Tancul: lupta cu pumnul de fier (3)

Tumultosul secol XX, secol al marilor confruntări armate ale istoriei omenirii, a impus pe câmpurile de luptă o armă nemaivăzută până atunci: tancul. Uriaș, impenetrabil, capabil să pună capăt oricărei rezistențe și care nu cunoștea obstacol atunci când trebuia să înainteze spre liniile inamice, tancul a modificat modul de a gândi și de a conduce războiul al generalilor, pedepsindu-i pe cei care nu au crezut în potențialul său, trimițând definitiv cavaleria în cărțile de istorie. Dacă în anii primei conflagrații mondiale, tancul și-a jucat timid rolul, acela de vehicul blindat ce însoțea infanteria, în anii celui de-al Doilea Război Mondial a ajuns vârful de lance folosit pentru a străpunge liniile inamice.

Războiul Rece și tancul

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o posibilă confruntare Est – Vest duce tancul într-o nouă perioadă, perioadă în care această armă a fost continuu îmbunătățită. Puterea de foc, mobilitatea și protecția sunt cei trei factori tradiționali care au continuat să determine eficacitatea acestei arme și care au făcut obiectul constant al perfecționării. Primul tanc fabricat după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale a fost modelul britanic Centurion. Considerat ca fiind primul din noua generație, pentru că putea rezista la impactul proiectilelor faimosului tun de 88 mm german, Centurion era dotat cu tunul Royal Ordonance L7 de 105 mm, superior oricărui alt tun de pe câmpul de luptă și putea să ajungă la viteza de 56 km/h, datorită motorului Meteor de 650 CP. Cu aceste proprietăți, Centurion a înlocuit tancurile mijlocii britanice și a impulsionat dispariția celor din clasă grea, transformându-se în ceea ce britanicii au numit tanc universal sau mai degrabă, tancul principal de luptă. Confruntări majore între diviziile de tancuri s-a produs în timpul războiului arabo-israelian din 1973. Acesta a reliefat din nou importanța coordonării între diferitele categorii de arme.

În același timp, rachetele anti-tanc au devenit tot mai eficiente și mai distrugătoare. Lipsite de o coordonare eficientă, diviziile de tancuri arabe, dotate cu diverse modele de tancuri produse în URSS, în speță, T-34, T-54, T-55, T-62 și PT-76, au suferit o înfrângere categorică în fața armatei israeliene, ce folosea modelele fabricate în țările NATO (Super Sherman, Patton, Centurion și AMX) și care erau susținute puternic de aviație. Același lucru avea să se întâmple și decenii mai târziu, mai exact în 1990, când diviziile irakiene de tancuri au invadat Kuweitul. Dotată cu tancuri sovietice de generație veche, blindatele irakiene au fost ținte ușoare pentru tancurile coaliției multinaționale venite în ajutorul micului stat din Golf.

Trupele blindate din Armata Română

Potrivit lucrării Trupele blindate din Armata Română (1919 – 1947), prima unitate blindată din Armata Română a fost formată în anul 1916. Numită Grupul de Automitraliere, această unitate avea în dotare patru mașini de luptă (două marca Peugeot și două marca Renault) înarmate cu mitraliere franceze Chatelleraut calibru 8 mm, iar din noiembrie 1916, ca urmare a primirii a încă două automobile blindate, numele unității a fost schimbat în cel de Corp de Autoblindate. Acesta avea să primească botezul focului în ofensiva Armatei a II-a Române din iulie 1917, mai exact în timpul operațiunilor de pe șoseaua Soveja și în defileul Grozești.

Doi ani mai târziu, primele trupe propriu-zise de tancuri din Armata Română erau constituite prin înființarea Batalionului Carelor de Asalt. Reședința acestei unități a fost la Târgoviște, iar dotarea era făcută cu tancuri franceze Renault FT 17. Treptat, batalionul este completat cu noi mașini de luptă cumpărate din Franța. Pe comanda înaintată de către statul român figurau 48 de tancuri cu tun și 28 de tancuri cu mitralieră. În realitate, s-au livrat doar 28 de tancuri noi, restul urmând să fie cedate Armatei Române de către Armata de Orient franceză. Din 1921, acestora li se vor alătura trenuri blindate, autoblindate și motomitraliere, cu acest prilej batalionul fiind reorganizat, schimbându-și totodată și denumirea în Regimentul Carelor de Luptă. Până în a doua jumătate a anilor ’20, când este din nou reorganizat, tot acest „surplus” de material va fi cedat altor unități din țară.

Urmează apoi, în perioada anilor 1937-1939 o nouă modernizare a tehnicii de luptă prin achiziționarea de tancuri cehoslovace și franceze. Din acest moment, Regimentul Care de Luptă se va numi Regimentul 1 Care de Luptă și va avea în dotare 126 de tancuri Skoda LT35 (indicativ românesc R2). Tot în 1939 se înființează și Regimentul 2 Care de Luptă, care va fi înzestrat cu 75 de tancuri Renault R35 (indicativ românesc R35). În același timp, cavaleria a primit și ea 35 de tancuri ușoare AH IV (indicativ românesc R1) și câteva autoblindate Tatra și Skoda. Personalul necesar pentru aceste vehicule va fi instruit de Centrul de Instrucție Motomecanizat, proaspăt înființat.

După sosirea în țară a Misiunii Militare Germane, trupele românești de tancuri sunt reorganizate și încep să se instruiască conform regulamentelor germane. Astfel, proiectata Divizie Rapidă se mută la Târgoviște după pierderea Ardealului în septembrie 1940, își schimbă denumirea în Divizia 1 Motomecanizată, iar după ce primește în structurile sale și Regimentul 2 Care de Luptă, este redenumită Divizia 1 Blindată. După începerea operațiunilor militare împotriva Rusiei Sovietice, divizia acționează pentru început în direcția Moghilev, contribuind astfel la obținerea victoriei de la Brânzești. Apoi, după atingerea Nistrului, unitatea înaintează spre Soroca și spre Bălți.

Pe 16 iulie 1941 divizia intra în Chișinău, continuând urmărirea trupelor rusești care se retrăgeau spre Tighina. După ce este trecută în subordinea Armatei 4 Române, Divizia 1 Blindate participă la cucerirea Odessei, având pierderi foarte mari. Potrivit evidențelor, la 19 august 1941 divizia mai avea doar 20 de tancuri în stare de funcționare.

Un an mai târziu, unitatea este din nou în prima linie, mai exact în zona frontului de la Stalingrad. La începutul lunii octombrie, Divizia 1 Blindate este echipată cu tancuri mijlocii de proveniență germană: PzKpfw III (indicativ românesc T3) și PzKpfw IV (indicativ românesc T4), precum și cu tunuri antitanc germane precum și cu autoblindate, însă chiar și așa valoarea combativă a unității era scăzută din cauza dotării necorespunzătoare cu material de calitate mai slabă decât a inamicului. Cu toate acestea, după declanșarea ofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942, Divizia 1 Blindate a primit ordin să înainteze pentru a elibera din încercuire diviziile de infanterie românești ce fuseseră împresurate de ruși, dar fără rezultatul scontat.

Luptele grele și-au pus amprenta asupra unității decimându-o, astfel că la 29 noiembrie ajunsese să aibă un efectiv de doar trei tancuri. În aceeași situație se găseau și trupele de cavalerie. Abia la începutul lui mai 1943 acestea au primit un număr de 50 de tancuri PzKpfw 38 (t) (indicativ românesc T38), de producție cehoslovacă, dar numai 17 dintre acestea era funcționale.

Câteva luni mai târziu, trupele de cavalerie au constituit Batalionul Carelor de Luptă T38, batalion ce va lupta în Kuban și Crimeea și se va retrage succesiv în fața înaintării inamice până la Sevastopol, de unde a fost evacuat în aprilie 1944 în România, dar fără tancuri, care au fost abandonate. Adusă în țară în martie 1943, Divizia 1 Blindată a intrat în refacere și este trimisă în aprilie 1944 pe frontul din Moldova pentru a opri ofensiva sovietică, suferind pierderi și fiind constrânsă să se retragă. Va fi refăcută după 23 august 1944 și va fi angrenată în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, Cehoslovaciei și Austriei. După război, încadrate cu „cadre de încredere”, trupele blindate române au fost înzestrate cu echipament militar de proveniență sovietică. Spre exemplu, tancurile T-34 au fost scoase din uz abia în anul 1994.

Parafrazând o celebră revistă germană din anii celui de-al Doilea Război Mondial, tancurile au fost acelea care au hotărât întotdeauna soarta luptelor. Ele par să imprime, în special marilor lupte, expresia cea mai puternică a timpului. Chiar și atunci când diferite arme activează pe un câmp de luptă, tancul nu-și pierde reputația câștigată!

Sfârșit

Mihăiță ENACHE

Citiți și:

Tancul: lupta cu pumnul de fier (1)

Tancul: lupta cu pumnul de fier (2)