Redescoperă Istoria oferă cititorilor săi posibilitatea întoarcerii în trecut, mai exact în perioada comunistă, prin intermediul a 7 interviuri cu tema Reportajul în perioada comunistă (perioada anilor 1980 – 1990). Cei care au avut amabilitatea să răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, pe vremuri, la cele mai cunoscute ziare din perioada comunistă: „Scînteia”, „Scînteia Tineretului” și „România liberă”. Cei 7 ziariști sunt: Ilie Tănăsache, Mircea Bunea, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței. Interviurile au fost realizate în anul 2005 de către vicepreședintele Asociației Redescoperă Istoria, Alice Diana Boboc. Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.
DATE PERSONALE:
Nume: Milca
Prenume: Mihai
Vechime în profesie: 37 de ani
În redacţia Scânteii Tineretului: Din 1983
Studii: Absolvent al Facultăţii de Filozofie, secţia de Sociologie
Funcţii îndeplinite pe anii 1980 – 1989: Am colaborat în calitate de colaborator extern din 1967 până în 1983, când am intrat efectiv cu carte de muncă la redacţia „Scînteii Tineretului”, unde am lucrat 5 ani. Am ocupat rând pe rând funcţiile de redactor de rubrică, secretar general de redacţie şi redactor –şef adjunct, fiind şi coordonator timp de un an al suplimentului literar şi artistic al „Scînteii Tineretului”; în 1988, când ajunsesem la o vârstă care nu justifica prezenţa mea acolo, am primit o propunere de la Ministerul Afacerilor Externe de a lucra la direcţia de presă – cultură. Am lucrat în Centrala MAE aproape un an, ocupându-mă de relaţiile cu ziariştii străini şi cu presa românească, după aceea am activat o perioadă în diplomaţie, ca ataşat cultural la Roma până în ajunul revoluţiei şi în direcţia de Presă – Cultură a Ministerului de Externe. În perioada anterioară intrării în presă, am fost cercetător ştiinţific principal la un laborator de studii şi cercetări sociologice, actualul C.U.R.S., care pe vremea aceea purta o altă titulatură.
Evidenţieri: Am doctoratul în Sociologie, am luat premiul Dimitrie Gusti al Academiei Române pentru o carte de analiză politică „Geneza teoriei elitelor” –despre şcoala politică italiană. Am primit şi premiul pentru publicistică al „Scînteii Tineretului” în 1983.
La ce publicaţii aţi lucrat în perioada comunistă?
Înainte de 1989 am lucrat la mai multe publicaţii, având în vedere că am debutat în 1967, aşa că am avut 20 de ani de activitate gazetărească. Am scris şi la cotidiene, şi la reviste de cultură, şi la reviste de specialitate, lista e foarte lungă. Aş putea să o iau în ordine cronologică: revista „Ramuri” din Craiova (revistă de cultură), ziarul „Înainte”, (cotidian), tot din Craiova, ziarul „Viitorul” din Turnu-Severin, (asta în perioada liceului), după aceea, în perioada facultăţii am colaborat la „Viaţa Studenţească” şi la „Amfiteatru”; după terminarea facultăţii am publicat la „Scînteia Tineretului”, revista „Contemporanul”, „Luceafărul”, ocazional la „România Liberă”, la „Scînteia”, la „Era Socialistă” (care era o publicaţie cu caracter teoretic – la câteva dezbateri) şi la revistele de specialitate (de sociologie – Viitorul Social, şi „Revista de filozofie”) – deci care erau publicaţii profesionale.
Cum s-a desfăşurat prima şedinţă de redacţie?
M-am dus, m-am angajat, m-am prezentat la redactorul – şef şi mi-a spus: Rămâi aici la şedinţă, că trebuie să scrii de mâine – poimâine ceva şi să vezi despre ce este vorba. Şi am scris despre o problemă legată de activitatea ideologică, culturală, era în ajunul unei consfătuiri în 1983 şi trebuia pregătit terenul, trebuia arătat că s-au făcut progrese faţă de perioada anterioară, care sunt dominantele activităţii… Mi s-a părut plicticos. Eu am crezut că mi se va cere să scriu şi altceva, nu un material atât de anost. N-aş zice că a fost emoţionant; nu era atunci presa ca acuma. Lucrurile erau băgate într-un tipic. Acum există o emulaţie între jurnalişti şi există un tumult al evenimentelor care se regăsesc în ziar. Atunci, presa era foarte monotonă. Nu puteai să deosebeşti un ziar de azi de unul de mâine, de poimâine sau de unul de alaltăieri, pentru că regăseai cam aceleaşi teme, cam aceleaşi probleme, cam la fel dispuse în pagini, trebuia numai să fii atent la dată. S-au mai întâmplat şi d-astea, când s-a greşit data şi au apărut ziare cu data expirată… În general, şedinţele erau scurte, operative, se făceau de două ori pe zi, dimineaţa, la prima oră, între 8 şi 9 şi o alta la ora 14, în care se analiza modul în care se realiza ziarul de a doua zi, şi în care se făcea un presumar al zilei de poimâine. Fiecare prezenta ce avea de spus, arăta eventualele greutăţi, cerea sprijinul conducerii în luarea unei decizii. Astea nu erau şedinţe cu prea multă polologhie. Erau şi şedinţele de partid sau de sindicat sau de U.T.C., care erau lunare şi în care se discutau probleme de organizaţie.
Ce tipuri de reportaje aţi scris?
La viaţa mea am scris mai puţin reportaje. Mi s-a întâmplat să scriu şi reportaje sub presiunea unei comenzi sociale sau reportaje de călătorie, după ce efectuam deplasări în străinătate. Am scris despre diverse locuri din China, din Gruzia, din Grecia… În ce priveşte reportajele despre realitatea românească internă, desigur că erau mai multe categorii de reportaje. Erau reportaje din industrie şi agricultură – din unităţi economice, erau reportaje despre viaţa unor comunităţi, deci despre localităţi urbane sau rurale, care erau afectate de anumite procese, anumite transformări şi se mai practica şi acest gen hibrid, aş spune eu, reportajul literar. Reportajul nu prea se leagă cu ficţiunea literară, pentru că trebuie să rămâi pe terenul faptelor, trebuie să rămâi pe terenul realităţilor percepute în mod direct. Sigur că introducând un element de ficţiune, sau evadând de la realitate pentru a propune o anumită construcţie eseistică, sau chiar romanescă la un moment dat – practic creai la un moment dat personaje care nu erau regăsite în realitatea de zi cu zi, există riscul de a crea un fel de struţo – cămilă. În perioada comunistă, acest termen era agreat, ba chiar teoretizat ca o formă nouă, sui – generis, publicistică, deşi într-un astfel de reportaj era loc şi pentru foarte multă mistificare sau existau forme de evazionism din faţa realităţii. Cu toate formele, toate rigorile care se impuneau, un bun profesionist putea să scrie reportaje oneste şi să prezinte situaţia aşa cum era. Desigur, erau şi probleme de care te puteai ocupa şi pe risc propriu. Dar, atunci când trebuia să descrii despre ce se întâmpla cu adevărat, apărea cenzura. A existat un caz foarte interesant în perioada respectivă – anii ’70, o carte de reportaje a lui Alexandru Monciu Sudinski, un scriitor ciudat, care a emigrat ulterior în Suedia şi care pretindea că reportajele erau aşa, un fel de gen cine-verite, pe baza unor interviuri luate cu tineri de pe şantier, dar toate erau inventate. Deşi el nu fusese pe şantierul Dunăre – Marea Neagră, a scris un soi de reportaje fictive şi a luat şi un premiu la U.T.C. – ului. Deci puteai să falsifici un anumit gen de relatare, încât să pară luată chiar de la faţa locului. Când s-a aflat, s-a muşamalizat afacerea, pentru că era penibil pentru cei care au introdus-o pe lista de premiere, căci aceştia nu au fost ziarişti.
Care erau temele cele mai îndrăgite?
Acelea în care puteai să scrii despre localităţi, despre oameni interesanţi, creatori populari, artişti – în măsura în care mergeai în atelierul lui şi făceai o relatare mai destinsă, şi cu mai puţină amprentă politică. În reportajele care erau scrise din industrie şi din agricultură, erau totuşi nişte rigori impuse, apropo de campaniile care se declanşau, de sarcinile de plan, de anumite imbolduri şi mobilizări de la nivelul conducerii centrale a partidului, aşa încât era greu de spus dacă erau reportaje sau erau nişte materiale ofensive, de propagandă economică, mai curând, decât reportajul în adevăratul sens al cuvântului.
Câţi reporteri scriau la un reportaj?
Reporterii scriau şi individual, scriau şi în tandem, scriau şi câte trei, apăreau pagini cu astfel de eforturi întrunite. Dar, noi cei care lucram în redacţie, ştiam că de obicei era unul care scria, iar ceilalţi aduceau informaţia, astfel încât stilul era unitar. Cel care scria era cel mai talentat şi avea mâna cea mai exersată.
Cum se făcea predocumentarea?
Se făcea şi prin consultarea unor colecţii de ziare, să se vadă dinamica unui fenomen, se foloseau pentru anumite genuri de reportaj din industrie informaţii furnizate de factori de decizie sau de factorii de conducere din unităţi sau de la nivel central. Dacă era vorba de probleme de agricultură, se făcea trimitere şi la o serie de cifre care erau centralizate la nivelul ministerului, dar se făcea documentarea şi pe cont propriu, astfel încât fiecare avea anumite surse – fie de la faţa locului, fie prieteni, fie alţi colegi jurnalişti din presa locală cu care făceau schimb de informaţii şi reuşeau să afle o serie de elemente de noutate.
Unde scriaţi reportajul?
Reportajul se scria şi acasă, după ce te întorceai cu tolba plină şi aveai toate datele, sau dacă timpul te presa, se solicita transmiterea lui de la faţa locului, prin telefon de obicei. Uneori ajungea şi prin poştă, dacă nu era o grabă prea mare, dacă era un răgaz de timp de patru – cinci zile şi nu trebuia să apară materialul de azi pe mâine. Sau se trimitea materialul prin însoţitorul de vagon de la C.F.R. Deci erau modalităţi improvizate, nu ca acum, când poţi trimite prin fax, prin e-mail şi aşa mai departe.
Care era regimul ilustraţiilor?
Ilustraţiile erau un însoţitor al textului, dar nu făcea parte organică din materialul respectiv. De cele mai multe ori, erau poze lipite sau erau poze de atmosferă, sau care să sugereze activitatea desfăşurată. De exemplu, când era campania agricolă, puneai nişte tractoare care trăgeau, dar nu reieşea dacă tractoarele acelea erau de la Giurgiu, de la Calafat… Deci erau poze generice. Şi aici, desigur, era măiestria secretarului de redacţie, a celor care toaletau paginile, pentru că de multe ori nu aveai posibilitatea, ca reporter, să fi însoţit de un fotoreporter sau să mergi tu cu un aparat foto şi să faci poze. Erau dificultăţi de a transmite rolfilmul sau poza; nu aveai cum să le transmiţi decât tot în plic. Erau situaţii când şi fotografiile erau cenzurate, ori se produceau gafe. Odată, chiar eu am semnalat o astfel de gafă. Venisem de curând la “Scînteia Tineretului”. Se publicase pe pagina întâi o poză a unui staul, cu nişte vaci, având lanţuri grele la gât. Deasupra era un articol care se referea la libertatea de expresie în România sau la nu ştiu ce libertăţi cetăţeneşti. Nimeni nu se gândise că era campania agricolă şi că se impuneau a fi prezentate imagini din zootehnie. Când a văzut poza, redactorul – şef la vremea respectivă, a exultat: „Bine că nu a văzut-o nimeni.” Pentru că de la secţia de presă a partidului, pe la ora 8 începeau să sune telefoanele, să ne atragă atenţia ce greşeli s-au făcut, sau, din contră, să ne ameninţe că urmează represaliile. Dacă se întâmpla să apară o greşeală din neatenţie, de obicei se păstra tăcerea şi nu se admiteau rectificări tocmai din teama de a nu se atrage atenţia asupra ei; se sconta pe faptul că trece neobservată, că se trece cu vederea. Căci dacă declanşai un astfel de mecanism, se sesizau şi alte instituţii şi era mai grav.
Era o greutate să fii reporter?
Nu era o greutate mai mare decât să fii orice altă categorie de ziarist, aş spune, poate uneori era mai greu să fii chiar în sectorul ăsta, ideologic, unde trebuia să operezi cu jargon, cu un fond limitat de cuvinte şi ţi se cerea să ai de fiecare dată prospeţime, evitând însă anumiţi termeni sau folosindu-i într-o manieră obsesivă numai pe unii. Era interzis tot ce afecta imaginea cuplului prezidenţial. Nu era voie să foloseşti cuvinte care circulau în lumea bancurilor şi a anecdotelor pe seama cuplului Ceauşescu. Desigur, erau şi anumite teme, probleme tabu. De exemplu, nu apărea ideea de greşeală a unui factor politic. Nu puteai să spui că există un conducător care greşeşte, chiar la nivel microeconomic. Nu scriai nici despre ţigani, nici despre legionari, numai atunci când erau anumite aniversări istorice, şi se scria într-un anumit context despre un eveniment se putea face trimitere la regimul antonescian, la dictatura legionară, dar în rest, nu. Toate temele erau de actualitate, pe sarcini de plan, despre viaţa de zi cu zi şi aşa mai departe.
Erau locuri predilecte pentru reportaj?
În genere, preferam să ne mişcăm aproape de Bucureşti deoarece cheltuielile de deplasare erau mai mici. Reporterii specializaţi pe probleme de agricultură se duceau prin Bărăgan, pe la Giurgiu, prin zona Prahovei, mai curând decât să se ducă în zona Maramureşului, zona Moldovei sau Munţii Apuseni. De aceea, anumite zone erau foarte slab reprezentate. Extrem de rar, uneori doar o dată pe an se scria despre o localitate anume sau despre o unitate economică.
Erau anumite teme care se cereau în reportaje?
Dacă făceai un reportaj, sigur că trebuia să faci o trimitere şi la politica partidului, trebuia să faci şi o trimitere la documentele de partid. Puţine scăpau de această amprentă politică pe care reporterul însuşi trebuia să o pună, că dacă nu, o făcea cu de la sine putere şeful lui. La un moment dat, cenzura coborâse de la un nivel instituţional înalt – în redacţii. Se practica un sistem mai insidios de autocenzură. Deci fiecare trebuia să-şi fie propriu cenzor şi să evite subiectele neagreate, să folosească anumiţi termeni şi să nu sară peste cal, cum se spune. În reportaje era mai multă libertate de exprimare decât în alte texte, pentru că puteai să mai brodezi, puteai să introduci o descriere de natură, portrete de oameni, să mai povesteşti o întâmplare… Ca gen, mie mi se părea că oferea mai multă libertate de exprimare decât alte genuri.
Care era atitudinea oamenilor (directori, secretari de partid) în reportaje?
Atitudinea oamenilor în reportaje era cam stereotipă: directorii trebuiau să fie oameni suprasolicitaţi, ocupaţi, la care se ajungea foarte greu, dar o dată ce ajungeai îţi furnizau o imagine cuprinzătoare, edificatoare despre tot efortul depus pentru bunul mers al instituţiei. Bineînţeles că secretarul de partid apărea mai puţin; se estompa – el nu ţinea neapărat să apară. La „Scînteia Tineretului” eram interesaţi să-i popularizăm pe secretarii U.T.C. pentru că pe secretarii de partid, îi populariza „Scînteia”. Şi sigur, apăreau mulţi tineri – normal, şi aici erau nişte selecţii. Erau prezentaţi tineri reprezentativi pentru producţie, inovatori, studenţi fruntaşi şi aşa mai departe. Dar apăreau şi cazuri negative şi lucrurile se schimbau.
Despre ce subiecţi / reportaje vă mai amintiţi?
Am scris odată cu un coleg care este acum la „Adevărul,” Nicolae Militaru, despre hidrocentralele de pe Valea Oltului. Mi-aduc aminte că am făcut împreună o pagină specială. Era atunci un fel de campanie. Toţi colegii din redacţie, împărţiţi în echipe, au plecat în diferite zone la obiective industriale mari. Am plecat dimineaţa şi ne-am întors după-masa, căci pagina trebuia să apară a doua zi. Un reportaj în viteză.
Câte dintre reportaje scrise de dvs. vedeau lumina tiparului?
Toate. N-aş zice că erau cenzurate. Şi nu se scriau pentru sertar, reportajele se scriau mai mult la comandă. Dacă erau prost realizate, mai interveneau factorii de decizie: mai îndreptau anumite pasaje, mai eliminau unele pasaje plate sau redundante. În genere, reportajele bune erau scrise dintr-o suflare de oameni care aveau vocaţie. Pagini întregi, care nu sufereau prea multe modificări. De exemplu, paginile scrise de colegul meu, Constantin Stan, sau Viorel Sânpetrean, sau Pavel Perfil, Monica Zvirjinshi. Aveam un corp de colaboratori valoroşi, care au profitat de acea perioadă pentru a-şi face un fel de ucenicie într-ale scrisului.
Aţi avut de suferit necazuri în urma vreunui articol scris de dvs.?
Eu, personal, nu am avut de suferit în urma unui articol scris de mine, dar am participat la discutarea unor situaţii în care apăruseră greşeli, fie din vina corecturii, fie din cauza linotipiştilor care bătuseră greşit textul. (Pe vremea aceea se lucra cu o tehnologie care presupunea culegerea pe plumb. Rândul întreg se bătea la o maşină asemănătoare cu maşina de scris, dar era rândurile se turnau de fapt în plumb. Astea se strângeau, se puneau într-un cadru metalic, se dădeau cu cerneală, se trăgea o foaie pe care făceai corectura, şi după ce totul era terminat, se scoteau literele de plumb, se înlocuiau rândurile cu greşeli. Era o muncă titanică, ce s-a practicat până în 1992 – 1993). Sancţiunile erau cam ca peste tot, ca în orice instituţie a statului. Penalizarea era bănească. Erau penalizări pentru întârzieri, pentru materiale proaste, care erau totuşi publicate, deoarece ziarul nu putea să apară cu „găuri albe” în ziua respectivă. Se făceau analize şi se vedea că erau materiale scrise superficial, erau redactate plat, cu deficienţe de documentare care se semnalau ulterior şi atunci se proceda şi la aplicarea de sancţiuni profesionale. Eu nu am fost sancţionat, n-am avut această onoare, pentru că dacă aş fi fost sancţionat, atunci poate aş fi fost şi eu dizident pe chestia asta. Mulţi sancţionaţi s-au trezit pe urmă nedreptăţiţi de lege. Dar mai era şi orgoliul profesional de a nu fi criticat pentru un text prost, însăilat sau pentru un text cu formulări ilizibile. În genere, noi ne consideram profesionişti pe vremea aia, chiar dacă uzam de un anumit limbaj, aşa cum astăzi, să zicem, un specialist care lucrează la un computer, foloseşte mai multe limbaje. Dovadă că ne-am putut adapta după 1989. Dacă eram numai prizonierii unui fond limitat de cuvinte, am fi intrat direct la ospiciu. Eu cred că ziariştii dinainte de ‘89 erau oameni normali, aşa cum erau în toată societatea românească. Şi în întreprinderi erau oameni care ştiau despre starea reală a lucrurilor, oameni care şi-au făcut datoria, care nu au sabotat nici producţia de cărbune, nici producţia de curent, nici producţia de apartamente. Aşa cum i-ai acuza pe cei care au construit ceva, ai spune că şi ziariştii au fost mincinoşi de la cap la coadă. Nu cred. Au existat poate şi materiale de propagandă deşănţată, au existat poate şi mistificări, dar ele trebuie decelate de ceea ce presa a făcut bun în perioada respectivă, pentru că nu era numai presă de partid, era şi presă departamentală, era şi presă de specialitate, erau şi publicaţii de medicină, erau şi publicaţii de comerţ, publicaţii de finanţe, revista „Teatru”, revista „Cinema”, „Magazin Istoric”… Deci nu putem spune că toate acestea erau numai minciună comunistă. Erau şi revistele pentru copii, de pildă. Deci nu trebuie să privim cu dioptrii deformate perioada comunistă, nu trebuie să vedem numai monstruozităţile.
Ce articole aţi fi scris dacă aţi fi avut mână liberă?
Dacă nu ar fi trebuit să-mi câştig existenţa prin presă, poate că aş fi scris eseuri filozofice. Colaboram frecvent la revista de filozofie sau la revista de sociologie cu articole teoretice, studii sau cercetări. Sigur că mi-ar fi plăcut să scriu mai curând astfel de studii decât articole de duzină şi de rutină.
Cum puteau evita redactorii controlul partidului?
Exista o secţie de presă, unde o serie de activişti, în genere veniţi din presă, oameni cu pregătire bună şi ziarişti pricepuţi, urmăreau anumite publicaţii. Fiecare avea un număr de publicaţii de care răspundea. Dar acest control nu se făcea într-o manieră militărească, în sensul că era cineva acolo care tot timpul ne monitoriza. Erau discuţii la nivelul conducerii redacţiei cu respectivul „tutore” din partea secţiei de presă, în ce priveşte o serie de orientări pe o perioadă mai lungă, de două – trei luni dacă erau anumite campanii. Ni se atrăgea atenţia asupra unor accente care trebuiau puse, în urma unor consfătuiri sau a unor indicaţii trasate de conducerea partidului, şi sigur se avea grijă ca în anumite situaţii să se recomande dacă un autor gafa, să fie protejat, să fie puţin scos din lumina reflectoarelor. S-au mai întâmplat şi astfel de situaţii. Nu erau numai forme de represalii; uneori erau şi forme de protecţie a jurnalistului respectiv, că după o săptămână, două, după ce trecea furia, revenea în paginile ziarului. Sigur, dacă abaterea nu era gravă şi nu se decidea la un nivel superior sancţionarea sau scoaterea lui din presă. N-aş zice că era un control rigid. Era mai degrabă o situaţie în care ştiai că eşti controlat şi încercai să te autocontrolezi, ca să nu oferi motive de critică. Sigur că putea să ţi se găsească nod în papură şi să ţi se spună: „Aţi publicat atâtea articole, dar nu aţi pus accentul pe o temă care era în campania asta. Aţi făcut numai trei articole şi iată, ziarul alăturat, „România Liberă”, a dat 20 de materiale.” Deci exista şi genul ăsta de judecată comparativă, chipurile care să stimuleze întrecerea între publicaţii şi între autori. Existau şi intervenţii ale acestor activişti de la secţia de presă atunci când erau trimise o serie de materiale chiar de la noi pentru a ne asigura că un punct de vedere de acolo se formulează în raport cu tot ce scriem noi. Şi se propunea fie tăierea unor pasaje, fie nuanţarea lor, fie înlocuirea unor pasaje cu altele, care să fie reelaborate. Apăreau şi astfel de situaţii. De exemplu, perioada în care eu am coordonat suplimentul literar artistic al publicaţiei „Scînteia Tineretului”, publicam fragmente de proză, câte o poezie şi mai zicea câte unul: „Dom’le, ce-a vrut să spună el cu cuvântul ăsta?” Desigur că uneori poeţii mai foloseau anumite cuvinte care creau un efect ciudat – şi se zicea: „Versul ăsta e morbid, poate îi schimbaţi poezia, ori lucraţi voi pe poezia aia” şi se mai schimba câte un cuvânt. În genere, nu se prea plângeau poeţii noştri, că ei doreau să apară în ziare sau reviste. Mai ales cei care scriau poezii omagiale.
Cum puteau să apară în presă şi alte informaţii decât cele indicate de partid?
Erau informaţiile care circulau pe canalele agenţiilor de presă, interne şi internaţionale, erau informaţii obţinute prin documentare, şi evident că nu puteai să publici în ziarul partidului un atac sau un manifest anticomunist. Era absurd, nici nu-i trecea cuiva prin cap acest lucru. Anumite şopârle cu care unii se laudă acum sunt scăpări involuntare, pe care şi le revendică după război ca acte de vitejie. Nu aveau cum să apară, pentru că erau prea multe filtre. De la nivelul celui care scria, până la secţia de presă a partidului, ziarul se vedea şi pe parcurs şi cineva se sesiza dacă era o neregulă. Nimeni nu dorea bătaie de cap cu anchetele partidului, ale securităţii în redacţie.
Vă amintiţi o întrebare hazlie care să se fi născut dintr-o abatere de la normă?
Da, îmi aduc aminte. A apărut în „Scînteia” o poezie omagială care trebuia să facă un acrostih şi să iasă „CEAUŞESCU NICOLAE”. La un moment dat, un anumit vers a displăcut cenzorului şi a fost scos, deoarece nu suna bine şi a rămas „CEAUŞESCOLAE” . S-a văzut la mult timp după aceea, dar nimeni nu a avut curaj să o semnaleze mai departe, deşi în lumea presei a circulat povestea şi oamenii se amuzau. Era un renghi jucat chiar de această cenzură vigilentă, care nu a fost atentă la acrostih, ci a fost atentă la nu ştiu ce cuvânt care deranja în vers.
Cum a fost percepută Revoluţia în redacţia dvs.?
Eu nu eram în redacţie, nu mai lucram acolo, plecasem în diplomaţie, eram la Roma. Din ce ştiu eu, din relatările colegilor, a fost o perioadă de derută iniţial. După care s-au repliat şi ei stării generale de spirit, s-au mobilizat şi au scos o ediţie, au schimbat numele „Scînteii Tineretului” în „Tineretul Liber”, şi sigur, ca peste tot, au început să se arate unii pe alţii cu degetul, deşi toţi fuseseră redactori la un ziar comunist. Desigur, frustrările au izbucnit, au fost nişte mici răfuieli în perioada ianuarie – februarie, după care unii au plecat din redacţie, alţii au rămas. Pe urmă ziarul s-a privatizat şi a murit graţie privatizării, căci până la urmă acţionarii l-au vândut lui George Pădure, după care „Tineretul Liber” a falimentat. Şi mai sunt şi acum procese legate de anumite sume pe care ziarul le datora unor furnizori de daune pe care trebuie să le plătească unii reprezentanţi de atunci din conducere.
Cum era atmosfera în redacţie? Erau spioni / informatori printre colegi? Cum puteau fi ei depistaţi?
Erau, da. Unii erau suspectaţi. Dar, oamenii care erau acolo erau suficienţi de maturi încât să nu prea să se ofere ca atare. De altfel, redacția „Scînteii Tineretului” era compusă din foarte mulţi condeieri buni, poeţi, publicişti, autentice personalităţi. Mulţi dintre ei aveau statute câştigate. Eu nu am fost să-mi văd dosarul la Securitate, să văd cine şi ce mi-a pus în cârcă. Se trăia cu psihoza că există aparatură de ascultare, încât oamenii nu prea vorbeau, sau vorbeau printre rânduri, sau apelau la glume, la bancuri. Normal că nu se exagera cu bancurile pe seama lui Ceauşescu, deşi se spuneau unele dintre ele chiar şi în redacţie. Dar nu ştiu să fi fost organizată vreo analiză pe baza unei turnătorii sau să fie sancţionat cineva. Probabil că Securitatea nu avea chef de astfel de evenimente în presa comunistă. Prefera să strângă informaţii despre vreun ziarist incomod şi eventual atunci când considerau că s-a umplut paharul, se hotăra să-l vireze. Se considera că presa este un teritoriu unde se selectau oameni cu grijă şi de obicei, cei selectaţi erau şi ei atenţi la misia pe care o aveau. Era o facultate de jurnalism la Ştefan Gheorghiu. Absolvenţi de acolo veneau în redacţie, unii erau mai sprinteni la condei, la minte, alţii erau mai modeşti, dar la redacţie era un climat competitiv. Fiecare ţinea să exceleze ca poet, ca prozator, iar presa deschidea şi alte perspective. La „Scînteia Tineretului” erau şi scriitori foarte buni. Unii au scris chiar poezii sau proze „cu probleme”. Dar se evita amestecarea planurilor şi transformarea lor în victime. Se prefera o conspiraţie a tăcerii mai curând decât o demascare, pentru că nu mai erau anii ’50. Metodele erau mai subtile; se practica tăcerea, învăluirea, escamotarea unor probleme. Probabil tocmai de aceea s-au acumulat tensiuni latente care au izbucnit la un moment dat şi pe urmă am asistat în ‘89 şi în ‘90 la o serie de manifestări isterice, chiar şi în presă, ale unor jurnalişti care după ce au făcut temenele prin ceea ce au scris pe vremea lui Ceauşescu, după aceea se lepădaseră ca de Satana şi făceau exorcism cu toţi ceilalţi…
Dvs. aţi refuzat să duceţi la îndeplinire o comandă venită de la partid?
N-aş spune. Dacă venea o solicitare care era discutabilă, căutam să am obiecţii, să arăt că respectiva comandă nu e bine formulată, că nu e oportună. Nu o respingeai, ci aduceai o serie de obiecţiuni, astfel încât să se renunţe la chestiunea respectivă sau să mai îndulceşti tonul. Sigur că nu puteai să refuzi executarea unei sarcini. S-ar fi zis direct: „Sunt sarcini de partid. Eşti aici la ziarul partidului, al U.T.C. – ului, ce fel de membru de partid eşti, ce fel de jurnalist eşti?” Deci era greu de refuzat o asemenea sarcină de serviciu. Multe decizii erau luate sub zodia automatismului, paginile speciale şi titlurile articolelor se repetau. De multe ori ne inspiram din ziare mai vechi. Nu mai reinventam anumite pagini festive sau ocazionale.
Cum era viaţa în redacţie în preajma unor evenimente speciale (conferinţe, plenare)?
Viaţa în redacţie era de obicei tumultoasă, dinamică, în mişcare. Nu reuşeam să ne adunăm toţi odată. În genere, aş spune că era o atmosferă colegială, pentru că lucrurile erau foarte bine statuate, deci nu exista posibilitatea unei concurenţe pe funcţii. Funcţiile erau atribuite de partid în virtutea unor criterii şi atunci şefii aveau o anumită autoritate conferită de organul exterior. Sigur că partidul avea grijă să pună la conducere profesionişti şi oameni cu autoritate, care să poată impună disciplina. Dacă redactorul – şef era absolvent de la „Ştefan Gheorghiu” impus peste ziarişti cu vechime în presă, s-ar fi iscat imediat o situaţie tensionată. Şefii au fost oameni competenţi. De pildă, Ion Cristoiu a fost ani de zile redactor – şef adjunct al „Scînteii Tineretului” – şi era un foarte bun ziarist şi atunci. Lucian Avramescu a fost şef de secţie şi pe urmă chiar redactor – şef adjunt. Horia Alexandrescu a fost şeful Secţiei Sport, Monica Zvirjinschi conducea Secţia de Reportaj, iar acum este directoare la TVR Internaţional. Majoritatea dintre ei sunt profesionişti, care şi atunci şi acuma ştiu ce au de făcut. În preajma conferinţelor şi plenarelor, agitaţia se mărea pentru că trebuiau publicate mai multe materiale pe o anumită temă, se făceau pagini speciale, era o mobilizare în plus. Dincolo de asta, în zilele în care se desfăşura congresul, ziariştii urmau să culeagă opinii ale participanţilor la respectivele foruri. Desigur că trebuia să mergi la forum şi să discuţi în pauze cu delegaţii, cu invitaţii. Aceştia îşi spuneau părerea, uneori cu cuvintele lor, alteori cu cuvintele ziariştilor.
Ce şanse mai aveaţi ca jurnalist o dată intrat în vizorul organelor de securitate?
Nu ştiu ce să zic… Nu mai eram la „Scînteia Tineretului” când a intrat Petre Mihai Băcanu în vizorul securităţii. Băcanu reuşise să se agite cu nişte manevre conspirative. Ulterior s-a spus că el avea relaţii cu agenţi sovietici sub acoperire de corespondenţi de presă aici, că nu ar fi făcut totul de capul lui. Dar ziariştii, mai intrau în vizor precum Adrian Păunescu, când era şef la „Flacăra”. Păunescu făcea manifestaţii cu cenaclul lui pe stadioane şi la un moment dat, la Ploieşti s-a produs un incident de pe urma căruia au murit câţiva tineri striviţi într-o busculadă. Păunescu a fost chemat la Bucureşti, sancţionat şi înlocuit. Plus că el făcea şi un joc dublu. Pe de o parte, scria reportaje şi materiale de adulare al lui Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu, iar pe de altă parte scria poezii cu subtext, cu cheie. Securitatea l-a depistat şi a intrat în vizorul lor. A fost ţinut sub supraveghere, însă nu ştiu să fii suportat consecinţe de altă natură. Mulţi scriitori, poeţi erau în vizorul securităţii fără să ştie; unii au aflat după ce li s-a permis accesul la arhive. De exemplu, Ion Cristoiu a intrat la un moment dat în vizorul lor pentru că a publicat o poezie în Suplimentul literar şi artistic al unui poet de la Craiova, care avea o tentă antisemită şi pe care a semnalat-o cineva. A protestat rabinul Mozes Rozen la Ceauşescu şi Cristoiu, a fost, la vremea respectivă, înlocuit din funcţia de redactor – şef al suplimentului literar, funcţie pe care am preluat-o eu, iar el a rămas numai cu atribuţii la ziar. Ulterior a fost mutat la revista „Teatru”. Deci iată un caz interesant şi nu ştiu să fi făcut Cristoiu caz de acestă poveste personală, dar s-a întâmplat. Normal că nu a fost o chestie voită, nu Cristoiu a vrut să publice poezia antisemită, cum a vrut Vadim la un moment dat şi a şi reuşit de altfel, şi cum se lăuda cu ea. Vadim e o mostră ciudată… Sigur, că puteai să intri în astfel de situaţii şi fără voia ta.
Câte zile de teren făceaţi în medie pe lună, comparativ 1980 – 198 şi 1985 – 1989?
Numai anumite secţii făceau teren, nu toată lumea. Secţia reportaj făcea şi câte trei săptămâni din cele patru, uneori făceau şi patru săptămâni pe lună. Cei de la secţia economică, agrară, secţia viaţă de organizaţie, mergeau foarte mult pe teren. Mai puţin mergeau cei de la secţia culturală, totuşi ponderea culturii în ziar era destul de mică. Mai ales că ziarul avea un supliment cultural artistic. N-aş zice că s-a cunoscut vreo diferenţă între cele două perioade.
Cum se întocmea agenda evenimentelor în perioada 1980 – 1989?
Erau două categorii de agende: una internă şi alta externă. Colegii de la secţia externă nu făcea deplasări decât poate în străinătate, însoţeau anumite delegaţii. Ei aveau, prin Agerpres, buletine speciale cu evenimente previzibile sau cu sărbătorile naţionale ale anumitor ţări care necesitau o luare de poziţie în presă – favorabilă, dacă ţara era prietenă. Şi se avea în vedere celebrarea zilei naţionale cu un articol în care să se arate bunele relaţii bilaterale sau cooperarea dintre cele două ţări sau sprijinul pe plan internaţional sau recunoaşterea realizărilor României în ţara respectivă. În plan intern, se ştiau dinainte marile evenimente; dacă era un congres al partidului, un congres al U.T.C.- ului, campanii, aniversări (cum s-a aniversat 2.050 de ani de la crearea statului lui Burebista – unificarea primului stat dac – a fost o campanie în întreaga presă, în care s-au publicat mai multe materiale de istorie, despre vestigii, despre probleme controversate ale istorie). Se făceau astfel de campanii care se organizau din timp. Mai era şi o agendă cu bătaie mai mică, unde se ştia de exemplu, că Ceauşescu va face o vizită de lucru săptămâna viitoare în judeţele Mureş şi Sibiu. Şi se avea în vedere să se urmărească evenimentele din zona aceea, să se relateze vizita, să se regăsească anumite mesaje transmise de Ceauşescu sau angajamentele din luările de cuvânt ale celor din judeţele respective, tineri, bătrâni, specialişti, activişti…
Interviu realizat de Alice Diana BOBOC