1232: La doar un an după moartea sa, Anton de Padova este canonizat de către Papa Grigore al IX-lea.
1431: Războiul de 100 de Ani: la Rouen, Franța, Ioana d’Arc, în vârstă de 19 de ani, este arsă pe rug de către un tribunal dominat englez. Din acest motiv, Biserica Catolică amintește această zi ca sărbătoare a Sf. Ioana d’Arc.
Ioana d’Arc (Joan of Arc sau Jeanne d’Arc) (n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică (auzea voci). A fost supranumită de naționaliștii francezi fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să reîntoarcă pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de o sută de ani (1337 – 1453).
Născută în ianuarie 1412, la Domremy (Burgundia, azi provincia Lorena), Fecioara din Orleans este considerata cea mai importanta figură din Evul Mediu al Franței. Ioana a afirmat de nenumărate ori ca auzea voci de origine divină (considerate astăzi simptome ale schizofreniei), voci care-i porunceau sa mobilizeze armata în lupta pentru eliberarea Franței de sub dominația engleză. Trimisă să conducă trupele franceze care asediau cetatea din Orleans, Ioana d’Arc a reușit sa o cucerească în doar 9 zile (afirmație falsă, contrazisă de realitatea istorică). După mai multe victorii în serie, ea a contribuit la încoronarea regelui Carol al VII-lea la Catedrala de la Reims.
În anul 1415, francezii sunt învinși de către Henric al V-lea la Azincourt. După această victorie, regele Angliei întreprinde cucerirea sistematică a Franței. Mai mult decât atât, prin rușinosul tratat de la Troyes – consecință a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan Fără Frică, de către oamenii Delfinului, viitorul Carol al VII-lea – Henric al V-lea reușește să se facă recunoscut drept moștenitor al coroanei Franței. Fiul lui Carol al VI-lea și al lui Isabeau de Baviere este renegat de propria mamă și considerat bastard. Tronul Franței este promis fiului lui Henric al V-lea, căsătorit cu Catherine de Valois (fiică a lui Carol VI).
Delfinul (viitorul Carol VII) se refugiază la Bourges. Chinon și Bourges sunt capitalele sale. Domnește numai la sud de Loara și legitimitatea lui este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Restul Franței – inclusiv Parisul, cucerit de anglo-burgunzi în anul 1418 – aparține englezilor. Robită, populația franceză se află într-o stare jalnică.
Legenda creată pe la 1900 despre Ioana spune:
La vârsta de 13 ani, Ioana d’Arc aude “voci” care îi comandă să meargă la Bourges și să salveze regatul. În anul 1428, locuitorii din Domremy fug din fața armatelor anglo-burgunde, care dau foc bisericii. Ioana este martoră la violarea și uciderea surorii sale, Catherine, de către soldații englezi. “Vocile”, pe care numai ea le aude, devin imperative. Reticentă până atunci, se hotărăște să-i mărturisească unchiului său că primește ordine misterioase să meargă să elibereze regatul. Acesta o duce la castelanul de Veaucouleurs, Robert Bedricourt, un fidel al casei de Valois. Sceptic la început, căpitanul se lasă convins până la urmă. Îi dă un cal, o mică escortă, veșminte bărbătești și o scrisoare de recomandare pentru a se putea apropia de Delfinul Carol (regentul Charles). În februarie 1429, tânără – acum în vârstă de 16 ani – pornește spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convingă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia, Yolande d’Aragon – care avea o mare influență asupra sa – insistă s-o primească, pentru că a auzit de “puterile” Ioanei. Carol hotărăște să o pună la încercare. Fata îl recunoaște “după un semn” și îi dezvăluie patru profeții. Timp de trei săptămâni este interogată de prelați și teologi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată pe mâna moașelor, pentru a confirma dacă este virgină, cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I se dau armură, stindard și escortă. Cât despre spadă, unii spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alții susțin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră “vocile”. Oamenii de arme acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra se face ascultată de bărbați ce nu au obișnuința disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului, care aștepta impasibil căderea Orleansului, aflat de multă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot.
Conform legendei, la 29 aprilie, Ioana intră în oraș, alături de Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele forturi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Orleansului. La 7 mai, fata constrânge șefii militari francezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi fortificații care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la umăr de o săgeată, conduce, totuși, asaltul. Cu stindardul în mână, comandă soldaților să “spargă” fortăreața. Se supun și succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ridica asediul. Dar adevărul istoric dezvăluit recent este altul: Ioana ajunge la Orleans la o săptămână după ce englezii ridicaseră asediul. Legenda continuă: Vestea împlinirii primei profeții a Ioanei este răspândită în întreaga Franță. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că este trimisul lui Dumnezeu. Însă Fecioara din Orleans nu face aceeași impresie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care le cere să plece de bună voie acasă. Este pentru prima oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving pe englezi, reușită cu consecințe psihologice profunde. Victoriile se țin lanț. La 18 iunie, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff și Talbot, este din nou înfrântă. Ioana îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obținut și să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege, după cum i-au comandat “vocile”. În pofida sfaturilor înțelepților, ale prudenților și intriganților, se supune planului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana și Delfinul intră în Reims. Carol al VII-lea este uns rege în prezența ei și a stindardului. Se împlinește a doua profeție. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplinește ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asupra legitimității Delfinului și este esențială pentru ca poporul să-l considere singurul și adevăratul suveran. Ioana d’Arc vrea să profite de elanul popular și să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga țară pe englezi. Însă regele tergiversează. Yolande d’Aragon îl sfătuiește de această dată să nu o mai sprijine. Carol al VII-lea semnează un acord cu anglo-burgunzii pentru încetarea momentană a ostilităților. Încep eșecurile pentru Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără glorie. Se spune că “vocile” încetaseră să-i mai vorbească, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază Compiegne în anul 1430. Ioana vine în ajutorul orașului.
La 24 mai, este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziției. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce (nu știa să scrie) actul de abjurare. Se spune că ar fi fost mințită că hârtia conține altceva. Cert este că, două zile mai târziu, fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piața Vieux-Marche din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că și-a îndeplinit misiunea. Este adevărat, Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei. Totuși, nu a uitat-o cu totul. El este inițiatorul procedurii care anulează sentința din 1431. Cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Ordonă să se demonstreze că judecătorii au fost nedrepți și că englezii îi voiau moartea. Inocența fetei este foarte importantă pentru legitimitatea sa ca suveran. Sentința este anulată în 1456. Ioana d’Arc este reabilitată. Dar reabilitarea este limitată. Nimeni, nici la curte, nici în sânul bisericii, nu dorea, la acea vreme, sanctificarea sa. Este beatificată abia în 1905, în scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat. Ioana este sanctificată (canonizată) abia în anul 1921, când în fruntea Franței se afla o putere de dreapta.
Revenind la ultimele cercetări despre epoca Ioanei, s-a constatat:
Legenda a fost creată pe la 1900 de naționaliștii francezi în vederea revanșei cu Germania;
Ioana era bolnavă ceea ce putea atrage suspiciunea de posesiune demonică și/sau vrăjitorie, iar pedeapsa era uneori arderea pe rug;
Ioana nu a luat parte la lupte; faptele de arme i-au fost atribuite de falsificatori;
Legenda intră în categoria mitul necesar.
În secolul al XIX-lea, naționalismul a înflorit în toată Europa. Au apărut peste noapte epopei istorice și legende falsificate(Cântecul lui Roland, Cântec despre oastea lui Igor, legende despre Ioana D’Arc, despre Duguesclin etc) În privința bolii ei există mai multe diagnostice presupuse: epilepsie, migrenă, tuberculoză și schizofrenie. Din lipsă de informații despre viața Ioanei d’Arc, niciun diagnostic nu a întrunit consensul specialiștilor. De exemplu, pentru schizofrenie DSM-IV listează efecte colaterale dar severe ale bolii, cum ar fi vorbire dezorganizată, comportament dezorganizat sau catatonic, nivelare afectivă, alogie și avoliție. Se pare că Ioana n-a avut astfel de simptome. De exemplu, subtilele ei răspunsuri au forțat tribunalul să nu mai țină ședințe publice.
1536: Regele Henric al VIII-lea al Angliei s-a căsătorit cu cea de-a treia soție, Jane Seymour.
Jane Seymour (1508/1509 – 24 octombrie 1537), a fost a treia soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Ca regină a Angliei i-a succedat lui Anne Boleyn. Jane Seymour a fost fiica lui Sir John Seymour și a soției lui Margery Wentworth. Prin bunicul matern era descendentă a regelui Eduard al III-lea al Angliei și a familiei Percy. Data exactă a nașterii este necunoscută însă în general este plasată în 1509. A devenit doamnă de onoare în 1532 pentru regina Caterina și a continuat în serviciul reginei Anne Boleyn. Jane Seymour i-a trezit interesul regelui în februarie 1536. Jane avea pielea albă și era blondă spre deosebire de Anne Boleyn care avea tenul măsliniu și era brunetă. Jane nu era așa educată ca fostele neveste ale regelui. Pur și simplu ea știa doar să-și scrie numele și să citească puțin însă era foarte pricepută la lucru manual și la organizarea gospodăriei, lucruri mai frecvente la femeile din acele timpuri.
Regele Henric al VIII-lea s-a logodit cu Jane la 20 mai 1536, a doua zi după execuția cele de-a doua soții și s-a căsătorit cu ea zece zile mai târziu la 30 mai 1536. A fost proclamată public regină la 4 iunie. N-a fost niciodată încoronată deoarece la Londra era epidemie de ciumă bubonică. În luna octombrie 1537, Jane a născut un fiu, mult așteptat de Henric. A fost botezat Edward și urma să devină viitorul rege Eduard al VI-lea. La numai 12 zile de la nașterea fiului său, Jane a murit de febră puerperală. A fost înmormântată la Castelul Windsor, fiind singura dintre cele șase soții ale lui Henric care a fost înmormântată alături de el. La 6 ianuarie 1540, Henric se căsătorește cu a patra sa soție, Anne de Cleves.
1574: A murit Regele Carol al IX-lea al Franței (n. 1550)
Carol al IX-lea (27 iunie 1550 – 30 mai 1574) născut Charles-Maximilien, a fost rege al Franței, din 1560 până la moartea sa. Fiul lui Caterina de’ Medici și a lui Henric al II-lea al Franței, la doar zece ani a urcat pe tronul Franței după moartea prematură fratelui său, Francisc al II-lea. În timpul domniei sale, Franța era zguduită de războaiele religioase, în ciuda eforturilor pacifice ale mamei sale. A rămas în istorie pentru masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, care a avut loc în timpul domniei sale. A murit în 30 mai 1574, la Vincennes cu o lună înainte de a împlini 24 de ani, de pleurezie.
1574: Henric al III-lea devine rege al Franței.
Henric al III-lea (19 septembrie 1551 – 2 august 1589) din dinastia Valois a fost rege al Franței între 1574 – 1589 și Rege al Poloniei între 1573 și 1574 cu titlul de Henric de Valois. Henric s-a născut la Castelul de la Fontainebleau, actualmente în departamentul Seine-et-Marne, și a fost cel de al patrulea fiu al regelui Henric al II-lea și al Catherinei de Medici. A fost nepot al lui Francisc I, frate al lui Francisc al II-lea și al lui Carol al IX-lea. La naștere a fost botezat Alexandre-Édouard, în 1560 a fost numit Duce de Angoulême și Duce de Orleans, în 1566 Duce de Anjou iar în 1564 numele lui i-a fost schimbat în Henric. Henric a fost considerat de către mama sa ca fiind fiul său favorit, lucru ce i-a atras animozitatea fraților mai mari. Starea de sănătate fragilă a fratelui mai mare Henric al II-lea a făcut ca coroana să revină fratelui acestora, Carol al IX-lea. În timpul domniei acestuia Henric a participat la războaiele religioase contra protestanților hughenoți. În 1573 este ales ca primul Rege al Uniunii Polono-Lituaniene, dar la trei luni după încoronare este nevoit să părăsească tronul datorită decesului fratelui său Carol al IX-lea din motive de sănătate. În 1575 se căsătorește cu Louise de Lorraine-Vaudémont dar aceștia nu au nici un copil împreună. În 1576 semnează Edictul de la Beaulieu care acordă numeroase concesii protestanților. Opoziția din partea elementelor catolice ale societății franceze a făcut însă ca regele să fie nevoit să retracteze majoritatea acestor libertăți. În războiul civil care a urmat, Henric este asasinat de călugărul dominican Jacques Clément. Datorită decesului în 1584 al ultimului său frate, dinastia Valois se stinge, iar tronul revine lui Henric al III-lea de Navara care devine Henric al IV-lea al Franței, primul monarh din Dinastia Burbon.
1593: A murit Christopher Marlowe, dramaturg englez (n. 1564)
Christopher “Kit” Marlowe (botezat la 26 februarie 1564 – d. 30 mai 1593) a fost un dramaturg, poet și traducător din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, el este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru protagoniștii săi care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.
1635: Războiul de Treizeci de Ani: se semnează Pacea de la Praga.
Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german și puterii Habsburgilor. Astfel, regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanți germani. Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia – cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliția intitulată Liga Catolică, proimperială.
Războiul a fost declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea (“Regele de o iarnă”), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanților imperiali (care au fost aruncați pe fereastră, dar au supraviețuit), nu s-a putut menține la putere decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Bila Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly și Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea și-a impus pretențiile asupra coroanei Boemiei.
Războiul s-a desfășurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman provocând pagube economice imense. Localități și bunuri materiale au fost distruse, foametea și epidemiile au dus la dispariția aproape totală a populației din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populație a supraviețuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor provocate.
1640: A murit Peter Paul Rubens, pictor și desenator olandez (n. 1577)
Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia – d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare.
1672: S-a născut Petru cel Mare, țar al Rusiei (d. 1725)
1744: A murit Alexander Pope, poet englez (n. 1688)
Alexander Pope (n. 21 mai 1688 – 30 mai 1744) este considerat unul dintre cei mai mari poeți englezi ai secolului al XVIII-lea. Alexander Pope, născut într-o familie romano-catolică în 1688, a fost educat în special acasă, conform modei timpului pentru cei înstăriți, dar și datorită legilor penale severe instituite de Biserica Angliei contra tuturor celora ce nu erau de credință anglicană. Din copilărie, a suferit de numeroase probleme de sănătate, incluzând boala lui Pott o formă de tuberculoză care afectează măduva coloanei vertebrale, care i-a deformat corpul, i-a blocat creșterea la 1,37 m și i-a grăbit moartea la vârsta relativ tânără de 56 de ani. Deși scria poezie de la 12 ani, prima contribuție majoră la lumea literară este considerat Eseu asupra Criticii, care a fost publicat în 1711, când avea 23 ani. Apoi a urmat de The Rape of the Lock (1712, revizuit 1714).
1778: A murit Voltaire, filosof și scriitor iluminist francez (n. 1694)
Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 la Paris – d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor și filozof al Iluminismului francez. Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici și-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemnițat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind amenințat de o nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731).
Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparținea el însuși spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde și-a putut exprima credințele sale anticlericale și unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot și unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuși, Voltaire a ajuns la contradicții cu Friedrich al II-lea, așa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondența cu Friedrich cel Mare. În 1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde și-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca “înțeleptul din Ferney”.
Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut și pentru toleranța sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: “Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați.” Concepția sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. De asemenea, Voltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) și-a imaginat Senzualismul.
1814: Se semnează primul Tratat de la Paris, care a readus granițele Franței la întinderea lor din 1792. În aceeași zi, Napoleon I al Franței este exilat pe insula Elba.
1849: A murit Joseph Marlin, scriitor și jurnalist german originar din Transilvania (n. 1824)
1915: Primul genocid al secolului XX, comis prin aplicarea Ordinul general de deportare a armenilor din Imperiul Otoman spre deșerturile din Siria și Irak; sute de mii de oameni au murit în urma epidemiilor.
1929: S-a născut Doina Cornea, disidentă anticomunistă română.
1935: Orașul Quetta, capitala provinciei Belucistan (Pakistan), a fost distrusă de un cutremur, în care au murit peste 20.000 de oameni.
1945: Începe procesul ziariștilor „criminali de război și vinovați de dezastrul țării”. Printre acuzați: Pamfil Șeicaru, Radu Gyr, Nichifor Crainic. Sentința va fi pronunțată la 4 iunie 1945.
Pamfil Șeicaru (n. aprilie 1894, Buzău — d. 21 octombrie 1980, München, Germania) a fost un ziarist român, director al ziarului Curentul, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale.
Șeicaru a făcut studii juridice obținând licența în drept. A luat parte ca ofițer la operațiile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu Ordin de zi pe Armată. A fost deputat în parlamentul României în 1928, 1931 și în 1933. Ziarist de mare talent, a fost director al ziarului Bucovina (Cernăuți) și a participat la editarea revistei Gândirea. În 1928 înființează ziarul Curentul cu orientare de dreapta și, uneori, de extremă dreaptă, pe care l-a condus până la plecarea sa din țară în 1944. În 1939 a fost singurul ziarist român care a afirmat că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. În fața pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”. Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939 a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii din Europa acelui timp. În anii războiului, au rămas celebre polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed de la postul de radio Londra. În august 1944 a părăsit țara cu ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susțină cauza României după încetarea războiului. A petrecut 30 de ani în Spania, unde, la Madrid, a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul și, pentru câtva timp, publicația Liberty and Justice. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). La moartea sa, în octombrie 1980, Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace.” În 1945 a fost comdamnat la moarte în contumacie de comuniști. În 1966 Ceaușescu l-a grațiat în urma unei ample acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii de independență față de Moscova a lui Nicolae Ceaușescu. În august 1977 a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate.
Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar român. O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu. A fost de mai multe ori laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul regimului antonescian, septembrie 1940-ianuarie 1941, Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor. În aceasta perioadă, o trupă de actori evrei a înființat în București teatrul evreiesc Barașeum. Acesta a luat ființă pentru că, în acea perioadă, actorilor evrei le-a fost interzis să joace în idiș sau să apară pe scenele teatrelor românești. A fost singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioadă tulbure în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste. Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară? Ulterior, foști demnitari sau susținători ai regimului au subliniat că teatrul a putut să ființeze în toată perioada guvernării antonesciene și că aceasta s-ar fi datorat toleranței regimului antonescian față de cultura evreiască. Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989.
După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata. Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul inedit Poeme de războiu (carte cenzurată). În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică. A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comuta la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964. În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanțuri grele la picioare. Când s-a îmbolnăvit grav, autoritățile i-au refuzat acordarea de asistență medicală. O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.
Ultimul cuvânt al poetului în fața Tribunalului Poporului (procesul din 1945)
„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.
Poezia de după gratii: Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.
Colaborarea la gazeta Glasul Patriei: Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitate. A colaborat – ca și Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei “Gândirea” sau ca preotul legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania – la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României). În acest ziar, destinat românilor din diasporă, Gyr a publicat reportaje, articole politice și poezii, semnate Radu Gyr sau cu pseudonimele Ioachim Pușcașul și Radu Miroslav. Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative. La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.
Mărturii: Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierahiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”
Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbarbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)
Ion Nichifor Crainic (n. Ion Dobre, 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca — d. 20 august 1972, Mogoșoaia lângă București) a fost un teolog român, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof (creator al curentului gândirist)și profesor universitar la Seminarul Teologic din București și Facultatea de Teologie din Chișinău. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe. A fost legionar, colaborator al securității și unul dintre principalii ideologi antisemiți din România. Tribunalul Poporului, instituit de către noile autorități comuniste după 23 august 1944, în baza legii nr. 312 din aprilie 1945 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării, în cadrul așa-zisului Proces al ziariștilor Fasciști, l-a condamnat în lipsă, în data de 4 iunie 1945 la detenție grea pe viață.
1971: Naveta spațială americană „Mariner 9″ este lansată într-o misiune pentru a aduna informații științifice despre Marte.
1975: Este fondată Agenția Spațială Europeană.
Agenția Spațială Europeană (engleză European Space Agency, prescurtare: ESA) este o organizație interguvernamentală creată în 1980, cu sediul la Paris, în scopul asigurării și dezvoltării cooperării, exclusiv pașnice, între statele europene în domeniile cercetării și tehnologiei spațiale. Agenția Spațială Europeană își desfășoară activitatea în trei centre: Noordwijk aan Zee (Olanda), Darmstadt (Germania) și Frascati (Italia) și la ora actuală are ca membri 18 țări. ESA este o organizație independentă de Uniunea Europeană.
1982: Spania devine al 16-lea membru NATO și prima țară care intră în alianță de la admiterea Germaniei de Vest în 1955.
1990: Cutremur de pământ în Vrancea (6,9 grade pe scara Richter).