Prin februarie 2012, vestea răspândită prin viu grai printre pasionaţii de trenuri că undeva, în Gara Obor se taie nişte vagoane de epocă, m-a întristat profund. De câţiva ani ştiam că sunt trase pe o linie moartă cele cinci vagoane ale Trenului Bucureşti. Un tren gândit să poarte pe cei cu dare de mână în lumea de basm a României de odinioară. În calitate de pasionat feroviar, am crezut până în ultima clipă că este vorba despre o confuzie. Cine ar fi atât de „inspirat” încât să taie unul dintre trenurile de epocă ale României? Din păcate, trista şi cruda realitate mă aştepta să o privesc după pasarela din apropierea: din vagoanele construite pe la 1900 rămăsese doar un morman de fiare fumegânde, locul „crimei” transformându-se dintr-un alb imaculat în gri-cenuşiu. De altfel, cenuşiul este „vecin” cu cenuşă, un substantiv parcă predestinat pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic. Un spaţiu unde, mai devreme sau mai târziu, blestemul pierzaniei loveşte regulat…

Istorie reciclată

A doua zi, scenariul s-a repetat. A treia zi, sâmbăta în care ortodocşii îşi pomeneau morţii, a fost rândul vagonului restaurant din ’36 să facă cunoştinţă cu flacăra nemiloasă a autogenului. Macabră coincidenţă. După două zile de trudă, Doreii lichidau ultimul focar de rezistenţă: arcurile unui boghiu. Peisajul lugubru se descompunea în fiare mai mici sau mai mari, stâlcite, fierbinţi şi moarte, luminate de focul alimentat de banchetele verzi ce utilau cândva restaurantul pe boghiuri. Fumul gros şi înecăcios, ce pare că ridică fantoma vagonului spre cer, îngreunează fotografierea resturilor incandescente. Teoretic, locul acestor vagoane era într-un muzeu. Practic, în decurs de câteva săptămâni, vagoanele şi-au schimbat staţia de domiciliu şi se pregătesc pentru o nouă existenţă, aceea de a fi capace de canal. Pentru a preveni acest deznodământ, împreună cu câţiva pasionaţi am încercat să salvăm cele două vagoane care mai rămăseseră încă neatinse de autogen. Este de neconceput ca asemenea vagoane să fie tăiate cu autogenul, în condiţiile în care sunt unicate în Europa, spunea atunci pasionatul de trenuri Daniel Răducă. Încercarea noastră disperată de a sensibiliza mass-media şi opinia publică din România nu a putut duce la salvarea lor, însă, în mod sigur, prin eforturi susţinute, împreună, poate vom reuşi ca astfel de nenorociri să nu se mai întâmple vreodată în ţara noastră. Sper ca aceasta să fie prima şi ultima tragedie de acest fel la care atât noi, ca pasionaţi, cât şi opinia publică să asistăm fără a putea face nimic.

Biruirea ultimelor focare de rezistenţă: arcurile boghiului vagonului restaurant

Luni după-amiază, pasionaţii de trenuri au renăscut din propria cenuşă: o echipă de filmare se arătase interesată de trista poveste a Trenului Bucureşti. Cineva le auzise ruga. Pentru a fi siguri că prind vagoanele întregi, au stabilit întâlnirea cu echipa de filmare la ora şapte dimineaţa. De acum timpul trecea nemilos. Dimineaţa, pasionaţii se agitau în faţa gării Obor. Echipa de filmare era undeva prinsă în traficul unui oraş sufocat de zăpadă, maşini şi apă. Fiecare secundă care trecea îi neliniştea din ce în ce mai mult pe pasionaţi. Pe chipuri li se citea îngrijorarea: Or să ajungă la timp să prindă vagoanele întregi sau Doreii le vor tăia? După ora nouă, când speranţele erau aproape spulberate, un telefon mobil sună. Echipa de filmare este în faţa gării. „Piesa” intra în actul său final.

Câteva luni mai târziu, pe la jumătatea lunii iunie 2012, un e-mail îmi dădea, în sfârşit veşti bune: Cele două vagoane rămase la Obor au fost salvate, după câteva luni de intervenţii, tatonări, rugăminţi etc.! Torpila lansată cu ajutorul mass-mediei explodase acolo unde trebuia. Pentru prima dată am fost mândru ca sunt jurnalist şi că în ciuda a ceea ce învăţasem la cursurile lui Robert Turcescu – în speţă: Jurnalistul este un scormonitor în adevăr, nu un apostol al dreptăţii! – mi-am luat în serios pasiunea şi am încercat să fac ceva pentru a salva acele „fiare pe boghiuri”. Nu regret, ci din contră am mulţumirea sufletească că am fost pe baricada oamenilor pasionaţi cu adevărat şi că am putut să influenţez ceva, rezultatul final fiind pozitiv. Oare se poate uita un asemenea moment?

Pasionaţii, vagoanele şi televiziunea

Decembrie 2012. Peste cele două vagoane ale defunctului Tren Bucureşti ninge. Plapuma de omăt încearcă să „sterilizeze” interioarele devastate. În februarie erau intacte. Acum, par desprinse dintr-un scenariu de film poliţist: geamuri sparte, banchetele smulse de uraganul oamenilor puşi pe căpătuială şi evident componente metalice recliclate. Trist, dar adevărat. Uitate de autoritățile nepăsătoare, vagoanele au preferat să tacă îşi ducă durerea demn, aşa cum au făcut-o şi până acum: departe de ochii lumii, pe linia şapte a gării Obor.

Interior devastat de „civilizaţie”

Astăzi a fost o zi specială pentru ele. După mulţi ani de „comă” pe linie moartă, se pare că le-a venit ceasul. Gata, sunt cu locomotiva legată, sună scurt apelul telefonic de dimineaţă. Este ziua cea mare, îmi zic în gând ce mă grăbesc spre cea mai apropiată staţie de metrou. Nu am timp de pierdut, căci paleta verde a impiegatului este de neînduplecat. Arde de nerăbdare să dea cale liberă vagoanelor. Aş vrea să am aripi. Nu multe, ci doar atâtea cât mi-ar fi fost suficiente pentru a ajunge mai repede acolo. Deşi este extrem de aproape, acolo este al naibii de departe. Sper totuşi să am minute să ajung. Simt că este datoria mea de pasionat să ajung la faţa locului.

Nimic nu se pierde…

Deşi vândută pe un pumn de mălai la fier, România este ţara contrastelor, unde realitatea dură accentuează tuşele de alb şi negru suficient pentru a voala filmul. Sunt în metrou. Numărând staţiile, estimez că voi face o jumatate de oră pe sub pământ. Din cauza grabei, cobor aiurea. În mod normal ar mai fi trebuit să mai merg încă două staţii pe bulevardul subpământean. Dar entuziasmul şi graba au pecetluit soarta altor câtorva minute bune. Mari speranţe îmi pun în următorul metrou care opreşte la peron. În minte îmi vine răspunsul la întrebarea de ce nu avem aripi? Pasiunea face minuni. Chiar şi atunci când afară sunt minus multe grade. Este învinsă uneori doar de birocraţie. Oricât de mult ai încerca să demonstrezi cât de nobile îţi sunt intenţiile, oficialii devin stane de piatră. Adică, mai pe înţelesul tuturor, se fac că nu aud şi că nu văd. Normal, doar nu vă aşteptaţi ca informaţiile să plece de capul lor fără target. Oricât de moca ar fi, totul are un preţ. Mai mic, mai mare, exagerat ori chiar simbolic, pentru acel ceva, trebuie să dai altceva la schimb. Ca-n vremurile de odinioară… Regula nescrisă dar respectată cu stricteţe de bişniţari spune că business-ul e business!

Plecare fulgerătoare din Obor

Fără drept de apel am ajuns să fiu plimbat din serviciu în serviu pe lunga platformă a gării Obor. Motivul? Nişte amărâte de fotografii. „Derby-ul” se încheie cu o primă victorie. Dar nu pentru mine. Astăzi, birocraţia a învins pasionatul prin paleta verde arătată trenului de impiegatul de mişcare din Obor. Ce a urmat? Întâi nişte rugăminţi făcute inutil asupra personajului cu paletă, apoi un maraton pe o distanţa de aproape jumătate de kilometru până la semnalul de dincolo de barieră. Mai mult nu m-am încumetat. Instalaţia, bat-o vina! Fac stânga-împrejur cu o manevra de tanc furios şi mă înfig în biroul impiegatului de mişcare. Aici, ziua capătă culoare. Şi nu de la paleta nerăbdătoare…

Istoria garată la linia 11 în Bucureşti Nord

Retur. Capul compas este fixat pe direcţia principalei gări a Capitalei. După o jumătate de oră de navigat prin bălţile ce se odihnesc pe trotuarul ultracentral al Bucureştiului, ajung din nou în postura de a cere. Informaţii. Schimb tactica şi mă aventurez în zona de siguranţă feroviară. Nu am timp să îngheţ, căci trenul îşi face apariţia la linia 11. Nu ştiu unde vor ajunge vagoanele, ci doar că trebuie să-și schimbe stația de domiciliu. Sunt emoţionat. Doar atât. Azi a fost ultima întâlnire în această postură. De mâine lucrurile se schimbă, vagoanele intrând în schema secţiei care se ocupă cu fiarele.

Un altfel de bulgăre de zăpadă…

Operaţiunea de astăzi a acaparat o jumatate) de zi din programul meu. A fost o jumătate de zi în care am fost cu nervii întinşi la maxim, iar, preţ de câteva ore am trăit la intensitate maximă. Odată ajuns în redacţie, rutina îşi reintră în drepturi. Satisfacţia însă rămâne. Acea satisfacţie că bulgărele de zăpadă aruncat în februarie s-a rostogolit prin birocraţie ajungând în final la rezultatul mult aşteptat. Asta şi datorită faptului că în spaţiul carpato-danubiano-pontic există încă oameni pasionaţi care fac lucrurile să meargă. E drept că cu o floare nu se face primăvară, însă e de ajuns pentru a da rebelul semnal că da, se poate!

Mihăiţă ENACHE

Multimedia:
Galerie de imagini cu „măcelul” din Obor: Episodul 1  Episodul 2  Episodul 3  Episodul 4