Interviuri cu foşti reporteri ai ziarului „România liberă” – astăzi, CONSTANTIN AMARIȚEI

Redescoperă Istoria oferă cititorilor săi posibilitatea întoarcerii în trecut, mai exact în perioada comunistă, prin intermediul a 7 interviuri cu tema Reportajul în perioada comunistă (perioada anilor 1980 – 1990). Cei care au avut amabilitatea să răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, pe vremuri, la cele mai cunoscute ziare din perioada comunistă: „Scînteia”, „Scînteia Tineretului” și „România liberă”. Cei 7 ziariști sunt: Ilie Tănăsache, Mircea Bunea, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței. Interviurile au fost realizate în anul 2005 de către vicepreședintele Asociației Redescoperă Istoria, Alice Diana Boboc. Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

Date personale:

Nume: Constantin Amariţei

Vârsta în 1980: 44 de ani

Vechime în profesie: 40 de ani

Prima oară în redacţie: în anul 1964

Studii: Politehnica

Studii de specialitate: „Şcoala de Ziaristică” – 2 ani (curs postuniversitar)

Funcţii îndeplinite pe anii 1980 – 1990: redactor – şef adjunct la România Liberă, redactor – şef la ştiri interne Agerpres, şef de catedră şi decan la Facultatea de Ziaristică

• La ce publicaţii aţi lucrat în perioada comunistă?

Sunt inginer şi am lucrat în presă cu statutul de corespondent voluntar. Atunci erau corespondenţi voluntari care scriau din activitatea întreprinderii din care făceau parte, despre viaţa oamenilor, informaţii despre situaţia evenimentelor firmei şi a colectivului respectiv – în felul ăsta m-am remarcat şi ei m-au adus la ziar. Eu eram pe şantierele de construcţii şi m-au adus redactor – şef la ziarul „Constructorul”. Era de fapt un săptămânal specializat. După un an şi jumătate la „Constructorul”, am fost promovat redactor – şef adjunct la „România Liberă”, al doilea ziar al ţării, unde am fost redactor – şef adjunct pe probleme economice – agricultură şi industrie. După vreo 10 ani de muncă la „România Liberă”, am ajuns corespondent de presă în Bulgaria, corespondent Agerpres la început şi ulterior corespondent al presei noastre generale, (măsură care a introdus-o un secretar de partid). Am avut şansa să scriu în toată presa astfel. După 6 luni de muncă ca şi corespondent, activitate care m-a făcut să mă întorc şi cu două cărţi despre Bulgaria, am ajuns redactor – şef la ştiri interne la Agerpres. Când m-am întors în ţară, după un an şi ceva m-au solicitat la Facultatea de Ziaristică – singura facultate care era la Academia de partid şi unde am fost până la urmă şef de catedră, decan şi aşa m-a prins Revoluţia. Iar tinerii de atunci nu erau atât de dornici să înveţe şi având un astfel de auditoriu, m-am retras.

• Ce tipuri de reportaje aţi scris?

Eu nu am fost – să zic aşa – un mare reporter, am scris mai mult articole de analiză, pe probleme economice, dar sigur că am cochetat şi cu reportajul. Am avut o rubrică în revista „Magazin” care aparţinea – şi astăzi mai este – de „România Liberă” şi unde prezentam când plecam în străinătate. Erau reportajele de călătorie şi am avut şi o rubrică de mare succes, – apăruse atunci o lege cu mărcile româneşti – „Cunoaşteţi mărcile româneşti?”. Şi am vorbit despre mărci ca „Faur” de pildă. În America se dă anual un premiu Pulizer. Şi pentru ziarişti şi pentru scriitori şi pentru alte categorii. Într-un an a primit o reporteriţă premiul Pulitzer pentru o serie de reportaje despre un mic drogat, pe care l-a urmărit şi l-a prezentat în presă ca pe o mostră de pericol pentru tineret. Pentru calităţile deosebite, de reportaj real, din viaţă, autentic, a primit acest premiu. Ca după un timp să se audă că, de fapt, acel mic drogat, nu a existat, a fost inventat. Şi atunci s-a hotărât retragerea premiului Pulitzer pentru că nu era reportaj publicistic. Reportajul publicistic e din viaţă autentică, are întâmplări reale, nu se creează nimic, nu se adaugă nimic, ceea ce în reportajul literar se poate. Totuşi, au fost voci în America ce au susţinut – pentru că erau foarte frumoase reportajele ei – să i se dea premiul Pulitzer pentru literatură. Iată un caz de presă occidentală adevărată, care ştia ce înseamnă un reportaj publicistic şi care ştia sancţiona orice abatere. Ori la noi, în perioada comunistă devenise în cea mai mare reportaj literar, nu era un reportaj publicistic şi era minat de aşa numita boală a „adjectivitei” – era un abuz de adjective, verbele erau undeva în plan secund; verbul, care dă dinamism, care redă de fapt ritmul vieţii. Odată trebuia scrisă o carte despre România, şi urma să apară în Franţa, şi s-a făcut un cuplu – un ziarist francez cu un ziarist român, pentru editarea acestei cărţi. Desigur, francezul mai venea din când în când să vadă cartea care era scrisă de ziaristul român care prezenta România. Prima cerinţă a ziaristului francez când venea în România, era: „Scoate, te rog, jumătate din adjectivele pe care le-ai folosit”. Adică, dintr-o dată, aceste adjective abăteau, şi abat genul de la rostul lui de literatură. Desigur, în contextul politic de atunci, presa era în serviciu comandat, era o presă de partid, în totalitate de partid, care servea numai interesele partidului, nu era destinată serviciului public, adică nu informării exacte şi antrenante, atractive pentru populaţie, era dominată de citate ale ”conducătorului iubit”, de indicaţii şi de date din politicile, strategiile şi programele partidului, şi viaţa, care este caracteristică genului, viaţa reală, palpitantă, viaţa aceasta pe care reporterul ar fi trebuit să o prezinte opiniei publice, era frustrată, adică era luminată de aceste intervenţii extraprofesionale. Reporterii nu-şi puteau permite să-şi arate adevăratul talent publicistic în reportajele lor, deci în adevăratul reportaj al profesiei. Şi astfel apăreau hibrizi ai reportajelor, cum apărea şi informaţia şi restul genurilor publicistice. Dar mai mult se simţea în reportaj intervenţia, pentru că reportajul avea nevoie de viaţa reală.

• Care erau temele cele mai îndrăgite?

Desigur, temele cele mai îndrăgite erau temele economice, iar cele mai puţin plăcute erau cele legate de politica partidului. Era atunci presa inundată de telegrame, de felicitare adresate  ”conducătorului iubit” şi trebuia să ne chinuim foarte mult mintea ca să înmulţim adjectivele din dicţionar, unele chiar se şi inventau. Multe erau creaţii originale ale ziariştilor şi multe erau creaţii colective. Adică, la noi era un sistem de vize, care nu se mai găseşte astăzi decât foarte rar – reporterul era cenzurat pe filieră. Ziaristul dintr-o redacţie avea un şef de secţie. Şeful de secţie citea şi intervenea pe material, apoi era redactorul şef – adjunct pe domeniu, care intervenea şi schimba titlul, sau schimba creaţia autentică a autorului. Unii, mânaţi şi de unele exigenţe politice superioare, nevrând să rişte alte lucruri. Dar unii dintre ei – mai erau şi ziarişti cu experienţă – interveneau. Plus că era şi un redactor – şef, plus că era şi un responsabil de număr, care avea dreptul să îl citească, deci erau câte cinci – şase intervenţii pe creaţia ziaristului, minim – ceea ce nu întotdeauna îmbunătăţeau materialul, ci acele trăiri personale ale ziaristului în faţa evenimentului despre care vorbea în reportajul său, ce se atenuau, se diminuau.

• Câţi reporteri scriau la un reportaj?

Uneori se scriau reportaje şi în comun şi se pleca în echipă. Doi, nu mai mulţi, dar echipa era această filieră de cenzurare.

• Cum se făcea predocumentarea? Dar documentarea?

Era o muncă foarte serioasă. Eu, ca profesor de ziaristică, le explicam studenţilor că predocumentarea, documentarea şi postdocumentarea sunt trei faze ale documentării. Documentarea reprezintă pentru ziarist chiar 90% din munca sa. Talentul şi creaţia după documentare intervin în partea asta finală, era vârful unui aisberg cu care veneai în faţa publicului. Dar, dacă nu aveai o documentare bine făcută, dincolo de riscul de a greşi în informarea corectă, nu-ţi dădea nici elementele pe care să le valorifici „artistic” – nu era vorba de o literaturizare, ci era vorba de o trăire specială a reportului. Ceea ce însemna că procesul de documentare presupunea această imensă muncă. A găsi sursele cele mai indicate, cele mai competente, cele mai potrivite cu subiectul pe care îl ai. Desigur, când mergeai într-o întreprindere, sigur că puteai să discuţi şi cu portarul, şi cu secretara, până să ajungi în vârf aveai nevoie de o intrare în atmosferă, aveai nevoie de opinii, chiar şi din partea unor clienţi ai firmei respective, sau chiar din partea unora care au avut anumite necazuri, dar în special de la oamenii care trăiau şi munceau acolo. Sigur, comoditatea unora şi graba – în unele situaţii – îi făcea să meargă direct la sursa cea mai directă şi exprimau o părere a conducerii, care era foarte subiectivă şi care, era de laudă şi era de regulă foarte bine cenzurată şi care, desigur, afecta calitatea acestei creaţii.

• Unde scriaţi reportajul?

Personal, scriam reportajul în toate situaţiile – şi acasă, şi pe teren, şi în redacţie -, adică în funcţie de urgenţa lui. Dacă trebuia transmis operativ, îl scriam şi pe genunchi în mijlocul de transport sau mă retrăgeam pe peronul gării în care aşteptam până venea trenul, scriam totuşi atât în liniştea casei, cât şi la redacţie, având şi situaţia de redactor – şef adjunct, cu birou special, singur, îmi era comod. Sigur, colegii mei din secţie, unde erau 4 – 5, se învăţaseră să scrie într-un mediu mai zgomotos. Deci trebuie să te obişnuieşti să scrii în orice împrejurare – şi în zgomot, şi în ploaie. Cei care nu făcuseră facultatea de ziaristică, ucenicii, însoţeau luni întregi un ziarist bătrân sau un ziarist cu experienţă şi învăţau. Asta-i profesionistul. Trebuie să înveţi să scrii în orice condiţii.

• Câte zile de teren făceaţi?

Erau foarte rare ocaziile când ţi se permitea să ai timpul suficient. Însă depindea şi de conducerea redacţiilor şi de seriozitatea temei. Dacă uneori în anchete echipei i se permitea să lungească perioada de documentarea stabilită iniţial – dacă se descopereau noi martori, noi surse, noi direcţii de acţiune, se cerea şi se prelungea perioada – se dădea un telefon şi se cerea amânarea, în schimb, în cazul reportajului, amânările erau mai greu de dat, pentru că dacă nu ai elementele, mai adaugi din sufletul tău ceva şi faci reportajul. Dar un reportaj serios se face cu o documentare cât trebuie. Dacă simte reporterul că îi trebuie imagini suplimentare, dacă simte că îi trebuie interlocutori care să îi demonstreze o anumită idee, o anumită latură a reportajului, atunci el mai are nevoie să mai abordeze o sursă, să mai caute, şi cere permisiunea pentru a ieşi un reportaj de calitate. Dacă timpul, urgenţa cere grabă, atunci, apar riscurile de a ieşi un reportaj neterminat.

• Care era regimul ilustraţiilor?

De regulă, atunci, noi, ziariştii nu aveam o policalificare, adică să fim şi fotoreporteri şi reporteri. Astfel, erau echipele acestea – reporterii erau însoţiţi de fotoreporteri. Şi ilustraţia era asigurată de aceşti colegi. Desigur că erau fotoreporteri foarte bine calificaţi. Dintre genuri, normal că reportajul se preta la ilustraţie şi se cerea ilustrat, şi i se asigurau ilustraţiile, în special de interlocutori, oameni şi nu portrete de oameni, ci oameni în acţiune, la locul lor de muncă.

• Era o greutate să fii reporter?

Greutatea genului e şi pentru celelalte, nu era una specială de reporter. Greutatea era lipsa timpului necesar pentru a-şi duce documentarea până la capăt. Dar reporterul era prima treaptă de calificare în sistemul ierarhic – erau ştiriştii, alergătorii de cursă lungă, trimişi să caute evenimentele. Dar în redacţie, aceşti reporteri, deprinşi numai să aducă brut elementele unui eveniment, dădeau redactorului informaţiile pe care acesta le prelucra, le combina cu alte informaţii venite de la corespondenţi. Deci reporterul nu este autorul reportajului; acesta se numeşte autor de reportaj, ziarist de reportaj. Pentru că reporterul era – şi este şi astăzi – minimul necesar într-o redacţie.

• Erau locuri predilecte pentru reportaje?

Sigur că predilectul – în perioada despre care vorbim – era acolo unde se înfăptuia politica partidului, adică unde erau şantierele cele mai importante, era ţara împânzită de şantiere, de noi construcţii, mari obiective industriale, mai rar agricultura a oferit teme de reportaj, deşi aici apăreau eroii muncii socialiste în agricultură, în oţelării şi atunci te duceai la aceste roduri al politicii partidului. Subiectele nu erau chiar la libera alegere, ele trebuiau să fie încărcate de politic, să aibă un conţinut politic, un mesaj politic. Lucru care restrângea tematica atunci când găseai un fapt de viaţă – foarte frumos – care ar fi fost nevoie să fie cunoscut de publicul larg – ca exemplu de viaţă, de dăruire într-o profesie, nu intrau decât atunci când era un gol, când aveai nevoie de umplerea unui spaţiu. Primele care aveau acces să apară în ziare, erau aceste subiecte care veneau cu mesajul politic şi ca realizare de partid.

• Ce era interzis „de spus” în reportaje?

Era interzis de spus critic. Noi aveam o cărţulie, cu subiecte despre care nu aveai voie să scrii. Şi dacă respectai cu stricteţe, ad-literam cartea, trebuia să scrii numai despre pozitiv. Pozitiv, orice. Critic, nu aveai voie să scrii, sau foarte, foarte puţin. De pildă, te duceai la cooperaţia meşteşugărească – şi în general, cooperativele de igienă (coafor, frizerie) – acolo puteai să critici că nu ştie să ţină foarfecele în mână sau ceva de genul ăsta. În economie, în general, nu aveai voie să critici decât un produs pe care l-ai văzut într-o vitrină. Sau un singur exemplar, scăpat rebut undeva. Nu puteai să laşi impresia că o linie întreagă de produse este minată de lipsă de calitate. Deci, era o restricţie imensă la critică. De pildă, un mare reporter, care nu mai este în viaţă, Dohotaru, a sesizat mizeria în circulaţia oamenilor muncii de acasă spre locul lor de muncă – Complexul Industrial de la 23 August. Şi a scris un reportaj despre mijloacele de transport supraaglomerate, (Transportul oamenilor muncii la 23 August) – cum te agăţai de bara tramvaiului, cu câtă greutate puteai merge. Acum nu are voie o maşină să plece până nu are toate uşile închise, dar atunci se permitea. Erau foarte mulţi oameni care rămâneau pe scară, cădeau, se accidentau. Oamenii erau dornici să ajungă la timp la serviciu, să nu ia absenţe, să nu întârzie. În reportajul lui, oamenii au apărut cum îngenuncheau în faţa tramvaiului, rugându-se să-i ia şi pe ei. În „Flacăra” a apărut acest reportaj de groază, de un realism extraordinar. Urmarea – Dohotaru a fost scos din presă. Dar a revenit totuşi după un timp. Iată un exemplu că nu puteai să scrii orice şi în orice condiţii. Săracul de el, ştiind că va fii căutat pentru sursele de informaţii pe care le-a avut, mărturiile pe care le-a prezentat în reportaj, oamenii care i-au vorbit au fost trecuţi la nişte adrese fictive, pe Calea Griviţei (erau terenuri virane atunci). Când au verificat ăştia, au văzut că nu era nimeni acolo. El a fost prevăzător, ca să nu amestece în necazul lui şi pe alţii.

• Ce era obligatoriu ”de spus” în reportaje?

Era obligatoriu să vii cu politicul, să vii cu citatele lui Ceauşescu, să vii cu mesajul acesta de conducere înţeleaptă a ţării.

• Care era atitudinea oamenilor în reportaje? (secretari de partid, directori)

Era o atitudine grijulie de a nu scăpa şi vorbe care le stăteau pe limbă, se cenzura. Dar aici era o înţelegere perfectă, tacită, între interlocutor şi ziarist. Dar se ajunsese şi la extremitatea cealaltă. De pildă, un director de mare întreprindere cu care ziaristul era prieten: ziaristul se ruga de el ca să îşi etaleze, pe bune, realizările, iar directorul se ruga de ziarist să-l înţeleagă, să nu îl dea în presă, să nu-i dea interviul pentru că era o tehnică teribilă, nişte angajamente obligatorii (la evenimentele partidului – la 1 Mai, la 23 August) de a depăşi sarcinile, planurile. Şi dacă îl găseau în presă că se laudă că a făcut, atunci venea secretarul de partid din zona, oraşul respectiv, şi îi cerea să-şi suplimenteze angajamentul. Deci, îi crea un angajament suplimentar. Şi se rugau oamenii să-i lase, să nu se ştie despre ei, pentru ca să nu se mai încarce şi cu alte sarcini de partid.

• Dintre reportajele scrise de dvs., câte vedeau lumina tiparului?

Statutul meu de conducător îmi permitea să scriu. Dar erau colegi care nu întotdeauna îşi vedeau creaţiile. Multe ajungeau la coş, dar nu din motive de talent ziaristic, ci din cauza acestui mesaj politic insuficient prezentat în material. A fost la noi perioada de inundaţii din 1968 şi erau ample şi frumoase reportajele de la faţa locului. Şi în viteza cu care trebuia scrise, mai scăpau şi reportaje pur omeneşti, fără să mai ai grijă. Dar şi în acel timp, când conducătorul venea şi dădea indicaţii, trebuia să le introduci şi tu acolo.

• Reportajele scrise de dvs. apăreau cu titlul nemodificat?

Eu am avut un statut special, dar nu apăreau reportajele chiar nemodificate, adică se intervenea pe reportaje şi datorită acestei cenzuri, care exista la întreaga echipă a unei publicaţii. Era şi „un cap limpede” ca ultimă măsură de cenzură, de verificare – dormea toată ziua şi venea noaptea când erau aproape gata şi avea ochiul politic – asta era, nu căuta greşeli de acord gramatical, nu asta îl preocupa. Şi el sesiza, în contextul momentului, o anumită incorectitudine politică.

• Aţi avut de suferit necazuri în urma vreunui articol scris de dvs.?

Eu, personal, nu am avut. Oricum, au fost cazuri nenumărate în presă, care au suferit de pe urma scrierilor. Prima sancţiune era să nu-i mai dai semnătură. De pildă, Petre Băcanu era un reporter de fapt divers, dar aducea uneori şi reportaje. El a scris odată un material despre navele româneşti de pescuit oceanic. Ori aici era şi riscul ca să găseşti o navă într-o zonă de pescuit în care nu avea voie. Şi pentru asta a fost sancţionat prin interzicerea semnăturii. Adică avea normă, dar nu mai apărea numele lui. Apoi era şi o sancţiune bănească – tăia un procent din acord (pe lângă salariu i se mai dădea un acord în funcţie de meritele de a scrie mai mult decât aveai normă). La o situaţie mai gravă i se tăia şi acordul, şi o parte din salariu. Şi, în final, darea afară din presă, pentru o perioadă – dacă erau ziarişti respectaţi, se încerca, cu timpul, uitându-se evenimentul, să fie readuşi în presă sau erau trecuţi la munca cu scrisori. Presa primea foarte multe scrisori de la oamenii muncii – fie de la corespondenţi voluntari, fie scrisori de sesizare, de plângere. Şi munceai acolo, prelucrai textele lor, dar nu apărea semnătura ta nicăieri, nu te ştia nimeni. Mi-aduc aminte acum şi de un alt caz. Un corespondent al redacţiei pe judeţ a scris un reportaj din Delta Dunării în campania de recoltare a stufului. A apărut reportajul, frumos scris, despre stuf şi despre cum muncesc oamenii Deltei – erau nişte tancuri speciale, cu şenile din cauciuc, ca să nu deteriorezi rădăcina, deci era o tehnică specială. Iar noi aveam cu stuful acela, un mare combinat de hârtie la Chişcani, în Brăila, pe care îl folosea ca materie primă, nu ca celuloza din păduri sau din paie de grâu (ca la Călăraşi). Acest combinat a fost construit în C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc între ţările socialiste), făcut cu participarea mai multor ţări la construcţia combinatului – deci au depus bani – cu grija de a primi, corespunzător cu acţiunile lor. Ai noştri au prins un export de hârtie bun şi au deturnat datoria noastră din ţări socialiste, pe exportul românesc, explicându-le partenerilor că nu am avut producţie de stuf anul acesta, că a fost săracă producţia de anul acesta. Ori reportajul din România Liberă despre o producţie de excepţie, a dat peste cap această acţiune a Guvernului României, a României în general, de a-şi păcăli partenerii. Şi sancţiunea a luat-o corespondentul care a scris. Nu mai ştiu dacă şi pe filieră, pentru cei din redacţie, care au dat viză pe material, dar noi, cel puţin, am dat drumul la material pentru că era în sectorul meu, dar nu am primit sancţiune. Însă, de regulă se mai dădeau şi sancţiuni pe filiera vizei. Autorul primeşte sancţiunea cea mai gravă, apoi şi ceilalţi. Ce teamă, ce teroare apăsa atunci pe capul şi pe umerii reporterului – autorului de reportaj –, să nu cumva să afecteze, să nu atingă grav politica partidului.

• Despre ce teme aţi fi scris dacă aţi fi avut mână liberă?

Erau temele de viaţă ale oamenilor, şi poveşti de ieşire din criză, fie la nivel de om, de persoană, persoana asta fiind în orice structură – chiar şi pe sectorul meu economic – şi un agricultor avea un sector de viaţă foarte interesantă, pe care a depăşit-o cu eforturile lui, cu solidaritatea colegilor. Şi în industrie, şi în economie aveai toate astea, poveşti – subiecte de reportaj – palpitante, inventatorii. De pildă, noi furam licenţe de strunguri sau de diverse maşini şi le reproduceam, fără ştirea licenţiatorului, le produceam în ţară, pe gândirea lor, copiindu-le în secret lucrurile astea. Şi sigur că, astfel de exemplele de viaţă erau foarte bune de reportaj.

• Cum puteau evita redactorii controlul partidului?

Nu puteai să eviţi controlul partidului, dar o tehnică de păcălire al acestui control era această folosire abuzivă a citatelor, dându-i Cezarului acestuia al nostru ce era dorit de el şi de anturajul lui, iar tu, strecurând în spatele acestor indicaţii adevărul vieţii. De pildă, Adrian Păunescu (el era redactor – şef la revista „Flacăra”, dar avea o rubrică şi în „România Liberă”). Şi avea o rubrică foarte critică la adresa diverselor întâmplări de viaţă, din diverse domenii. Dar avea grijă întotdeauna să pornească de la o indicaţie a conducătorului. Punând această căciulă deasupra, el interpreta această parte critică de viaţă, ca sesizată din acea expresie din citatul lui Ceauşescu şi cu o dreptate pe care i-o dădea lui Ceauşescu – era singurul care sesiza anumite slăbiciuni ale mecanismului nostru social şi economic şi cultural. Dacă o scriai fără să te referi la această intervenţie a lui Ceauşescu, riscai să nu intre. Dar, punând-o sub această căciulă, a mai putut strecura anumite critici.

• Existau anumite teme, valori ce trebuiau evidenţiate?

Singurele valori care trebuia evidenţiate, erau ale conducătorului. Presa avea întâlniri cu Ceauşescu destul de dese, în care el dădea lecţii cum trebuia scrisă presa: ce trebuie scris, cum trebuie scris şi aşa mai departe. Avea şi secţia de presă a Comitetului Central, care aveau ochiul pe presă şi care era cureaua de transmitere a tuturor indicaţiilor. De pildă, erau campanii de presă: „Porniţi o campanie de presă pentru strângerea deşeurilor” sau era acţiunea celor „ 4 R” – „Recuperare, Refolosire, Recondiţionare, Revalorificare” şi toată presa pornea o luptă cu un anumit aspect, indicat de secţia de presă. Şi în felul ăsta – era un risc al presei – nu mai era o diferenţiere specifică pe publicaţii; toată presa românească era o apă şi un pământ. Ziariştii străini, occidentali, care veneau, spuneau: „Noi trebuie să citim un singur ziar ca să ne dăm seama despre ce se întâmplă în România.” Toată era dominată de cuvântările de partid – pagini întinse, erau indicaţiile lui, erau hotărârile congreselor, conferinţelor. Erau conferinţe naţionale pe agricultură, pe industrie, pe cultură, şi, toate acestea fiind foarte frecvente, zilnic, presa avea hectare de materiale obligatorii şi toată lumea le publica, inclusiv Agenţia Română de Presă şi pilotate oarecum şi de „Scînteia” – ochiul politic, pe când Agerpres era mecanismul tehnic.

• Au fost gafe, erori?

Erau gafe impardonabile din partea unui ziarist politic. Acest Dohotaru era un profesionist, şi reacţia lui a fost de a prezenta partidului o realitate. Uitaţi: interveniţi, luaţi măsuri, hotărâţi, investiţi pentru omul muncii, pentru muncitorul care lucrează pentru voi, care trebuie din producţia ţării să facă şi export, să înfăptuiască practic programele partidului. Dar partidului nu-i convenea o asemenea prezentare. El încerca să-şi rezolve problemele pe dedesubt, în taină, nu să le reprezinte ca lipsuri ale lui, ale conducerii lui în societate. Şi atunci a fost gafa cu transportul public în Bucureşti, cu stuful, cu navele. Erau mereu gafe din astea, şi mereu sancţiunile pentru gafe erau suportate de ziarişti.

• Vă amintiţi vreo întâmplare nostimă care să se fi născut de la o abatere de la normă?

Eram redactor de ştiri interne la Agerpres. Această agenţie avea monopolul tuturor reportajelor care aveau ca subiect vizitele lui Ceauşescu în ţară. Aceste evenimente apăreau în toată presa fiind sursa Agerpres. Conduceam echipa pentru vizita conducătorului la Suceava. Cum era obiceiul, am ajuns înainte pe stadionul din Suceava unde urma să vină elicopterul cu ei. Tot stadionul era plin ca la meci. M-am dus să văd ambianţa, să ştiu cine îl va primi, cum îl cheamă pe bătrânul ţăran care îi va da pâine, cum o cheamă pe ţăranca care va ţine tava şi m-am uitat şi la lozinci. Îmi amintesc că una dintre ele era: „Vă mulţumim tovarăşe Nicolae Ceauşescu pentru vizita pe care ne-aţi făcut-o!”. Vine Ceauşescu, coboară în punctul central al stadionului şi alaiul pleacă. Eu mai dau ocol aşa cu privirea şi surprind acea lozincă: „.. tovarăşe Nicolae Ceauşescu … ne-aţi făcut-o!” M-am cutremurat la un moment dat, dar am zis că aşa s-a întâmplat. N-am băgat această întâmplare în reportaj, n-am anunţat pe nimeni, însă azi rejudecând lucrurile, nu exclud şi posibilitatea ca un băiat deştept – pentru că atunci erau aceste găselniţe pe care le căutau ai noştri să lupte cu puterea, să fii făcut acest lucru intenţionat. A fost cineva care le-a pus – ştiind că vântul va fi puternic – mai slab anumite cuvinte şi în felul acesta au zburat literele. Aceasta ar fi o întâmplare hazlie care s-a povestit în cercuri restrânse.

• Cum a fost percepută revoluţia în redacţie?

Eu predam la facultate atunci şi nu am elemente din viaţa redacţională.

• Cum era viaţa în redacţie în preajma unor evenimente speciale (congrese, plenare)?

Era o situaţie specială, se făceau planuri… Întotdeauna, de fapt, redacţiile lucrau pe bază de planuri. Adică plan tematic – ce vom scrie luna aceasta, mari acţiuni de presă, subiecte importante, reportaje pe o anumită temă, care erau strâns legate de evenimentele partidului şi de evenimentele de la conducerea ţării. Dacă se ştia despre conducerea ţării – Ceauşescu în mod deosebit – că va face o vizită în judeţul cutare, toată presa era din vreme în judeţul respectiv, se trimiteau din vreme reporteri la faţa locului, fie că se prezentau din vreme nişte reportaje pregătitoare pentru vizită, fie că trebuiau să fie pregătiţi cu arma la picior pentru ca atunci când va fi acolo conducătorul, ei să şi înceapă să relateze întâmplări documentate din vreme. Deci, pregătirea redacţională era gen militar, cu o disciplină fermă, cu conducători de echipe, cu ierarhii de responsabilitate, corespondenţii judeţeni, în mod deosebit, intrau cu redactorii în acţiune, când forţele erau insuficiente, se concentrau corespondenţii din mai multe judeţe pe punctul care trăia evenimentul – era mare forfotă în redacţii. Erau de fapt sarcini – secţia de presă spunea şi ce temă faci şi să o faci repede, cu un anumit mesaj dat, ca din reportajele lor să rezulte o anumită idee, o anumită realitate (care, uneori, se contrafăceau, nu erau chiar întotdeauna reale).

• Erau spioni/informatori printre colegi? Cum puteau fi ei depistaţi?

Erau informatori în toate domeniile. Ţara era împânzită de informatori. Erau în sistemul securităţii, care îşi asigurau aceste surse de informaţii. Nu era petec de pământ în România care să nu aibă responsabilul lui în planul informaţiei. Era chiar o tehnică foarte practicată, ca să zic aşa. Era anunţată persoana sau securistul care se ocupa de colectivul respectiv, şi de care depindea să-ţi dea o viză de paşaport, sau când aveai nevoie de anumite treburi, el era întrebat dacă meritai sau nu. Ăsta era oficiul. Dar, pe lângă el, toţi eram conştienţi că mai există surse de informare, clandestine. Erau şi bancuri foarte multe atunci pe seama lor. De pildă, în închisoare s-au întâlnit doi şi fiecare a vrut să ştie de ce era celălalt acolo. Primul: „Eu am ajuns la închisoare că am furat nişte găini.” Iar al doilea: „Ei, eu am ajuns la închisoare pentru că am fost comod.” „Păi ce s-a întâmplat?” întreabă primul. „Noi eram un colectiv de prieteni care spunea bancuri politice şi în loc să fiu eu primul care să anunţ securitatea, a fost un altul înaintea mea şi aşa am ajuns eu la închisoare.” Deci în toate colectivităţile erau oficial informatori şi clandestini informatori. Era tehnica aceasta, de până şi acasă te temeai cum să vorbeşti pentru că pereţii erau subţiri. Dar şi în blocuri, era o persoană care era atentă, şi cum izolaţia fonică lăsa de dorit, se afla tot. Şi mai ales că unii erau atenţionaţi: „Fii atent la familia cutare, fii atent la omul cutare”, care dăduse nişte semnale că ar mai asculta „Europa Liberă”. Erau mulţi bătrâni în special, care ascultau acasă „Europa Liberă”, şi cum nu auzeau prea bine, dădeau mai tare radioul şi se auzea prin pereţi la vecini. Vecinul, fiind unul din cei desemnaţi cu ascultatul, îl pâra că ăsta ascultă „Europa Liberă”.

• Dvs. aţi refuzat să duceţi la îndeplinire o comandă venită de la partid?

Erau riscuri mari să refuzi o comandă venită de la partid. Cei care erau părinţi, erau întotdeauna grijulii faţă de consecinţele pe care le-ar putea avea asupra lor o sancţiune pe care ai fi primit-o că refuzai să faci o sarcină. Şi din cauza asta, era o umilinţă în presă. Eu aveam o teorie a nesimţirii: trebuia să fii nesimţit pentru ca să poţi rezista în sistem. Adică, aveai din când în când, nevoia să te manifeşti în mod real, profesionist, aşa cum este normal. Veneau la ziarişti oameni care prezentau situaţii, care meritau să fie luaţi în atenţia presei şi să vină presa să-l sprijine. O greşeală a unui secretar de partid în rezolvarea unei probleme de viaţă a unei familii. Ei, săracii, apelau la presă. Presa, în schimb, era legată de mâini şi de picioare, din cauză că nu putea să intervină. Uneori se intervenea pe lângă presă, pe legătură: redactorul – şef îi dădea telefon secretarului de partid, cu rugămintea dacă ar putea să încerce să-i permită omului care a venit la redacţie, să-l primească şi să încerce să-i rezolve problema – doar în felul ăsta. Dar nu avea voie să scrie cazul respectiv în presă.

• Ce şanse mai aveaţi ca jurnalist, odată intrat în vizorul organelor de securitate?

Nu mai exista nici o şansă. Erau aici întâmplări chiar de natura asta, mai intimă: că un ziarist iubea o fată la care râvnea şi un securist sau un informator de securitate. Ei, acest ziarist era sortit pieirii profesionale, din cauza acestei puteri pe care o avea sistemul de securitate. Era stăpân în România securistul. Şi mărturia, şi sesizarea, şi informarea lui nu era nevoie să mai fie documentată, cel incriminat nu mai era cazul să fie întrebat dacă e aşa sau nu. Au fost cazuri de ziarişti care au dispărut din presă – nu pe motiv pentru că iubeau o fată – dar, aşa cum se spunea atunci, îi legai o tinichea la dosar, care zornăia apolitic, care zornăia împotriva politicii. Era în redacţii şeful de cadre. Şeful de cadre era un om al securităţii de regulă, care verifica un ziarist şi înainte de a se naşte şi îi verifica evoluţia familiei lui. Erau ziarişti scoşi din presă din cauza unui frate care rămăsese în străinătate, sau chiar o rudă mai îndepărtată, pe care ziaristul poate că nici nu o cunoştea personal. Ziaristul devenea o persoană de neîncredere. Nu se mai putea avea încredere în el, deoarece el avea legături cu Occidentul. Ceauşescu declarase ziaristul ofiţer de partid – era o categorie specială. Adică toţi ziariştii erau obligaţi să devină membrii de partid. Fusese o perioadă când se mai lucra în presă şi fără statutul acesta, dar s-au dat dispoziţii ca toţi din presă să devină membrii. Şi, prin urmare, erau trataţi ca o armată care era la porunca partidului, şi în interesul partidului.

• Analizând perioada 1980 – 1990, care au fost momentele în care jurnalismul a avut cel mai mult de suferit din punct de vedere al libertăţii de mişcare şi care au fost momentele de respiro în care jurnaliştii reuşeau să mai strecoare câte o informaţie?

Perioada asta de respiro nu a existat. Era din ce în ce mai greu. A fost o perioadă după 1965, când s-a schimbat conducerea ţării şi când a venit tânărul Ceauşescu la putere, când, într-adevăr, presei i se dăduse o libertate de a critica, partidul dorind să intervină acolo unde presa sesiza semnale critice. Dar, pe măsură ce ne îndepărtam de perioada 1965 – 1972, a apărut o broşură, în care presei i se interzicea să mai abordeze critic vreun subiect. Şi perioada asta nu are altceva decât o creştere de opresiune asupra presei, de interzicere a unei prezentări realiste a situaţiei din ţara noastră.

• Cum se întocmea agenda evenimentelor în perioada 1980 – 1990?

Nu erau alte evenimente decât cele pe care le crea partidul, prin pregătirea congreselor. Era ca în sport: aici alterna un campionat mondial cu o olimpiadă, cu un campionat european şi aşa mai departe. Aşa şi la partid – congresele erau din patru în patru ani, completate de conferinţe naţionale, iar între cei doi ani apăreau conferinţe pe domenii de activitate. Adică partidul avea evenimente atât de multe, încât, practic, nu mai dădea voie ziaristului să mai respire profesional şi în alte domenii, evenimente pe care viaţa le aducea la suprafaţă, decât cele legate de evenimentele partidului, care deveniseră o dominantă a oricărei aspect de viaţă. Era o asemenea politică, încât nu mai aveai libertate de mişcare. De exemplu, luam interviu unui director de comerţ exterior, care, la un moment dat, s-a plâns că au apărut atâtea legi, ordine de reglementare, încât el, ca director al instituţiei respective, nu mai avea voie nici să mişte un dulap dintr-un colţ într-altul al camerei. Era o metaforă, însă i se interzisese orice iniţiativă. Totul era reglementat. Cred că discuţia a fost urmărită, pentru că posturile astea de directori ai I.S.C.E. –urilor (Instituţii de Stat de Comerţ Exterior), erau foarte bine supravegheate şi monitorizate de securitate, pentru că, tânăr fiind, a murit în mod suspect. Atunci era o tehnică de iradiere a persoanelor. Tehnică preluată de la ruşi – conducătorii de partid din ţările care erau din sistemul socialist şi care nu făceau politica Moscovei, li se făcea această iradiere, şi apăreau boli inexplicabile. Aveam un prieten foarte bun, iradiat la Odessa, un evreu bine pregătit, lucra la Electromagnetica, cu şcoală de Moscova, şi care ajunsese să însoţească delegaţiile militare în dezbaterile despre C.A.E.R. şi el, foarte bine pregătit (bun cunoscător al limbii ruse), mult mai bine informat, îi avertiza pe generalii din delegaţie asupra unor intenţii ascunse ale ruşilor; ori, toate discuţiile acestea nu au fost bine protejate de el, s-a aflat şi s-a îmbolnăvit brusc, a avut o hepatită galopantă, care a avut ca sursă iradierea. Iar în ţară, directorul a murit şi el surprinzător. Normal, i se adunaseră mai multe şi i s-a pus punct. Poate par poveşti toate astea, dar au fost realităţi. Erai conştient că nu aveai voie să mişti în front decât cu riscul ca tu şi familia ta să plăteşti cu vârf şi îndesat. Carieră distrusă, familie distrusă – copiii acestor ziarişti sancţionaţi drastic nu aveau voie să intre în facultate! Erau categorii de tineri cărora li se interzicea accesul la învăţământul superior, pentru că dosarul tatălui sau al mamei era pătat.

• Cum s-a desfăşurat prima şedinţă de redacţie la care aţi luat parte?

Eu veneam de pe şantierele de construcţii, eram străin de viaţa de redacţie şi aceste şedinţe care erau regulate, tot moştenire sovietică, – se numeau letuşka – erau un fel de lectură a presei, un fel de lectură a presei. Fiecare publicaţie trebuia a doua zi să-şi facă analiză la ziarul care a apărut, propriul cotidian. Analiza se făcea critic şi autocritic şi era foarte orientată pe mesajul politic, şi desigur, pe respectarea lui, încadrarea în reglementări şi respectarea acestora, aici se hotărau şi sancţiunile dacă se descopereau la nivelul redacţiei, că şi redacţia avea dispoziţie de sancţiune, nu aştepta numai sancţiunile grave venite de la secţia de presă sau din alte surse. Şi sigur că m-a impresionat, din statutul de voluntar, nedeprins cu astfel de analize, prima întâlnire, a fost aşa, destul de impresionantă, deoarece erai obligat să cunoşti conţinutul întregului ziar, să îţi spui părerea când te întrebau şi să ai totuşi o putere de analiză. Eu nu am avut şcoala presei; şcoala de ziaristică şi universitatea mea de presă a fost revista „Presa noastră”. Era atunci revistă lunară – o revistă profesională de excepţie, care explica tot acolo şi erau colecţii de studii de caz, era scrisă de ziariştii activi, din diverse redacţii, care scriau din experienţa lor. Cum s-au documentat pentru un material, cum au găsit o idee publicistică. Erau aceste ponturi ziaristice, găselniţe ziaristice, care numai o experienţă, o pasiune pentru profesie ţi le permiteau. Ca să găseşti un titlu mai meşteşugit lucrat, care să incite la citit, era muncă. Din toată munca unui reportaj de pildă, pentru a găsi un titlu atractiv, munceai uneori chiar mai mult decât scriai reportajul şi nu aveai încă titlul pentru el.

Interviu realizat de Alice Diana Boboc