19 mai în istorie

715: Este ales Papa Grigore al II-lea.

1051: Henric I al Franței se căsătorește cu cea de-a doua soție, Anna de Kiev, fiica lui Iaroslav I cel Înțelept. Ei vor fi părinții viitorului rege Filip I al Franței.

1499: Caterina de Aragon se căsătorește prin procură cu Arthur Tudor, Prinț de Wales. Caterina are 13 ani și Arthur 12.

1536: Anne Boleyn, a doua soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei și mama viitoarei regine Elisabeta I, este executată în Turnul Londrei pentru presupusul adulter, incest cu fratele ei George și trădare.

 Anne Boleyn (1501/1507 – 19 mai 1536), a fost a doua soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1533, la numai patru luni după ce acesta a divorțat de Caterina de Aragon.

 Anne a fost fiica lui Thomas Boleyn, mai târziu Conte de Wiltshire și Conte de Ormonde și a soției lui, Lady Elizabeth Howard, fiica lui Thomas Howard, al 2-lea Duce de Norfolk. Thomas Boleyn a fost un diplomat respectat. A fost favorit al regelui Henric al VII-lea care l-a trimis în misiuni diplomatice peste graniță. Anne a fost crescută în Europa; a fost doamnă de onoare a reginei Maria Tudor (sora lui Henric al VIII-lea) care se căsătorise cu Ludovic al XII-lea al Franței, apoi a reginei în vârstă de 15 ani, Claude a Franței, în slujba căreia a stat vreme de șapte ani. La curtea reginei, și-a îmbunătățit franceza și a devenit interesată de modă și de filosofia religiei. De asemenea a căpătat cunoștințe de cultura Franței și de etichetă. Anne a fost rechemată în Anglia în 1522 să se mărite cu vărul ei irlandez, James Butler, un tânăr cu câțiva ani mai mare decât ea și care locuia la curtea engleză în încercarea de a soluționa un litigiu asupra titlul și moșiilor ducatului de Ormond. Sora sa mai mare, Mary Boleyn, fusese rechemată în Anglia la sfârșitul anului 1519, din cauza aventurii ei cu regele Franței. S-a căsătorit cu William Carey, un nobil minor, în februarie 1520 la Greenwich; la puțin timp după nuntă Mary Boleyn devine metresa regelui Henric al VIII-lea. Anne și-a făcut debutul la Chateau Vert (Castelul Verde) jucând rolul “Perseverenței” într-o piesă dată în onoarea ambasadorilor imperiali la 4 martie 1522. În 1525, Henric al VIII-lea s-a îndrăgostit de ea însă ea i-a rezistat și a refuzat să-i devină metresă așa cum o făcuse sora ei, Mary Boleyn. Una dintre principalele dorințe ale lui anne, a fost ca regele Henric sa anuleze căsătoria sa cu Caterina de Aragon pentru a fi liber să se căsătorească cu ea. Când a fost clar că Papa Clement al VII-lea nu va anula căsătoria, în Anglia a început ruperea puterii bisericii romano-catolice.

Cardinalul Thomas Wolsey a fost demis din funcția de arhiepiscop de York (se presupune că la instigarea Annei Boleyn) iar mai târziu, capelanul familiei Boleyn, Thomas Cranmer, a fost numit arhiepiscop de Canterbury. La 1 septembrie 1532, regele i-a acordat Annei titlul de marchiză de Pembroke, și a devenit cea mai importantă femeie care nu făcea parte din familia regală din regat. Titlul Pembroke era semnificativ pentru familia Tudor deoarece unchiul lui Henric, Jasper Tudor, deținuse titlul de Conte de Pembroke. Și familia Annei a profitat de această relație. Tatăl ei a fost numit viconte Rochford și Conte Wiltshire. La marele banchet pentru a sărbători noul titlu al tatălui ei, Anne a avut prioritate în fața Ducesei de Suffolk și Norfolk (sora regelui), ocupând locul de onoare de lângă rege, loc ocupat de obicei de regină. Datorită intervenției Annei, sora sa Mary acum văduvă a primit o pensie anuală de 100 £ iar fiul ei, Henry Carey a fost educat la prestigioasa mănăstire Cistercian.

 Henric și Anne s-au căsătorit la 25 ianuarie 1533. La 23 mai 1533 Cranmer a declarat nulă căsătoria Henric cu Caterina; cinci zile mai târziu el a declarat validă căsătoria dintre Henric și Anne. La scurt timp, Papa a semnat sentința de excomunicare împotriva lui Henric și Cranmer. Ca rezultat al acestei căsătorii și al acestei excomunicări, a avut loc prima ruptură dintre biserica din Anglia și Roma iar biserica din Anglia a trecut sub controlul regelui.

Anne a fost încoronată regină a Angliei la 1 iunie 1533 printr-o fastuoasă ceremonie la Westminster Abbey. A fost ultima soție a unui monarh al Angliei încoronată separat de soțul ei. Spre deosebire de orice altă regină a Angliei, Anne a fost încoronată cu coroana Sf. Edward, care până atunci fusese folosită numai la încoronarea monarhilor. După încoronare, Anne s-a stabilit în reședința favorită a regelui, Palatul Greenwich, pentru a se pregăti de naștere. Copilul s-a născut prematur la 7 septembrie 1533. Spre dezamăgirea lui Henric, Anne a născut o fată care a fost botezată Elisabeta (viitoarea Elisabeta I a Angliei), probabil în onoarea mamei lui Henric, Elisabeta de York.

Anne Boleyn acorda petiții, primea diplomați, prezida întâlniri. A jucat un rol important în poziția internațională a Angliei prin solidificarea alianței cu Franța. Avea o relație foarte bună cu ambasadorul francez Gilles de la Pommeraie.După un avort în jurul Crăciunului din 1534, Henric a discutat cu Cranmer posibilitatea de a o părăsi pe Anne fără să trebuiască să se întoarcă la Catherine. Totuși, cuplul regal s-a împăcat iar în octombrie Anne era din nou însărcinată. Anne Boleyn cheltuia sume mari pe rochii, bijuterii, pălării, pene de struț, echipamente de călărie, mobilier și tapițerie menținând ostentația cerută de statutul său. Numeroase palate au fost renovate pentru a fi potrivite extravagantelor gusturi ale cuplului regal.  Motto-ul ei era “Cea mai fericită” iar pentru blazon și-a ales un șoim alb.

Anne era acuzată de tirania guvernării soțului ei iar oamenii se referau la ea ca “târfa regelui” sau “prostituată obraznică. Popularitatea ei a scăzut și mai mult după execuția dușmanilor ei Sir Thomas More și episcopul John Fisher.

După ce în ianuarie 1536 Anne pierde sarcina, Henric declară că a fost sedus să se căsătorească. În martie 1536, Henric o curta pe Jane Seymour iar la 2 mai 1536 o acuză pe Anne de înaltă trădare, o aresteză și o închide în Turnul Londrei. “Crima” de care a fost acuzată se referea la presupuse legături amoroase cu cinci bărbați, din care unul era chiar fratele ei George. Deși nu au existat dovezi, toți șase au fost găsiți vinovați atât de adulter cât și de complot pentru a-l ucide pe Henric al VIII-lea. A murit executată pe 19 mai 1536. Cu toate că în timpul vieții n-a fost o regină populară, după arestarea ei, procesul și execuția, opinia publică a început s-o simpatizeze și să dezaprobe comportamentul lui Henric. După numai 11 zile de la execuția ei, Henric al VIII-lea s-a căsătorit, pe 30 mai 1536, cu Jane Seymour, cea de-a treia soție a sa.

1568: Regina Elisabeta I a Angliei ordonă arestarea Mariei, regina Scoției.

Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzațiilor, judecății și condamnării sale, respectiv a sfârșitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie. Tatăl ei, Iacob al V-lea (engleză James) era nepot a lui Henric al VIII-lea, ceea ce a încurajat-o pe catolica Maria să emită pretenții la tronul Angliei. Mary fusese educată în Franța și se căsătorise cu moștenitorul tronului Franței în 1558. După moartea acestuia, în 1560, Maria s-a întors în Scoția, unde nu a fost agreată de popor. S-a căsătorit cu Henric Stuart, Lord Darnley. Darnley, însă, a fost ucis, probabil de bărbatul cu care Maria s-a remăritat după un timp, James Hepburn Bothwell. În 1568 a abdicat în favoarea fiului ei Iacob al VI-lea, și s-a refugiat în Anglia.

1643: Războiul de Treizeci de Ani: Forțele franceze sub comanda Prințului de Condé înving decisiv forțele spaniole în Bătălia de la Rocroi, marcând sfârșitul simbolic al Spaniei și începutul hegemoniei franceze. Este cea mai grea înfrângere din istoria armatei spaniole.

 1762: S-a născut Johann Gottlieb Fichte, filosof german (d. 1814)

 Johann Gottlieb Fichte (19 mai, 1762 – 27 ianuarie, 1814) a fost filosof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant.

S-a născut în 1762 la Rammenau într-o familie de țesători. Un om înstărit a remarcat extraordinara inteligență nativă a băiețelului care păștea gâștele pe islaz și l-a trimis la studii. Fichte a studiat teologia la Jena și Leipzig. În 1794 a fost numit profesor de filozofie la Universitatea din Jena. Într-o vreme în care era foarte strâmtorat cu banii, l-a vizitat pe Kant la Königsberg, pentru a solicita un împrumut și pentru a primi sfaturi în privința filosofiei. Nu s-a ales decât cu sfaturi, însă vizita a fost, până la urmă, norocoasă. Prima scriere fichteană importantă, Versuch einer Kritik aller Offenbarung, a apărut fără numele autorului pe copertă.

Recenzenții au crezut că este o lucrare a lui Kant și au lăudat-o din belșug. Fichte a devenit celebru peste noapte în clipa în care s-a aflat că este autorul cărții cu pricina. A fost una dintre cele mai spectaculoase acțiuni de manipulare a comunității științifice din istoria culturii. Un debutant genial i-a transformat pe Kant și pe cerberii filosofiei oficiale în agenții lui publicitari. Opiniile sale politice și religioase nonconformiste i-au creat lui Fichte numeroși inamici în rândurile puterii. Acești inamici au încercat în 1799 să-l elimine din viața publică, înscenând o acțiune de dezinformare în doi timpi a opiniei publice. Mai întâi ei au lansat zvonul că Fichte este autorul unei scrieri anonime în care era atacat creștinismul, apoi l-au acuzat de ateism. Operațiunea nu a reușit. Fichte a continuat să-și țină imperturbabil cursurile private în Berlinul ocupat de trupele lui Napoleon, ba mai mult, tematica lor a fost adaptată la împrejurări. Din aceste cursuri a ieșit scrierea Reden an die deutsche Nation, în care autorul încercă să trezească sentimentele patriotice ale germanilor. Numit în 1809 profesor la Universitatea din Berlin, Fichte a urcat în ierarhia academică îndeplinind pentru puțină vreme, succesiv, funcțiile de decan al Facultății de filosofie și rector al Universității (a fost primul rector ales de corpul profesoral). S-a stins din viață în 1814, răpus de tifos.

1802: „Legiunea de onoare” (Légion d’Honneur) este fondată de Napoleon Bonaparte pentru a recompensa talente excelente și mari virtuți.

Legiunea de onoare, conform originalului în franceză, Légion d’honneur, este cea mai înaltă distincție civilă și militară franceză, instituită în 1802 și acordată neîntrerupt din 1804 până astăzi.

 Romană prin nume, (inspirată de Legio honoratorum conscripta din Antichitate), prin simbolismul ei (drapelul) și prin organizare (16 cohorte pentru Franța), Legiunea de Onoare se eliberează de tradiția ordinelor Regimului vechi, fiind deschisă tuturor, și nu numai nobililor, funcționarilor, bogaților și celor cu influență. Cum unii considerau că acesta este un prejudiciu adus principiului egalității civice, Bonaparte, în consiliul Statului justifică această instituție: «Vă provoc să-mi arătați o republică, veche sau modernă, care a știut să se descurce fără deosebire. Voi le numiți nimicuri, dar cu aceste nimicuri se conduc oamenii. » Revoluția franceză abolise de fapt toate medaliile în timpul Vechiului Regim și, sub Convenție, generalii luaseră obiceiul de a atribui arme de onoare (carabina de onoare, sabie de onoare, sau toba de onoare) pentru a recompensa actele de curaj. În data de 14 iulie 1804 a avut loc la Capela Invalizilor prima repunere a Legiunii de Onoare, de către Napoleon Bonaparte, ofițerilor merituoși, în cursul unei ceremonii oficiale fastuoase. Legiunea de Onoare nu este rezervată francezilor: este de asemenea atribuită cu titlu protocolar șefilor de stat, primilor miniștrii, membrilor guvernului și ambasadorilor străini care vin în Franța, și oricăror persoane care au fost utile intereselor Franței. De exemplu, în data de 19 februarie 1999, președintele republicii Jacques Chirac a acordat medalii vechilor combatanți americani din primul război mondial. Admiterea și avansarea în ordin sunt pronunțate în limita contingențelor fixate de decretul Președintelui Republicii pentru o perioadă de 3 ani. Aceste contribuții sunt repartizate între președinte și diferiții miniștrii care își adresează propunerile Marelui Cancelar. Accesul la ordin nu se poate face într-un grad superior celui de cavaler, decât atunci când este vorba de a onora o personalitate străină: atunci este în funcție de rangul protocolar al candidaților (astfel prințul Albert de Monaco a fost direct avansat la funcția de Mare Ofițer la Ordinului în 1984). Admiterea în ordin (la rangul de Cavaler) cuprindea, la început, o rentă anuală insesizabilă de 250 de franci de aur. În 2004, această rentă anuală (pentru Cavaleri) era de 6,10 euro. Atribuirea Ordinului se face aproape automat pentru foștii miniștrii, prefecți, deputați, senatori. Miniștrii și parlamentarii în activitate sunt excluși din această categorie, cu excepția celor care s-au evidențiat în război.

1845: Exploratorul britanic John Franklin execută cu nava HMS Erebus, HMS Terror și o navă de aprovizionare ultima sa expediție în căutarea pasajului de Nord-Vest. Doar nava de aprovizionare va reveni din expediția Franklin.

 Sir John Franklin (n. 16 aprilie 1786 – d. 11 iunie 1847) a fost un contra-amiral în cadrul Marinei Regale Britanice, explorator al zonei arctice și guvernator al Tasmaniei. A dispărut într-o expediție al cărei obiectiv era explorarea și cartografierea unei secțiuni a Pasajului de nord-vest.

1887: S-a născut Ion Jalea, sculptor român, membru al Academiei Române (d. 1983)

Ion Jalea (n. 19 mai 1887, Casimcea, județul Tulcea – d. 7 noiembrie 1983) a fost un sculptor român, membru titular al Academiei Române. A participat la Primul Război Mondial, unde și-a pierdut mână stângă în luptă și a fost nevoit să sculpteze toată viața doar cu mână dreaptă.

După ce absolvă în 1908 Școala de Arte și Meserii, urmează studiile Academiei de Arte Frumoase din București, avându-i profesori pe sculptorii Frederik Storck și Dimitrie Paciurea. Își desăvârșește formația artistică la Paris, la Academia Julian, în atelierul lui Antoine Bourdelle. Obține Marele Premiu al Expozițiilor Internaționale de la Paris și de la Barcelona, Premiul național pentru sculptură (1941), Premiul de Stat (1957) și – în același an – titlul de Artist al Poporului. Din 1956 a funcționat ca președinte activ al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Sculptorul Ion Jalea este autor a numeroase monumente, statui, busturi, reliefuri, compoziții alegorice. La baza viziunii lui stă cultul pentru formă ca rezultat al observării realității – în special a figurii umane – și tendința încorporării unor morfologii fantastice evocatoare ale mitologiei antice. Sculpturile sale au un sens idealizant, autorul vizând în permanență glorificarea unor fapte sau personalități semnificative din experiența istorică.

În compozițiile sale, Ion Jalea urmează legile clasice ale echilibrului, ale raporturilor armonice între părți, ale dozajului elementelor dinamice – gesturi, diagonale ascendente sau descendente – într-un ansamblu coerent și static. O sinteză a înzestrării sale, a perfectei îmbinări între nivelul realist și cel alegoric, a științei împăcării tensiunilor dinamice și statice ne oferă compoziția Arcaș odihnindu-se, lucrarea sa cea mai reprezentativă, creată în 1926. În data de 19 martie 2009, Președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită la Curtea de Justiție a Comunităților Europene, ocazie cu care a avut loc ceremonia de inaugurare a copiei în bronz a operei de artă “Arcaș odihnindu-se”, sculptură de Ion Jalea, donație a statului român către Curtea de Justiție din Luxemburg.

1890: S-a născut Ho Chi Min, politician vietnamez (d. 1969)

Hồ Chí Minh (n. 19 mai 1890 – d. 2 septembrie 1969) a fost un om de stat și revoluționar vietnamez, care a devenit ulterior prim-ministru (1946 – 1955) și președinte (1955 – 1969) al Vietnamului de Nord. Hồ Chí Minh înseamnă „cel care iluminează“. Este cunoscut mai ales pentru fondarea mișcării de independență Viet Minh, în 1941 și pentru stabilirea controlului comunist asupra părții de nord a Vietnamului de Nord în anii 1960. A fost revoluționar, prim-ministru și presedinte vietnamez. Anti-colonialist, emigrează mai întâi în SUA, iar apoi la Paris (1917), unde aderă la Partidul Socialist. Este expulzat din Franța și pleacă la Moscova, unde colaborează cu Partidul Comunist. În 1930 fondează Partidul Comunist Indochinez, iar în 1941 înființează Viet-Minh, Frontul de Independență a Vietnamului. În 1946 devine președintele Republicii Populare Vietnam. Îi susține pe luptătorii Viet-Cong în războiul dintre SUA și Vietnamul de Sud.

1897: Oscar Wilde este eliberat din închisoare Reading Gaol.

1898: S-a născut Julius Evola, filosof italian (d. 1974)

 1898: A murit William Gladstone, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1809)

William Ewart Gladstone (n. 29 decembrie 1809 – d. 19 mai 1898) a fost un conducător al Partidul Liberal britanic om politic și Prim Ministru în perioadele 1868–1874, 1880–1885, 1886 și 1892–1894.

Gladstone este foarte cunoscut pentru puternica sa rivalitate cu Benjamin Disraeli, care era liderul Paridului Conservator al Marii Britanii. Rivalitatea nu era numai de ordin politic, ci și personală. Când Disraeli a murit, Gladstone a propus funerarii naționale, dar dorința lui Disraeli a fost să fie înmormântat lângă soția sa, făcându-l pe Gladstone să afirme, “După cum [Disraeli] a și trăit, așa a și murit — totul numai de aparență, fără a fi real sau original”. Disraeli, la rândul său, a spus că GOM (inițialele de la Grand Old Man (ro: “Marele Bătrân”), porecla lui Gladstone), vin de fapt de la God’s Only Mistake (ro: Unica greșeală a lui Dumnezeu). Ewart Gladstone este faimos și pentru disputele cu Regina Victoria din timpul carierei sale politice. Ea chiar s-a plâns la un moment dat “Mereu mi se adresează de parcă am fi la ședință publică”. Gladstone era numit de către admiratorii săi “Grand Old Man” sau “William al poporului”. Este și în prezent văzut ca unul dintre cei mai importanți prim-miniștrii britanici, Winston Churchill și alții avându-l ca model de urmat.

1919: A fost înființată organizația non guvernamentală Save the Children pentru apărarea drepturilor copilului.

1922: Este înființată „Organizația de Pionieri” a Uniunii Sovietice.

1925: S-a născut Pol Pot, dictator cambodgian (d. 1998)

 Pol Pot (nume original: Saloth Sar, n. 19 mai 1925 – d. 15 aprilie 1998) a fost un om politic cambodgian, care a deținut funcția de prim-ministru al Cambodgiei între 1976-1979. Membru al organizației Khmerii roșii, Pol Pot este considerat responsabilul principal pentru asasinarea, de către khmerii roșii, a două milioane de cambodgieni. Deținător al puterii absolute în întreaga Cambodgie, în perioada 1976-1979, Pol Pot a instituit o adevărată dictatură a groazei în țara sa. Așa-numitul “comunism al epocii de piatră” avea în vedere desființarea orașelor, a banilor și edificarea unui stat eminamente agrar. El a murit la 15 aprilie 1998. Potrivit soției sale, a murit în patul său, noaptea, în timp ce aștepta să fie mutat în altă locație. Ta Mok (o facțiune a Khmerilor Roșii) a susținut că moartea sa a fost determinată de insuficiență cardiacă. În ciuda solicitărilor guvernului de a inspecta corpul, el a fost incinerat câteva zile mai târziu, la Anlong Venga o zonă controlată de Khmerii Roșii, acest lucru a dus la suspiciuni puternice, luându-se în calcul sinuciderea sau chiar otrăvirea acestuia.

1962: Marilyn Monroe a cântat la aniversarea președintelui american John Kennedy.

1971: Uniunea Sovietică lansează „Mars 2″.

1974: A fost inventat CUBUL RUBIK, un joc-problemă de tip puzzle, de sculptorul şi profesorul de arhitectură maghiar Ernő Rubik.  GOOGLE marchează împlinirea a 40 de ani de la inventarea cubului RUBIK, printr-un logo interactiv.

Iniţial, acesta a fost numit “Cubul Magic”, dar a fost rebotezat după numele inventatorului. Potrivit statisticilor, o persoană din şapte pe plan mondial a primit în dar sau a cumpărat un cub Rubik, o jucărie care stimulează imaginaţia, memoria şi capacitatea de sinteză. Potrivit site-ului oficial al acestei jucării, peste 350 de milioane de cuburi Rubik au fost vândute pe plan mondial.

1997: Curtea Supremă de Justiţie a reabilitat 21 de intelectuali, printre care Constantin Noica, Alexandru Paleologu şi Nicolae Steinhardt.

2000: Parlamentul European a aprobat recomandarea Comisiei Europene de a autoriza Grecia să devină al doisprezecelea stat membru al zonei euro, la 1 ianuarie 2001.

2000: Ilie Ilaşcu i-a cerut preşedintelui Emil Constantinescu, în cadrul unei scrisori publicate de presa de la Chişinău, să nu semneze Tratatul de bază dintre România şi Republica Moldova. Ilaşcu, aflat în detenţie la Tiraspol, susţine că parafarea documentului “a fost o greşeală imensă a politicii de moment a României”.

2004: Guvernul a aprobat un proiect de lege conform căruia, începând cu 1 iulie 2005, moneda naţională urmează să fie denominată prin tăierea a patru zerouri.

2007: Are loc primul referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, în urma căruia 74,48% din voturile exprimate votează împotriva demiterii președintelui.

2009: O echipă de cercetători condusă de paleontologul norvegian Jørn H. Hurum a publicat prima descriere a Darwinius masillae, scheletul fosilizat al unei maimuțe vechi de 47 de milioane de ani, despre care se susține că reprezintă veriga lipsă în evoluția rasei umane.

2010: Camera Deputaţilor a adoptat Legea lustraţiei, cu 203 voturi “pentru”, 40 de voturi “împotrivă” şi 12 abţineri. Legea lustraţiei a fost adoptată de Senat în aprilie 2006, iar în cazul acestui act normativ, Camera Deputaţilor este forul decizional.

2012: Disidentul orb Chen Guangcheng a plecat din China spre Statele Unite, punând capăt disputei diplomatice dintre cele două superputeri.