii se tem. Se tem mai ales de muncitori, despre care se știe că sunt nemulțumiți. Cornel Pacoste și Radu Bălan merg în uzine pentru a constata singuri care este starea de spirit a clasei muncitoare. Lui Ilie Ceaușescu, trimis la Timișoara, nu-i place cum s-a „acționat”, începând cu numărul prea mic al forțelor de ordine care apără orașul. Fără să țină seama de primejdie, un grup de aproximativ 30 de tineri, tăcuți, solemni, înaintând cu ochii în pământ, se îndreaptă spre Catedrală. Se opresc pe scările ei, unde desfășoară un steag tricolor fără stema RSR și, ignorând ce se întâmplă în jur, aprind lumânări și așteaptă liniștiți pe treptele Catedralei. Simțind că declanșarea focurilor de armă nu vor întârzia, tinerii încep să cânte „Deșteaptă-te române”. Se trage în plin, unii mor, alții sunt răniți, iar câțiva reușesc să fugă.

Scinteia 20 12 1989

Ziarul „Scînteia” din 20 decembrie 1989 relatând despre vizita lui Ceaușescu în Iran

Confruntat cu cea mai mare amenințare cunoscută de regimul său, Nicolae Ceaușescu a plecat la 18 ianuarie 1989, ora 08:30, într-o vizită de stat de trei zile în Iran. Între cele două țări exista o recentă istorie de vizite reciproce la nivel înalt. Președintele iranian vizitase Bucureștiul în februarie 1989, iar vizita lui Ceaușescu fusese perfectată în vară. Cu toate acestea, faptul că el a decis să efectueze deplasarea în pofida greutății situației interne a dat naștere a numeroase speculații. Una dintre aceste speculații vorbește despre faptul că Ceaușescu, vechi colaborator și susținător al lumii islamice, a plecat la aliații săi pentru a le cere ajutorul în vederea lichidării mișcărilor din țară. În realitate, se pare că România și Iranul erau foarte aproape de încheierea unui acord extrem de profitabil în domeniul armamentului, care prevedea vânzarea a 155 de tancuri T 55 și, posibil, a unui avion de luptă IAR 93 la prețul de aproximativ 10 milioane de dolari bucata. Totodată, se zvonea că era aproape și parafarea unui contract în baza căruia România ar fi urmat să repare și să modernizeze tot echipamentul militar pe care Iranul îl achiziționase prin Pactul de la Varșovia în timpul războiului iraniano-irakian din 1980 – 1988. În plus, România ar fi urmat să se implice în construirea unei baze navale iraniene și reconversia unei uzine de tractoare în unitate producătoare de vehicule militare. În schimb, România urma să primească, anual, 130.000 de tone de petrol și un miliard de metri cubi de gaze naturale. În total, se spune că la Teheran, Ceaușescu a semnat contracte de peste două miliarde de dolari. Considerabila industrie de armament construită în România în anii ’80 se afla într-un pronunțat declin în 1989, iar posibilitatea de a asigura contracte atât de consistente a fost, probabil, îndeajuns să-l determine pe Ceaușescu să-și respecte data programată pentru vizită. Mai mult decât atât, în zorii zilei de 18 decembrie, la ora 05:30, Coman îi raportase că situația de la Timișoara se află sub control, așa încât Ceaușescu a putut să creadă că partea cea mai gravă a crizei fusese depășită. Este probabil să fi avut în vedere o menținere a stării de urgență, până la sfârșitul anului, dar acest lucru nu indica decât că se aștepta ca furtuna să se calmeze, la fel ca și în cazul tulburărilor precedente.

Contrar obiceiurilor sale, Ceaușescu a plecat în Iran fără soția sa, Elena, pe care a lăsat-o în România pentru ca să coordoneze munca de partid și de stat alături de Manea Mănescu și Emil Bobu. În realitate însă, procesul politic era înghețat. Absența lui Ceaușescu într-o asemenea perioadă crucială nu a putut decât să slăbească poziția regimului. În lipsa lui, Elena Ceaușescu a preluat comanda și i-a ordonat lui Ion Coman să găsească o soluție prin care cadavrele rezultate din aplicarea fermă a ordinelor tovarășului să nu ajungă în mâinile familiilor care le revendicau. De altfel, Spitalul Județean refuză să dea informații în legătură cu morții și răniții pe care îi are. Atunci când cetățenii cer informații se răspunde invariabil: „Noi nu avem morți și nici răniți.” Situția era similară și la penitenciarul „Popa Șapcă” unde se spunea: „Noi nu avem arestați.” Din statisticile oficiale rezultă însă că la 18 decembrie 1989, la Spitalul Județean se aflau 58 de cadavre și aproximativ 240 de răniți. Aceștia din urmă erau anchetați, iar dacă se vindecau, externarea lor nu se făcea decât cu aprobare „de sus”. Fiind un „obiectiv” atât de important, Spitalul Județean era păzit de trupe ale Securității, Miliției și grănicerilor. Merită menționat faptul că arestații au beneficiat de o atenție specială, în afară de interogatorii și torturi. Un general zelos a propus unui reprezentant al procuraturii să găsească o asemenea încadrare juridică pentru ei astfel încât să-i condamne la pedeapsa capitală.

Crematoriul_Cenusa_(1934)

Crematoriul Cenușa din București

Totodată, ziua de 18 decembrie 1989 aduce o nouă problemă dificil de rezolvat pentru mai marii Timișoarei: aveau misiunea din partea Elenei Ceaușescu să scape de cadavre. Misiunea îi revine generalului Nuță, iar între timp apare și ideea „salvatoare”. În cel mai mare secret, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, 40 de cadavre au fost ridicate de la morga spitalului, încărcate într-o mașină frigorifică și transportate, mai întâi la comandamentul local de miliție și apoi la București, pe 19 decembrie, unde, în noaptea de 19 spre 20 decembrie 1989, au fost incinerate la crematoriul Cenușa. Cenușa rezultată a fost aruncată într-o gură de canal din Popești – Leordeni.

(Va urma)

Bibliografie:
• Domnița Ștefănescu – Cinci ani din istoria România. O cronologie a evenimentelor decembrie 1989 – decembrie 1994, Editura Mașina de Scris, București, 1994;
• Peter Siani – Davies – Revoluția Română din Decembrie 1989, Editura Humanitas, București, 2006.

Citește și:
Decembrie 1989: Momentul care a schimbat istoria contemporană a României (1)

Decembrie 1989: Momentul care a schimbat istoria contemporană a României (2)