1377: Avem prima atestare documentară a Castelului Bran, prin actul emis de Ludovic I de Anjou (1342 – 1382), prin care brașovenii primeau privilegiul de a construi o cetate “cu munca și cheltuiala lor proprie”. Numele de “Bran” este de origine turanică și înseamnă “poartă”.

Castelul Bran
Data începerii construcției: 1211
Data finalizării: 1377

 Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 19 noimebrie 1377 în Zvolen confirmă sașilor din Scaunul Brașovului (totaque communitas Saxonum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această ocazie, regele promite brașovenilor că, dacă Țara Românească va ajunge “în mâinile noastre”, atunci vama va fi mutată de la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referința din textul documentului din 1377 cu privire la o “nouă cetate de piatră”, permite deducția că fortificația de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniță mai veche. Această cetate, probabil din lemn, va fi fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea este atribuită magistrului Theodorikus. În secolul al XIII-lea teritoriul cetății Bran a fost supus jurisdicției comitatului regal de Alba Iulia.

Castelul Bran, de Ludwig Rohbock

În anul 1395 Sigismund de Luxemburg, împărat german și rege al Ungariei, a folosit castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Țara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său.  În 1407 Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) și Bologa. Branul rămâne sub autoritatea Țării Românești până în 1419. În anul 1427 castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Brașovului în cea a coroanei Ungariei, care a finanțat lucrările de fortificare și de extindere. În 1498 cetatea Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către scaunul Brașovului. În 1920, Consiliul Orășenesc Brașov a donat Castelul Bran reginei Maria a României, în semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Regina l-a amenajat și l-a lăsat moștenire fiicei ei, principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea. După expulzarea din țară a familiei regale, în 1948, Castelul Bran a intrat în proprietatea statului român, fiind abandonat și devastat. Castelul s-a redeschis apoi vizitelor publice în 1956, fiind parțial amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală. În 1987 a intrat în restaurare, lucrare terminată în linii mari în 1993. Castelul se redeschide ca muzeu și reintră în circuitul turistic. La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor Principesei Ileana de România și ai Arhiducelui Anton de Austria. Cu toate acestea statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra tranzitoriu și în următorii trei ani.

La data de 1 iunie 2009 castelul reintră pe deplin în posesia moștenitorilor legali, Arhiducele Dominic, Arhiducesa Maria Magdalena și Arhiducesa Elisabeta.  Inițial, castelul Bran a fost o cetate de „trecătoare” cu scop militar, patrulateră neregulată. În timp, cetatea a suferit numeroase modificări cum ar fi: adăugarea turnului de sud (în 1622 după planurile principelui Gabriel Bethlen), construcția unui turn dreptunghiular la est, iar între 1883 și 1886 acoperișul a fost îmbrăcat cu țiglă. Cetatea a fost transformata în castel în anul 1920 pe când era în proprietatea reginei Maria, perioadă în care s-au realizat cele mai importante lucrări de restaurare.

 1493: Cristofor Columb descoperă Porto Rico.

1703: Omul cu masca de fier, legendarul prizonier politic francez moare la Bastilia.

1819: Muzeul Prado din Madrid este inaugurat.

Muzeul Prado (spaniolă Museo del Prado) este un muzeu și o galerie de artă amplasat în Madrid, Spania. Cuprinde una dintre cele mai interesante colecții de artă europeană, din secolul secolul al XIV-lea și până la începutul secolului al XIX-lea. Fondat ca muzeu de pictură și sculptură, “el Prado” conține de asemenea o importantă colecție de peste 5.000 de desene, 2.000 de afișe, 1.000 de monede și aproape 2.000 de obiecte decorative și lucrări de artă. Sculptura este reprezentată prin peste 700 de lucrări și printr-un număr mai mic de fragmente sculpturale. Superba galerie de tablouri (8.600 de picturi) este factorul care îi conferă muzeului renumele internațional. Indiscutabil, în Prado se află cele mai mari colecții de lucrări ale spaniolilor Diego Velázquez și Francisco Goya, precum și ale lui Hieronymus Bosch (favoritul Regelui Filip al II-lea al Spaniei). Muzeul expune o serie de colecții excelente semnate El Greco, Peter Paul Rubens, Rafael, Tițian, Bartolome Esteban Murillo. Lucrări ale lui Melozzo da Forlì, Botticelli, Caravaggio, Albrecht Dürer, Rembrandt, Veronese și mulți alții sunt de asemenea de văzut în Prado.

Una dintre intrările în Prado este dominată de statuia din bronz a lui Diego Velázquez

Cea mai cunoscută operă de artă expusă este Las Meninas de Velázquez. Velázquez nu doar a oferit muzeului propriile sale tablouri superbe, ci chiar a atras prin sensibilitatea sa artistică mare parte din colecția de maeștrii italieni a muzeului. Faimoasa pictură Guernica (pictură) de Pablo Picasso a fost expusă la Prado, după revenirea acesteia în Spania, în urma restaurării democrației, dar aceasta a fost mutată la Museo Reina Sofia unde a fost găsit un spațiu expozițional mai mare pentru imensa pânză. Muzeul Prado este amplasat într-o clădire construită în timpul regatului lui Carol al III-lea, parte a unui plan de urbanizare care dorea să facă din Madrid un oraș monumental. Această pajiște (prado în spaniolă) a dat numele întregii zone (Salón del Prado, mai târziu Paseo del Prado), apoi chiar muzeului însuși, după naționalizare. Lucrările la construcția clădirii au fost suspendate după terminarea domniei lui Carol al III-lea și în timpul Războiului Spaniol de Independență, fiind reluate doar în timpul domniei nepotului său, Ferdinand al VII-lea. Structura a devenit sediul cavaleriei și a magazinului de pulvere pentru trupele napoleonice staționate la Madrid, pe durata Războiului de Independență. După detronarea reginei Elisabeta a II-a în 1868, muzeul a fost naționalizat și a primit numele de Museo del Prado. Clădirea găzduia colecția regală de artă, dovedindu-se însă neîncăpător. Prima extindere a muzeului a avut loc în 1918.
 
Cea mai recentă extindere a constat în incorporarea a două clădiri (învecinate, dar nu adiacente) în structura instituțională a muzeului. Casón del Buen Retiro găzduiește din 1971 majoritatea operelor de artă din secolul al XIX-lea. Palacio de Villahermosa găzduiește în prezent Muzeul Thyssen Bornemisza, a cărui colecții au fost inițial adunate din averi private (lucrări care nu făceau parte din colecția Statului), dar care încearcă să completeze golurile și slăbiciunile colecțiilor din Prado; Thyssen Bormisza face parte din sistemul Prado din 1985. În timpul războiului civil spaniol, la recomandarea Ligii Națiunilor, personalul muzeului a trimis cincizeci și trei de picturi, o sută șaizeci și opt de desene și Comoara lui Dauphin la Valencia, apoi la Girona și în final la Geneva. Lucrările de artă au trebuit să fie returnate imediat după începerea celui de-al doilea război mondial, fiind încărcate în trenuri de noapte, care traversau teritoriul francez. Trebuie menționate și cele două muzee naționale madrilene aflate în apropiere; Museo Arqueológico găzduiește opere de artă din Egiptul Antic, Mesopotamia, Grecia și Roma Antică, aflate în trecut în colecția muzeului Prado. Museo Reina Sofia găzduiește opere de artă din secolul al XX-lea.

1861: Se încheie Conferința natională a fruntașilor politici romani din Banat, ținută la Timișoara, la care se adopta o moțiune prin care se cere autonomia Banatului față de Ungaria, teritoriul acestuia urmand sa fie numit “Căpitanatul român” sau să fie încorporat Transilvaniei (devenită autonomă).

1929: A fost creată Uniunea Internațională a Teatrelor de Marionete.

1942: Al Doilea Război Mondial: Bătălia de la Stalingrad – forțele rusești sub comanda generalului Georgy Zhukov lansează operațiunea “Uranus”, contraatacând și întorcând soarta bătăliei ân favoarea trupelor sovietice.

Bătălia de la Stalingrad

1946: Primele alegeri parlamentare postbelice, declarate “libere și nestingherite”, care au fost falsificate, cu acordul Moscovei, de guvernul Petru Groza care a anunțat victoria Blocului Partidelor Democratice.

Tov. Dr. Petru Groza în 1945.
Prim-ministru al României
În funcție: 6 martie 1945 – 2 iunie 1952
Precedat de: Nicolae Rădescu
Succedat de: Gheorghe Gheorghiu-Dej
Președinte al Consiliului de Stat
În funcție: 12 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958
Precedat de: Constantin Ion Parhon
Succedat de: Ion Gheorghe Maurer

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și de după al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste al României, între 1945 și 1952. A fost Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958.

1969: Programul Apollo: Apollo 12 – astronauții Charles Conrad și Alan Bean aselenizeză în Oceanul Furtunilor și devin cei de-ai treilea respectiv patrulea oameni care pășesc pe Lună.

1969: Fotbalistul brazilian Pelé marchează cel de-al 1000-lea gol.

1977: Președintele egiptean Anwar El Sadat devine primul lider arab al Orientului Mijlociu care a efectuat o vizită oficială în Israel.

1979: Începe Congresul al XII-lea al PCR, la care Constantin Pârvulescu, unul din fondatorii partidului, a protestat în plen față de cultul personalitații creat în jurul familiei Ceaușescu. Drept urmare, în aceeași noapte, Pârvulescu a fost evacuat din casa în care locuia.

 Constantin Pârvulescu (n. 10 noiembrie 1895, Olănești, județul Vâlcea – d. 11 iulie 1992) a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist Român și un oponent activ al lui Ceaușescu.

Constantin Pârvulescu

 În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunțându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului și țării. De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale țării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceaușescu. Acest atac fără precedent venea de la o persoană care nu putea fi acuzată de sentimente pro-sovietice, Pîrvulescu fiind un apărător fervent al autonomiei PCR. De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiții personale așa că remarcile sale au fost considerate de presa occidentală ca o dovadă a nemulțumirii din rândurile partidului. Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puțuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceaușescu. Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcția sa de delegat la Congres, și a fost pus sub supraveghere strictă și arest la domiciliu. La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx. A fost criticat dur mai ales de Nicolae Ceușescu și de Gogu Rădulescu. În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii scrisorii celor șase, alături de Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu și Silviu Brucan. A murit, fără urmași, în 1992, la 97 de ani.

1985: Războiul Rece: La Geneva, președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, și liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, se întâlnesc pentru prima dată.

Reagan și Gorbachev în 1985

Războiul Rece (1947-1989) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile din 1989.

Războiul Rece
În sensul acelor de ceasornic: Secretarul General sovietic, Nikita Hrușciov, și Președintele Statelor Unite ale Americii, John F. Kennedy, la o întâlnire la nivel înalt din 1961, în Viena; grăniceri est-germani la Zidul Berlinului; prima armă nucleară sovietică, Primul Fulger, este testată; soldați americani debarcă în Vietnam, în timpul Războiului din Vietnam; Sputnik 1 este lansat în orbită (pornind, astfel, cursa spațială).
Perioadă: 1947-1991 sau 1945-1989
Loc: Războaie indirecte în Vietnam, Afganistan și Coreea. Revolte anti-comuniste în Cehoslovacia, Ungaria, România, și Polonia. Cursa înarmării la nivel global între Statele Unite și aliații lor din NATO, și Uniunea Sovietică și Pactul de la Varșovia.
Rezultat: Dizolvarea URSS și colapsul comunismului la sfârșitul deceniului al nouălea și începutul celui de-al zecelea al secolului trecut; apariția democrațiilor central-europene și est-europene, care, ulterior, au ales să se integreze în NATO și Uniunea Europeană.

 În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind uzual numit „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia. Războiul Rece fiind însă un conflict la scară planetară, SUA și URSS mai aveau și multe alte state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel economic, războiul rece a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.

Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la confruntări militare directe dintre cele două superputeri (care ar fi constituit un „Război Cald” sau „Război Fierbinte”), cu toate că perioada a generat o cursă a înarmării. Din punctul de vedere al studiilor strategice există opinia că nu s-a ajuns și nu se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară convențională, datorită faptului că ambele superputeri, SUA și URSS s-au dotat cu arme nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de „deterrence”, adică de descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și totodată la o catastrofă mondială. Un rol important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se în primul rând cele americane (CIA, NSA) cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate însă și serviciile secrete vest-europene (britanice, vest-germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene (Securitatea, STASI etc.). Denumirea de „Război Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului totalitar nazist, între două forme de regimuri politice care aveau aceleași rădăcini ideologice.

Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de propagandă, asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare. Un moment în care Războiul Rece putea să devină unul “cald” îl reprezintă anul 1962, când sovieticii au plasat în Cuba, devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu rază medie de acțiune. Americanii au răspuns prin instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie navală cu sovieticii. În cele din urmă, însă, prin intervenția președintelui american Kennedy, s-a ajuns la normalizarea relațiilor cu sovieticii. A urmat o perioadă de destindere, marcată de întâlnirea dintre Kennedy și Nichita Hrușciov în 1963, când au stabilit ca în viitor pentru comunicări urgente și de importanță majoră între Casa Albă și Kremlin să folosească “telefonul roșu” (care era de fapt un telex).

Alte momente tensionate ale Războiului Rece au fost Blocada Berlinului (1948–1949), Războiul din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din 1961, Criza Suezului (1962), Războiul din Vietnam (1959–1975), Războiul de Iom Kippur (1973), Războiul Afgano-Sovietic (1979–1989), Doborârea cursei KAL 007 (1983) și Exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983). Războiul Rece s-a încheiat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, urmată doi ani mai târziu și de destrămarea Uniunii Sovietice. Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA. Această situație este de regulă descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o lume unipolară, deși unii autori consideră că lumea actuală este multipolară.

1990: Paris. Reuniunea la nivel înalt a CSCE (Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa). Cu acest prilej au fost semnate: Carta de la Paris pentru o nouă Europa, Declarația comună a celor 22 de țări ale NATO și ale Tratatului de la Varșovia, Tratatul asupra forțelor convenționale din Europa (semnat de reprezentanți a 22 de state membre ale NATO și ale Tratatului de la Varșovia).

1998: Tabloul lui Vincent van Gogh, Portretul artistului fară barbă este vândut la licitație pentru suma record de 71,5 milioane de dolari.

Portretul artistului fară barbă

Vincent Willem Van Gogh (scris în neerlandeză Vincent Willem van Gogh; n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Olanda, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franța) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere.

Fotografie cu Vincent van Gogh realizată de Victor Morin

Van Gogh și-a petrecut copilăria la Haga, după care a plecat în Anglia. Acolo a vrut să devină pastor, la fel ca tatăl său, și, din 1879, a lucrat ca misionar într-o regiune minieră din Belgia. În acest timp a început să schițeze oameni din comunitatea locală și, în 1885, a pictat prima sa operă de succes, Mâncătorii de cartofi. Paleta lui de atunci conținea tonuri închise. În martie 1886 artistul s-a mutat la Paris și acolo i-a descoperit pe impresioniștii francezi. A ajuns la Arles unde a colaborat cu pictorul Paul Gauguin. Din cauza nebuniei Van Gogh l-a atacat pe Gauguin cu briciul. Gauguin a reușit să fugă, iar Van Gogh și-a tăiat în acces urechea. S-a internat la spitalul din Saint-Rémy-de-Provence. Pentru că nu era sigur de vindecare, Theo, fratele său, l-a trimis la doctorul Gachet în orașul Auvers-sur-Oise. La 27 iulie Van Gogh a ieșit din cameră să picteze pe câmp. Acolo s-a împușcat în piept cu pistolul și a murit peste 2 zile.

Van Gogh a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi și 1.100 de desene și schițe. Astăzi multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje și picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute și cele mai scumpe din lume. Fiind puțin apreciat în timpul vieții, faima sa a crescut în anii de după moarte. Astăzi el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți pictori din istorie.

1999: China lansează prima sa navă spațială, Shenzhou 1.