28 iunie în istorie

1243: Inocențiu al IV-lea devine papă.

1358: Primul privilegiu comercial cunoscut acordat negustorilor brașoveni pentru Țara Românească; se confirmă existența unui drum comercial ce pornea din Transilvania pe Valea Prahovei și pe Valea Buzăului spre Dunăre, cunoscut, mai târziu, sub numele de „drumul Brăilei”.

 Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele “Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, “Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 – 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Este menționat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni. Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului “Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

1519: Carol al V-lea este ales împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I. 

1577: S-a născut Peter Paul Rubens, pictor flamand (d. 1640)

Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia – d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare.  În ultimii ani, Rubens se concentrează cu precădere asupra temelor mitologice, cu predilecție dionisiace. În decembrie 1630 se recăsătorește cu Hélène Fourment, fiica unui negustor bogat din Antwerpen, vestită pentru extraordinara ei frumusețe, pe care o va picta în mai multe tablouri. În anul 1630, Rubens este ridicat la rangul de cavaler de către regele Carol I al Angliei, iar un an mai târziu este înnobilat de regele Filip IV al Spaniei. Continuă executarea unor opere de pictură cu caracter monumental după Metamorfozele lui Ovidiu, precum și Judecata lui Paris, Sărbătoarea lui Venus, Cele trei Grații și altele. Începând cu anul 1637, crizele de artrită de care suferea de mai mulți ani se îndesesc și devin tot mai grave. La 30 mai 1640, Peter Paul Rubens încetează din viață. Este înmormântat în biserica Sfântul Iacob din Antwerpen, chiar sub tabloul pictat de el, Sacra Conversazione.

1581: A ieșit de sub tipar „Evanghelia cu învățătură” sau „Cazania”, ultima și cea mai de seamă carte tipărită de diaconul Coresi.

1635: Guadelupa devine colonie franceză.

1651: Începe bătălia de la Beresteczko dintre Polonia și Ucraina, cea mai mare bătălie din secolul al XVII-lea.

Bătălia de la Beresteczko s-a dat între cazacii zaporojeni răsculați, conduși de hatmanul Bogdan Hmelnițki, ajutat de tătarii crimeeni aliați pe de o parte, și de cealaltă parte armata polono-lituaniană în frunte cu regele Ioan al II-lea Cazimir. A fost cea mai mare bătălie terestră a secolului al XVII-lea. A durat din 28 până în 30 iunie 1651 și a avut loc în Volânia. Numărul soldaților poloni participanți este necunoscut. Ducele Bogusław Radziwiłł (comandant polon) scria că armata polonă avea 80.000 de soldați. Istoricii moderni Zbigniew Wójcik, Józef Gierowski și Władysław Czapliński estimează că armata polonă avea 60.000-63.000 de soldați. Cazacii aveau circa 100.000 de oameni plus 40.000 de călăreți tătari din Crimeea și câteva mii de turci și români. Ambele părți aveau câte aproximativ 40.000 de călăreți. Slăbiciunea cavaleriei cazacilor era compensată de pedestrașii excelenți, și astfel lupta a fost una echilibrată.

1712: S-a născut Jean-Jacques Rousseau, filosof, scriitor francez de origine elvețiană (d. 1778)

 Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 – d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărîtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.

1837: S-a născut Petre P. Carp, unul dintre întemeietorii ”Junimii”, şeful Partidului Conservator (1907-1912), de mai multe ori ministru şi prim-ministru, critic literar şi traducător. (d. 19 iunie 1919)

1838: Încoronarea reginei Victoria a Marii Britanii.

Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală. S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștingându-și astfel renumele de “bunica Europei”. După decesul lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și de Diamant au fost momente de sărbătoare publică. Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, care reprezintă cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, coroana britanică a trecut Casei de Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin) reprezentată de fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, și nepotului ei, George al V-lea. Ultimul, sub presiunea opiniei publice, a schimbat numele Casei (care suna prea germanic în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917). Această Casă a fost reprezentată de strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea și de stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

1867: S-a născut Luigi Pirandello, dramaturg, prozator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (d. 1936)

1873: A murit Andrei Şaguna, patriot român transilvănean. A fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocşilor şi ale românilor din Transilvania (n. ianuarie 1809)

1883: Mihai Eminescu este arestat la Baia Mitrașevschi și internat la spitalul doctorului Alexandru A. Suțu.

1912: S-a născut Elisabeta Rizea, eroină a luptei anticomuniste din România (d. 2003)

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș – d. 6 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin.

Elisabeta Rizea (1912-2003) din Nucşoara este simbolul femeii românce care a luptat împotriva comunismului. Dacă românii ar fi ştiut despre curajul ei, poate că resemnarea şi laşitatea nu s-ar fi instalat odată cu instaurarea guvernării atee. Oamenii ştiau însă doar de “bandiţii din munţi”. Nepoata ţărănistului Gheorghe Şută, ucis de Securitate în 1948, a făcut 12 ani de închisoare la Piteşti şi Jilava. Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.

A fost o femeie simplă de la țară, cu o bucată mică de pământ, o căsuță modestă din lemn, acoperită cu șindrilă și în curte având câteva animale. Îmbrăcămintea ei de toate zilele era portul național, brodat cu modele complicate în culorile alb-negru. A abandonat școala la vârsta de 14 ani pentru a-și urma destinul, și anume acela de a-și duce existența din munca pământului. Comuniștii au venit la putere în 1945. Ca răspuns, Rizea s-a alăturat rezistenței și i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptătorii din munți cu mâncare și bani. Opoziția ei față de exproprierea comunistă și faptul că soțul ei, Gheorghe, s-a alăturat luptătorilor rezistenței din munți au dus la torturi și ani buni de închisoare. A fost numită “dușman al poporului”, iar gospodaria etichetată drept “casă de bandiți”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzații într-un stat comunist. A fost în cele din urmă prinsă de miliție, condamnată la 7 ani de închisoare. În faimoasa închisoare de la Pitești, Elisabeta Rizea a fost pusă în lanțuri și închisă în celulă de maximă securitate. Eliberată în primavara anului 1958, Elisabeta continuă să ia legătura cu ofițerii din Rezistență prin intermediul unei „căsuțe poștale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Când conducătorul rezistenței anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat în 1961, Elisabeta Rizea este arestată din nou și sentința îi este prelungită cu încă 25 de ani. A fost transferată la închisoarea Mislea, închisoarea centrală a femeilor deținute politic, unde a stat închisă alături de doamna Ion Mihalache și de zeci de femei legionare. În timpul încarcerării, a fost torturată pentru ideile ei. A fost atârnată cu părul de un cârlig și bătută până la pierderea cunoștinței. “După ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”. În termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberată din închisoare în 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost ținută sub supravegherea strictă a organelor de anchetă. Era chemată permanent la interogatorii și impreuna cu soțul său erau considerați ”dușmani ai poporului”. 35 de ani mai târziu, povestea ei a fost publicată în ziarele românești și prezentată în documentarele despre perioada comunistă.

În mai 2001, mama Rizea a fost vizitată de Regele Mihai I, pe care îl cunoscuse în copilărie. „Spunea ghicitori, iar eu râdeam. Odată, am copt împreună porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povestește Rizea. “Pâna oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie regele României, să fie mereu în țară”. Regele Mihai și Regina Ana au luat prânzul împreună cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu ouă roșii, cozonac și vin. O viață întreagă dedicată neamului românesc și lui Dumnezeu… Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la vârsta de 91 ani. „Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea” – spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul și lumea nu s-a limpezit încă, cine știe cât o să mai dureze. Cu siguranță Mama Rizea așteaptă de acolo de sus să i se împlinească dorința pentru care a luptat o viață întreagă și pentru care a plătit cu sânge și lacrimi.

Elisabeta Rizea: De când m-au adus din pușcărie, eu am mers târâș. Făceam toate drăciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scară în cămașa da noapte, să creadă că intru-n closet. Aveam cuiele scoase la două uluci si treceam dincolo. Băgam mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de craci. Ce auzeam scriam și puneam hârtia într-o scorbură. Puneam cana pe perete, țineam urechea pe fundu’ cănii și auzeam ce vorbeau securiștii în camera de-alături. Căpitanu’ Cârnu era din Bacău. El m-a schingiuit. Eu trăiesc încârligată, cum sunt, și cu genunchii scoși, și el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de lângă Foișorul de Foc. Maiestatea a plătit. Mi-au pus cârlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am păr deloc, uite! Și uite în fotografie ce păr bogat am avut, și salbă de aur. Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit Cârnu cu ăla de cauciuc și o curea pe mână. “Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu care-a murit și el pe șoseaua spre București. “Iti dăm 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginti…” M-a trantit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, și pe stânga, și pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit și eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coadă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunu’. Alălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut…” (Sursa: martirii-inchisorilor.blogspot.ro)

1912: S-a născut Sergiu Celibidache, dirijor român stabilit în Franța, membru de onoare al Academiei Române (d. 1996)

1914: Atentatul de la Sarajevo: Franz Ferdinand, moștenitorul coroanei Austro-Ungariei, a fost asasinat împreună cu soția sa, eveniment care a declanșat Primul Război Mondial.

 Atentatul de la Sarajevo a avut loc în data de 28 iunie 1914 pe podul latin din Sarajevo. În atentat au fost uciși arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, ducesa Sophie Albina Chotek, de către extremistul sârb Gavrilo Princip. Acesta a fost unul dintre cei șase membri ai rețelei teroriste coordonate de Danilo Ilić, care avea în spate organizația panslavistă Mâna Neagră. Cabrinovic a aruncat o bombă înspre mașina arhiducelui, care a explodat lângă mașină. La puțin timp arhiducele Francisc Ferdinand și soția sa Sophie au fost omorâți de către Princip, în timp ce se aflau în drum spre spital, pentru a vizita ofițerul rănit de bombă.

Atentatul a generat Criza din iulie, care a dus la declarația de război către Serbia din partea Austro-Ungariei, fapt care a marcat începutul Primului Război Mondial. Conducerea Serbiei a fost conștientă de posibilitatea ca Austro-Ungaria să reacționeze la atentat printr-o intervenție militară, astfel încât a deplâns în mod oficial uciderea moștenitorului tronului, arătând totodată că toți făptuitorii proveneau din Bosnia și Herțegovina, fiind așadar cetățeni austro-ungari.

1919: A fost semnat Tratatul de la Versailles, act ce a dus la încheierea Primului Război Mondial.  Delegaţia română, prezentă la Conferinţa de Pace, formată din I.I.C. Brătianu şi Constantin Coandă, a semnat Tratatul de pace cu Germania

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la putere.

Condiții
 
Tratatul prevedea crearea Ligii Națiunilor, un țel important pentru președintele american Woodrow Wilson. Liga Națiunilor avea să arbitreze conflictele dintre națiuni înainte ca ele să fi ajuns la război. Nu toate cele “14 puncte” ale președintelui Wilson au fost realizate, spre exasperarea atât a germanilor, cât și a lui Wilson. Cu alte cuvinte, principiul naționalităților s-a aplicat inconsecvent, doar atunci când convenea Aliaților victorioși. În cazul unor teritorii locuite în majoritate de populație germană s-a aplicat principiul istoric, nu cel național. Satisfacerea revendicărilor din partea Franței a fost obiectivul principal în acest tratat. Alte prevederi includeau cedarea unor colonii aflate sub dominație germană (Togo, Camerun, Africa Germană de Sud-Vest – azi, Namibia -, Africa Germană de Est – azi, Burundi și Rwanda – și pierderea unor teritorii anexate sau cucerite de către Germania în trecutul recent:

• Alsacia-Lorena (aparținând Franței, din secolul XVII până în 1871), prin politica expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea, a fost redată Franței (14.522 km², 1.815.000 locuitori, (în 1905));
• Nordul Schleswigului, zona Tønder în Schleswig-Holstein, după Plebiscitul Schleswig, a fost redat Danemarcei (3.228 km² sau 3.938km²);
• majoritatea teritoriului din Marea Poloniei (“Provinz Posen”) și estul regiunii Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia îl cucerise în Glasvandul Poloniei, au fost redate Poloniei după Marea Răscoală Poloneză (53.800 km² cu 4.224.000 locuitori (în 1931), inclusiv 510 km² și 26.000 locuitori din Silezia Superioară);
• zona Hulczyn din Silezia Superioară a fost acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² și 49.000 locuitori);
• Estul Sileziei Superioare, după plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km² cu 965.000 locuitori);
•  zona orașelor germane Eupen și Malmedy a fost acordată Belgiei;
• zona Soldau din Prusia de Est, incluzând calea ferată pe ruta Varșovia-Gdansk, a fost acordată Poloniei (492 km²).

Inconsecvența aplicării principiilor de drept, respectiv recurgerea la argumentul național doar în detrimentul Germaniei, nu și în cazul teritoriilor cu majoritate germană aflate în dispută, a dus la frustrările care au constituit sămânța celui de-al Doilea Război Mondial.

1940: Al Doilea Război Mondial: România cedează Uniunii Sovietice Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța.

1941: Al Doilea Război Mondial: Sovieticii opresc execuțiile în masă de la închisoarea Brygidki, Lwów (Polonia). Ele au început la 22 iunie. Dintre cei 13.000 de prizonieri, majoritatea polonezi, doar 600 au fost cruțați. 3 mii dintre prizonieri ucrainieni.

1967: Israelul anexează Ierusalimul de est.

1982: Vizita în România a lui Richard Nixon, fost președinte al SUA.

1984: Marea Adunare Naţională adoptă “Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”

1990: Premierul Petre Roman a prezentat Declaraţia – program a Guvernului şi componenţa Cabinetului

1991: S-a deschis, la București, Casa Americii Latine.

1993: Andrei Șerban, director al Teatrului Național București, își prezintă demisia din această funcție, unul dintre motivele acestei decizii fiind indiferența factorilor de decizie față de cultură.

2001: Slobodan Milošević, președinte al Serbiei între 1989-1997, este deferit Tribunalului de la Haga, sub acuzația de crime împotriva omenirii.

 Slobodan Milošević (n. 20 august 1941, Požarevac, Serbia sub ocupație militară germană – 11 martie 2006, Haga, Țările de Jos) a fost președinte al Serbiei și al Republicii Federale Iugoslavia, și de asemenea al Partidului Socialist Sârb. În momentul morții, era judecat sub acuzația de crime de război comise în Bosnia și Herțegovina, Croația și Kosovo în anii 1990. Pe 11 martie 2006 a fost găsit mort în celula în care era deținut; știrea a fost confirmată oficial de avocatul său.El a fost una din figurile marcante ale războiului din Iugoslavia în anii ’90 si războiului din Kosovo în 1999. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internațional al Națiunilor Unite pentru crime împotriva umanității și o gravă încălcare a Convenției de la Geneva. După demonstrații și greve ce au urmat alegerilor prezidențiale din octombrie 2000, el s-a recunoscut înfrânt și a demisionat. Un an mai târziu, Milošević a fost extrădat pentru a se prezenta în fața Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, însă va muri după 5 ani de închisoare doar cu 50 de ore înaintea declarării verdictului. Milošević, suferind de boli grave ale inimii, de tensiune și diabet, a murit în urma unui atac în condiții neelucidate. Unii dintre susținătorii lui cred ca a fost omorât în închisoare înainte de a se pronunța un verdict.

2004: Au început lucrările summit-ului NATO de la Istanbul, primul summit în formulă largită de 26 de membri, la care România a participat în calitate de membru al Alianţei.

2006: Muntenegru a devenit cel de-al 192-lea stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, la o lună după ce a rupt parteneriatul vechi de 88 de ani cu Serbia, finalizând astfel procesul de destrămare a fostei Iugoslavii.