Decembrie 1989: Momentul care a schimbat istoria contemporană a României (2)

Anul 1989 a fost anul în care regimurile comuniste din Blocul Estic au căzut. Dintre acestea, România a fost singura țară în care trecerea la democrație s-a făcut violent. De-a lungul timpului, în încercarea de a afla adevărul despre evenimentele petrecute atunci, au fost realizate numeroase documentare și s-au scris rafturi întregi de cărți și articole. Cu toate acestea, adevărul este în continuare un secret bine ascuns. Până când?

Pentru a cinsti memoria victimelor din acel decembrie sângeros, Redescoperă Istoria va publica până în ianuarie 2015, în fiecare zi, cronologia evenimentele desfășurate în urmă cu un sfert de secol. Atunci, „lecția de istorie” s-a scris cu sânge și curaj. Acum, „lecția de istorie” este oferită tuturor românilor pentru ca memoria evenimentelor de atunci să fie păstrată ca un omagiu adus victimelor de atunci. Este de datoria noastră!

17 decembrie 1989

În plină noapte (16 spre 17 decembrie 1989), la Timișoara ordinul de evacuare al pastorului László Tökés se execută. Un echipaj de circulație, un ARO și un camion îl conduc pe pastorul László Tökés spre județul Sălaj. Dimineața, armata face o demonstrație de forță. Câteva blindate trec prin centrul orașului, iar coloane de militari străbat Timișoara în pas de defilare, iar fanfara militară intonează marșuri. De cealaltă parte, demonstranții strâng rândurile, unii îi huiduie pe militarii care defilează, alții îi lovesc cu pietre, tensiunea crescând o dată cu numărul celor care ies în stradă.

Învingându-și frica, timișorenii se adună în stradă, mai hotărâți decât în ziua precedentă. Acestora li se alătură și muncitorii. Mulți erau curioși să vadă urmele revoltei din noaptea precedentă. Spargerea unui număr mare de vitrine a fost un răspuns de ordin emoțional, dar a avut și o semnificație practică. Anterioarele izbucniri anticeaușiste, precum incidentele din toamna lui 1989, au fost șterse din analele istorice din lipsa unor urme vizibile. În lipsa unor relatări oficiale, rămăseseră doar la nivel de zvon neconfirmat. Dar distrugerile lăsate în urmă de violențele din 16 decembrie 1989 erau atât de mari încât, chiar și atunci când autoritățile au vrut să le disimuleze, tot au mai rămas destule pentru ca vestea despre aceste devastări să se răspândească repede prin oraș, aducând și mai mulți oameni pe străzi, pentru a se convinge de cele auzite.

Pe la prânz, o mare parte a mulțimii, de aproximativ 2.000 de persoane s-au îndreptat către Comitetul Județean al PCR strigând „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!” și „Nu vă fie frică!” În fața clădirii județenei au găsit un cordon de trupe așezate pe două rânduri și dotate cu tunuri de apă. Pe măsură ce protestatarii înaintau, unul dintre tunuri a înaintat și a început să stropească mulțimea. Măsura a înfuriat și mai rău protestatarii care răstoarnă mașina și o incendiază. A urmat apoi o cicnire în care a predominat lupta corp la corp, spre deosebire de noaptea precedentă, când se aruncase îndelung cu pietre. Treptat, manifestanții au reușit să împingă cordoanele Securității suficient de mult pentru ca un grup de demonstranți, majoritatea tineri, să poată intra în clădirea PCR-ului. Înainte ca forțele de ordine să se regrupeze și să-i dea afară, demonstranții au avut timp să devasteze parterul și o parte din primul etaj, aruncând pe geam toate obiectele mai ușoare care le ieșeau în cale și încercând să le dea foc: documente de partid, broșuri propagandistice, operele lui Ceaușescu, portretele tovarășilor, mașini de scris și delicatese scoase din frigidere. Într-una dintre camere, demonstranții au găsit un steag mare și în acel moment a apărut unul dintre principalele simboluri ale evenimentelor din decembrie 1989: drapelul tricolor cu stema RSR decupată din centru. După câteva minute, forțele de ordine s-au regrupat și i-au scos pe protestatari din clădire.

La București se hotărăște soarta Timișoarei. Elena și Nicolae Ceaușescu turbează de furie că timișorenii au îndrăznit să se revolte iar oamenii lor, de la conducerea județului, n-au fost în stare să înăbușe revolta. Încă de dimineață sosesc de la Timișoara 11 personaje importante: generalul Velicu Mihalea, adjunct al șefului Inspectoratului General al Miliției, generalul Emil Macri, șeful Direcției de Contrainformații din Departamentul Securității Statului (Securitatea), colonelul Filip Teodorescu, de la Direcția a III-a Contraspionaj a Securității, precum și alți ofițeri superiori. Tot în cursul dimineții, Nicolae Ceaușescu îl numește pe Ion Coman (secretar CC al PCR) comandant unic pentru Timișoara. Acesta primește ordin să se deplaseze la Timișoara însoțit de o trupă de elită: generalii Ștefan Gușă, Victor Stanculescu, Mihai Chițac, Florea Cornescu, colonelul Gheorghe Radu ș.a. Un avion îi transportă la Timișoara (ora 15:30). Peste fix o oră, Nicolae Ceaușescu convoacă o ședință extraordinară a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR:

„Elena Ceaușescu: Situația este foarte gravă și neplăcută.

Nicolae Ceaușescu: Este gravă și voi sunteți vinovați pentru că ați împins la această situație. De unde ați primit ordin să nu dați armament la trupele de securitate? (…) O mână de derbedei pusă la cale de cei care vor să distrugă socialismul, și voi, de fapt, le faceți jocul (…).

Elena Ceaușescu: Este lașitate.

Nicolae Ceușescu: Mai mult decât lașitate (…) Din momentul de față, dacă Comitetul Politic Executiv este de acord, destituim pe ministrul Apărării Naționale, pe ministrul de Interne și pe comandantul trupelor de Securitate. Din acest moment, preiau comanda armatei. Să-mi pregătiți decretul. Convocați Consiliul de Stat, ca să facem totul legal în seara asta. Nu mai am încredere în asemenea oameni. Nu se poate merge mai departe așa. Toată noaptea am stat și am discutat cu ei din 10 în 10 minute ca apoi, să-mi dau seama că nu fac ceea ce le-am ordonat. Trebuia să-i omoare pe huligani, nu să-i bată. (…) Știți ce ar trebui să fac? Să vă pun în fața plutonului de execuție. Asta meritați, pentru ceea ce ați făcut voi, înseamnă pactizare cu inamicul. Ai făcut armata, Milea, așa se cheamă, nu?

Vasile Milea: Da, tovarășe secretar general. (…)

Nicolae Ceaușescu: (…) Deci, tovarăși, având în vedere situația care s-a creat acum de fapt, îmi dau seama că, așa cum este, nu se poate face ordine cu ciomagul. Am convocat și teleconferința, voi da ordin ca imediat să se primească armament, toți să fie înarmați și să se aplice ordinul. Când am dat ordin să se aplice stare de necesitate, cu ce o aplicați, cu bâta? Tu, care conduci trupele de Securitate, nu știi ce înseamnă stare de necesitate?

Iulian Vlad: Știu, tovarășe secretar general, eu am dat ordin.

Nicolae Ceaușescu: (…) Soldații au luptat cu ce au avut, și cu bâta, și au reușit să facă față. Unul dacă trăgea, ar fi fugit ca potârnichile (…).

Elena Ceaușescu: Să fi tras în ei, să fi căzut și pe urmă, luați și bagați la beci. Nu vi s-a spus așa, unul să nu iasă? (…)”

În continuare, toți tovarășii prezenți în ședință se străduiesc să-l înduplece pe dictator să nu-i pedepsească pe cei trei dizgrațiați – Tudor Postelnicu, Vasile Milea și Iulian Vlad. Ceaușescu consimte să le mai acorde o șansă, dar vrea să se asigure că ordinele îi vor fi în viitor respectate și întreabă: „Bine, să mai încercăm tovarăși. Toți tovarății sunt de acord?” Tovarășii întârzie cu răspunsul pentru că nu înțeleg cu ce trebuie să mai fie de acord. Ceaușescu, ofensat, se ridică în picioare și bate cu pumnul în masă: „Atunci, eu îmi dau demisia”. Manea Mănescu strigă imediat: „Asta nu!”, iar Bobu și Dăscălescu se reped după el să-l rețină. Intervine, hotărâtor, Elena Ceaușescu: „Lasă, nu te enerva, țara are nevoie de tine, tocmai acum să-i lăsăm pe bandiți să distrugă socialismul, cauza noastră de-o viață?” Mai liniștit, Ceaușescu se pregătește pentru teleconferința cu activul de partid și de stat din toate județele țării.

La Timișoara, oraș deja izolat, are loc o impresionantă desfășurare de forțe. În zonele strategice și în cele preferate de demonstranți se instalează trupele Ministerului Apărării Naționale, ale Ministerului de Interne și ale Miliției. Sunt așteptați adversarii, adică timișorenii.

La teleconferință se transmit indicații care înseamnă de fapt instituirea, fără să se declare, a stării de necesitate în toată țara:

„Nicolae Ceaușescu: (…) Am convocat această teleconferință pentru ca, în perioada următoare, să fie luate măsuri corespunzătoare pentru asigurarea pazei stricte la sediile comitetelor județene de partid, unități economico-sociale, cămine studențești; se vor forma colective de lucrători ai aparatului de partid, de stat, gărzile patriotice, formațiunile de tineret. Se vor intensifica controalele mai ales pe timp de noapte. Se mențin în vigoare toate măsurile transmise comitetelor județene de partid pentru perioada premergătoare Congresului al XIV-lea. Am convocat această conferință având în vedere unele evenimente care au avut loc ieri și azi la Timișoara (…). Am dat ordin să se tragă… să se someze și dacă nu se supune, să se tragă. S-a făcut greșeala că s-a întors și obrazul celălalt… comitetele județene de partid trebuie să se considere în stare de alarmă, fără însă a neglija problema planului (…).”

În timpul teleconferinței echipa de la Timișoara, în frunte cu Ion Coman este din nou instruită: „Acționați în numele meu și raportați din 15 în 15 minute. Toate unitățile care sunt mobilizate să meargă în centru și să pună ordine (…).”

Chiar dacă ordinea pe care o dorea Ceaușescu nu s-a mai putut restabili, strădaniile subordonaților lui de a-i respecta indicațiile au făcut din Timișoara, la 17 decembrie 1989, un adevărat infern. Este posibil ca prin megafoane, demonstranții să fi fost somați să se retragă și apoi să se fi executat focuri de avertisment. Cert este faptul că armele au început să fie tot mai mult folosite direct împotriva civililor neînarmați, inițial trăgând în picioare, iar apoi pentru a ucide. În masacrul care a urmat cele mai multe victime au căzut în centrul orașului, în jurul Catedralei și în Piața Operei, unde au fost 21 de morți și aproape 100 de răniți. În acea noapte, detașamentele armate au continuat să patruleze pe străzi împușcând demonstranții și arestând pe oricine le cădea în mână. După miezul nopții când începe să fie liniște, Ion Coman, Ilie Matei și Ștefan Gușă inspectează orașul. Peste tot sunt distrugeri, cenușă și sânge.

La primele ore ale dimineții zilei de 18 decembrie 1989, când a început să plouă puternic, forțele de ordine recâștigaseră controlul asupra Timișoarei. Prețul era însă înfricoșător: peste 60 de civili morți și peste 200 de răniți zăceau prin spitale. Mulți alții nici nu apelaseră la ajutorul medical de frica Securității. Fuseseră operate aproximativ 100 de arestări.

 (Va urma)

Bibliografie:
• Domnița Ștefănescu – Cinci ani din istoria România. O cronologie a evenimentelor decembrie 1989 – decembrie 1994, Editura Mașina de Scris, București, 1994;
• Peter Siani – Davies – Revoluția Română din Decembrie 1989, Editura Humanitas, București, 2006.

Citește și:
Decembrie 1989: Momentul care a schimbat istoria contemporană a României (1)