Cernobîl ’86: Potopul nuclear surprins în documentele diplomatice românești

Moartea eliberată în noaptea de 26 aprilie 1986 de sub lespedea de beton și oțel a reactorului 4 al Centralei Electrice Nucleare „V.I. Lenin” de la Cernobîl continuă să bântuie mapamondul secerând destine. La ora 1:23 de minute și 44 de secunde, ceea ce trebuia să fie un test de securitate, s-a transformat într-o catastrofă nucleară ale cărei efecte sunt (încă) greu de cuantificat chiar și după mai bine de trei decenii și jumătate. Purtată de curenții de aer radioactivitatea emanată din măruntaiele reactorului sovietic RBMK-1000 avea să fie detectată pe 28 aprilie de Suedia. Alertarea comunității internaționale avea să înroșească liniile telefonice ale ambasadelor și legațiilor din întreaga lume, care, prin diplomație au încercat să spargă „blocada” impusă de Uniunea Sovietică căutând să afle mai multe detalii despre „avaria” produsă în spatele Cortinei de Fier. Diplomații României Socialiste nu au făcut excepție de la această regulă, trimițând în țară informații despre accidentul nuclear care avea să șifoneze serios imaginea sovietelor. Declasificate între timp, documentele – ce sunt prezentate în premieră – contribuie la conturarea mult mai bine a modului în care România comunistă a perceput și înțeles implicațiile potopului nuclear de la Cernobîl care nu avea să ocolească spațiul carpato-danubiano-pontic.

Pe filieră diplomatică, prima informație în legătură cu accidentul nuclear de la Cernobîlul avea să parvină Ministerului Afacerilor Externe condus de Ilie Văduva de la Ambasada României la Moscova. Prin telegrama nr. 050.822 din 29 aprilie 1986, ora 21:00, ambasadorul Traian Dudaș raporta faptul că „în cadrul emisiunii «Vremea» a televiziunii sovietice, din seara zilei de 28 aprilie a.c. s-a informat că la o centrală atomo-electrică din RSS Ucraineană s-a produs o avarie. S-a menționat, că a fost constituită o comisie pentru cercetarea cauzelor avariei. Până în prezent, această știre nu a fost publicată în presa sovietică.” Totodată, ambasadorul menționa și faptul că „în cercuri ale diplomaților occidentali (americani, suedezi, vest-germani etc.) se manifestă interes pentru a cunoaște cauzele și amploarea accidentului, [precum și] urmările acestuia”. De cealaltă parte, „diplomații socialiști (din țările participante la Tratatul de la Varșovia) și cadre sovietice se abțineau de la comentarii.” Pentru a hrăni curiozitatea tuturor, în seara zilei de 29 aprilie 1986, televiziunea sovietică avea să transmită o „știre mai largă” despre avaria de la centrala nucleară de la Cernobîl „însă fără să prezinte secvențe filmate”, după cum sublinia ambasadorul Dudaș. Intitulată „Din partea Consiliului de Miniștri al URSS”, această știre reproducea întocmai comunicatul Agenției de presă sovietice TASS, fiind publicat ca atare în edițiile principalelor cotidiene din blocul estic – inclusiv în „Scînteia” românească – din 30 aprilie. Din rațiuni protocolare, la nivelul Ministerului Afacerilor Externe s-a propus ca Nicolae Ceaușescu să adreseze lui Mihail Gorbaciov o telegramă în care să-și exprime „profundul regret în legătură cu avaria produsă la centrala atomoelectrică de la Cernobîl și consecințele acesteia. Sunt încredințat că prin măsurile întreprinse vor fi lichidate cât mai grabnic consecințele acestei avarii. Vă rog să transmiteți sentimentele de sinceră compasiune familiilor celor dispăruți.” Din motive (încă) necunoscute, pe nota prin care era propusă trimiterea telegramei liderului sovietic a fost notat „anulat” astfel că există dubii în privința materializării acestui demers diplomatic.

Informații oferite preferențial de către sovietici

Intrarea norului radioactiv pe teritoriului României în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1986, avea să ducă la convocarea – câteva ore mai târziu – de către Nicolae Ceaușescu a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR într-o ședință unde i s-au prezentat primele date ale contaminării din țară. Întrebând dacă „în ce privește măsurile, în zone unde au fost depășite valorile nivelelor de radioactivitate, noi dispunem de tot ce este necesar sau ar fi cazul să cerem ceva ajutor, la sovietici, deoarece cunosc mai bine, au mai avut accidente”, fizicianul Ioan Ursu (1928-2007), prim-vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie răspunde că „pe baza aprobării dvs., am cerut ieri (30 aprilie 1986 – n.a.), prin ambasadorul sovietic […] să dispunem de unii specialiști dar nu ni s-a răspuns nimic până acum”. Această „tăcere” a Ambasadei URSS de la București a mărit încordarea lui Ceaușescu, care a indicat ca ambasadorul sovietic să fie chemat imediat pentru a i se atrage atenția de situația creată în România în urma avariei de la Cernobîl. „Trebuie să luăm măsuri” – a subliniat secretarul general al PCR. De aceea, cerem ca imediat să se ia legătura cu specialiștii sovietici să primim unele amănunte în legătură cu ce trebuie făcut. Să comunicăm ambasadorului sovietic că aceasta este din partea conducerii partidului și să fie comunicată, această cerere, conducerii partidului lui, nu pe linia specialiștilor.” Frustrarea lui Ceaușescu era și mai mare, întrucât diplomații români din Vest, raportau că sovieticii informau preferențial Occidentul în legătură cu situația de la Cernobîl. Spre exemplu, în telegrama sa nr. 071.788 din 1 mai 1986, ora 08:30, Trandafir Cocârlă, ambasadorul României la Viena transmitea faptul că „ministrul consilier al Ambasadei URSS a relatat că ambasada a primit instrucțiuni din partea Ministerului Afacerilor Externe sovietic să informeze guvernul austriac că situația creată în urma exploziei la centrala atomoelectrică din Cernobîl se află sub control și că se întreprind toate măsurile pentru a se remedia cât mai urgent avaria apărută. Guvernului austriac i se dau, de asemenea, asigurări că explozia declanșată nu este de natură să creeze pericol de radioactivitate a straturilor atmosferice care să afecteze Austria.” Mult mai privilegiați au fost, elvețienii, care – conform telegramei nr. 018.789 din 2 mai 1986, ora 13:00 a consilierului Constantin Gîrbea – fuseseră informați oficial despre accidentul nuclear din nordul Ucrainei încă din după-amiaza zilei de 30 aprilie 1986.

Prinși „descoperiți” în fața radiațiilor purtate de curenții de aer și ignorați de sovietici, românii au încearcat să obțină sprijin din partea americanilor, organizând pe 1 mai 1986 o întâlnire fulger în cadrul căreia Ioan Ursu a prezentat valorile „rotunjite” ale radioactivității înregistrate în țară. Spre exemplu, la Iași valoarea radioactivității măsurate la sol la ora 04:30 – 05:00 era prezentată vag ca fiind „peste nivelul de alarmare  de 50.000 Picocurie/mp”, pentru ca la ora 13:00 aceasta să atingă un nivel de peste 200.000 Picocurie/mp. Potrivit omului de știință „aceste valori s-au datorat schimbării bruște a direcției vântului, care acționează din zona Kiev către țara noastră și a precipitațiilor antrenate de acesta”. Pe lângă prezentarea situației radioactivității din România, Ioan Ursu a solicitat informații de la oamenii de știință americani privitoare la prevenirea și tratarea afecțiunilor cauzate de diferiți izotopi radioactivi atât pentru oameni, cât și pentru animale. Solicitarea românilor avea să fie transmisă la 2 mai 1986 de Ambasada SUA lui Robert Gates, nimeni altul decât directorul adjunct al CIA. Comentariul care însoțește acest document declasificat încă din iulie 2011 arată că „bastionul libertății” de peste ocean analizeze din punct de vedere geopolitic solicitarea românilor: „Se pare că Guvernul României nu a fost deloc informat de sovietici și este îndoielnic faptul că URSS va fi în măsură să trimită experți. Avem ocazia unică de a aduce o contribuție umanitară și științifică care va fi apreciată la cel mai înalt nivel politic. Informațiile pot fi, de asemenea, valoroase pentru SUA. Deși ar trebui să respectăm cererea de confidențialitate – evident, menită să evite panica, precum și ofensa sovieticilor – putem să avem în cele din urmă un impact pozitiv puternic și în rândurile românilor obișnuiți, odată ce aceștia vor afla că SUA a oferit prompt ajutor. De asemenea, ar fi util să se evalueze cât de contaminate vor fi alimentele. Dacă nivelul radioactivității va fi mare, am putea, de asemenea, să luăm în considerare posibilitatea de a face o demonstrație politică majoră oferind asistență de ajutor, așa cum am făcut în urma inundațiilor și a cutremurului din anii ’70.”

Un „breaking news” într-o eră fără internet

Indiferent dacă americanii au dat sau nu curs solicitării României Socialiste, cert este faptul că în dimineața zilei de 1 mai 1986, unii ambasadori convocați la Ministerul Afacerilor Externe – alertați de norul radioactiv ce se îndrepta direct spre Occident – au cerut românilor informații privind accidentul de la Cernobîl. Doctorul A. Tilly, atașatul Ambasadei Austriei la București, de pildă, solicita de urgență date privitoare la dozele de radioactivitate la în aer și la sol, precum și măsurile adoptate în România sau care urmează să fie luate pentru eventualitatea înregistrării unei creșteri a radioactivității. Ulterior avea să-și manifeste interesul pentru pentru astfel de date și Ambasada Italiei, aceasta solicitând informații privind concentrația de Iod-131 pe teritoriul României, din aer, produse vegetale și lapte. Nici la Ambasada României din Bruxelles lucrurile nu stăteau altfel, ambasadorul Iulian Văcărel comunicând Bucureștiului prin telegrama nr. 021.162 din 6 mai 1986, ora 11:00 faptul că „Comunitatea Economică Europeană solicită de urgență rezultatele măsurătorilor privind radioactivitatea înregistrată pe teritoriul RSR [precum și] măsurile luate de autoritățile române pentru contracararea efectelor radioactivității”. Anterior, același diplomat arătase că în condițiile „în care informațiile despre țara noastră sunt limitate și incerce, ambasada primește nenumărate telefoane de la diferite persoane pentru a obține precizări în legătură cu situația reală. Vă rugăm să ne comunicați în cursul zilei de azi (3 mai 1986 – n.a.) indicații în legătură cu răspunsul ce urmează să-l dăm solicitanților. Până acum, li s-a spus acestora că în țara noastră nu sunt probleme de radioactivitate ca urmare a accidentului respectiv.”

Potențialele consecințele pe care Cernobîlul putea să le aibă atât din punct de vedere medical, cât mai ales economic, a determinat Occidentul să trateze accidentul nuclear cu maximă atenție încă din primele zile, scoțând astfel în evidență gravitatea situației, momentul depășind cumva puterea de înțelegere chiar și a diplomaților. Spre exemplu, de la Viena, ambasadorul Trandafir Cocârla semnala vădit mirat la 1 mai 1986 „spațiul neobișnuit de larg pe care îl ocupă știrile și comentariile din mijloacele de informare în masă din Austriei pe tema avariei survenite la centrala atomoelectrică sovietică”. De la Berna, consilierul Constantin Gîrbea transmitea faptul că „mijloacele de informare au publicat pagini întregi, inclusiv azi, 2 mai despre accident. În cea mai mare parte se folosește prilejul și în scopuri propagandistice antisovietice și anticomuniste.” La rândul său ambasadorul Iulian Văcărel, menționa la 3 mai 1986 faptul că „presa belgiană și luxemburghezeă acordă spații largi consecințelor acestei catastrofe, în URSS și țările limitrofe. Așa de pildă, ziarul «Le Soir» din 2 mai a.c. scris că în RDG, România, Ungaria și Cehoslovacia, îngrijorarea este profundă, deși în aceste țări se urmează «discreția sovietică». În numărul său din 3-4 mai a.c., același ziar scrie că în România au fost date directive cu privire la consumul de apă, curățirea legumelor, ținerea copiilor în casă, ducerea vitelor la grajduri. Postul de radio RTL în telejurnalul difuzat pentru Belgia, din 2 mai a.c., a anunțat că în România și Iugoslavia s-a recomandat populației, luarea de măsuri de precauție cu privire la consumul de legume.” De cealaltă parte a Cortinei de Fier, de la Moscova, ambasadorul Traian Dudaș informa prin telegrama nr. 050.837 din 2 mai 1986, ora 14:00 că „televiziunea și posturile de radio sovietice au transmis în ultimele zile, în mod repetat, comunicatele date de Consiliul de Miniștri al URSS în legătură cu avaria de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl. Se insistă asupra faptului că la centrală și în zonele înconjurătoarea nivelul radiațiilor s-a redus. În emisiunile de televiziune din 1 mai a.c. și în presa din 2 mai a.c. s-a menționat că 18 persoane, din rândul celor care au suferit, se află în stare gravă. De asemenea, s-a arătat că A.K. Kovaliov, prim-adjunct al Ministerului Afacerilor Externe al URSS, a primit pe ambasadorii Angliei, Finlandei, Olandei și pe însărcinații cu afaceri ai Franței și Austriei, informându-i asupra măsurilor care se întreprind în vederea lichidării urmărilor avariei de la Cernobîl.” Protivit ambasadorului român, atât diplomații occidentali, cât și cei din Iugoslavia erau „preocupați de situația specialiștilor lor care lucrează la diferite obiective economice în RSS Ucraineană, în zone apropiate de Cernobîl”. Pentru diplomații cehi și cei unguri, altul era motivul de îngrijorare, întrucât „avaria de la Cernobîl ar putea influența exporturile de energie electrică din URSS în țările lor”.

Fără mânuși cu tovarășii sovietici

Salvarea aparențelor a fost cuvântul de ordine după care s-au ghidat oficialii sovietelor, ambasadorul Traian Dudaș arătând faptul că „în cadrul emisiunilor de știri din 2 mai 1986, televiziunea sovietică a insistat asupra serbărilor câmpenești de la Kiev și din localitățile apropiate. Nu s-au dat știri referitoare la evoluția nivelului radioactivității aerului. […] Consulul general al țării noastre la Kiev informează că starea de spirit a populației este calmă, toate activitățile desfășurându-se normal. Autoritățile locale au dat asigurări că măsurile luate sunt de natură să pună în afara oricărui pericol populația din oraș și localitățile apropiate de centrala avariată.” Strategia sovieticilor mergea până acolo, încât șefilor misiunilor diplomatice ale României, Bulgariei, Cehoslovaciei, RDG-ului, Poloniei, Ungariei, RPD Coreene, RP Mongole, RS Vietnam și Cubei invitați în seara zilei de 3 mai 1986 la sediul Ministerului Afacerilor Externe al URSS li s-a transmis faptul că la Cernobîl „au fost luate măsuri operative, în urma cărora a avut loc o scădere a scurgerii de substanțe radioactive. […] În Occident, cele întâmplate se dramatizează, se fac aprecieri exagerate asupra numărului de morți. În realitate, au murit două persoane și au fost spitalizate 197. Unii dintre aceștia sunt în stare gravă, dar 49 de persoane au părăsit spitalul întrucât nu au fost afectați. În toate raioanele din Ucraina activitatea se desfășoară normal. Școlile funcționează. […] Au fost unele țări care s-au oferit să acorde sprijin URSS în înlăturarea urmărilor avariei. Partea sovietică este recunoscătoare pentru aceasta, dar trebuie să se aibă în vedere faptul, că URSS este o mare putere nucleară, dispune de specialiști și de tot ce este necesar pentru a face față unor astfel de situații.”

Interesant este faptul că deși Alexander Protsenko, președintele Comitetului pentru Energia Nucleară recunoscuse „printre rânduri” încă din 3 mai 1986 faptul că „avaria a fost mare, neobișnuită”, provocând „dezermetizarea reactorului nr. 4”, astfel că „în viitor, centrala va lucra cu trei reactoare [pentru că] nu se consideră necesar și rentabil să se repare reactorul avariat”, presa sovietică continua să dezinformeze publicul larg, arătând, două zile mai târziu, că „cercurile conducătoare din țări membre ale NATO, în primul rând SUA și Marea Britanie, urmăresc să folosească în scopuri politice avaria de la Cernobîl”. În același timp, se sublinia faptul „că se încearcă «să se bage zâzanii» între URSS și țările europene vecine acesteia”. Pentru „liniștirea apelor”, la 6 mai 1986, sovieticii au organizat o conferință de presă în cadrul căreia „s-a insistat [asupra] faptului că URSS a informat operativ despre avarie”, cu toate că Boris Șcerbina (1919-1990), vicepreședintele Consiliului de Miniștri a arătat în cadrul aceluiași eveniment că „primele informații primite de la conducerea centralei nu au corespuns celor întâmplate”. Tony Kemal Siddique (1940-2020), ambasadorul Republicii Singapore din Uniunea Sovietică avea însă un alt punct de vedere asupra percepției Sovietelor. Astfel, după ce în primă instanță „a arătat că țara sa înțelege și apreciază obiectiv situația prin care trece URSS ca urmare a avariei de la centrala atomoelectrică din Cernobîl”, diplomatul nu va ezita să pună degetul pe rana supurândă a Uniunii Sovietice exprimând părerea că aceasta „a făcut unele greșeli. Avaria produsă constituie o problemă internă a URSS, numai din punctul de vedere al faptului că ea s-a produs pe teritoriul Uniunii Sovietice. Prin urmările exploziei produse, care au afectat numeroase țări, cele întâmplate au căpătat un caracter internațional. Tocmai de aceea, URSS trebuia să informeze imediat asupra avariei celelalte țări și să le prevină asupra posibilei răspândiri a substanțelor radioactive, să nu aștepte ca despre aceasta să se sesizeze, în primul rând, Suedia. Chiar dacă nu au existat date complete asupra proporțiilor avariei și urmărilor acesteia, era oportun ca URSS să fi informat asupra faptului în sine și să menționeze, că date suplimentare se vor publica ulterior. O astfel de informare ar fi contribuit la creșterea respectului și încrederii față de Uniunea Sovietică, ar fi lipsit de obiect unele comentarii, aprecieri, speculații și exagerări care s-au făcut în unele state occidentale.”

Exporturile României sistate de frica Occidentului de radiații

La nivel declarativ, pe lângă minimalizarea efectelor accidentului nuclear, Uniunea Sovietică a mimat și o grijă „părintească” pentru statele din blocul estic. I.S. Sedînov, prim-vicepreședinte al Comitetului pentru Protecția Mediului Înconjurător arăta la 3 mai 1986 că „partea sovietică este preocupată de faptul că scurgerile de substanță radioactivă au ajuns și în unele țări socialiste”. Mărinimoși, sovieticii urmăreau atent situația din România, unde, din cauza condițiilor meteorologice, radioactivitatea înregistrase „creșteri de scurtă durată și neînsemnate, de aproximativ cinci ori față de nivelul obișnuit”, valorile fiind însă „departe de a prezenta vreun pericol”. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică se angaja să trimită pe 4 mai 1986 – la solicitarea guvernului român – o delegație de specialiști condusă de un vicepreședinte al Comitetului pentru Protecția Mediului Înconjurător care, „împreună cu colegii români să analizeze situația creată și să adopte eventuale măsuri, dacă va fi necesar”. Mai mult decât atât, datele urmau să fie analizate de specialiștii ambelor țări „atât la Moscova, cât și la București”.

Așteptând materializarea angajamentului sovieticilor, Bucureștiul începe să fie notificat de țările din Occident asupra interzicerii importului de produse alimentare, nutrețuri, îngrășăminte ș.a. provenite din țările răsăritene, inclusiv România din cauza riscului „să fi fost expuse la radioactivitate”. Primii care au luat o astfel de măsură au fost danezii, care începând cu data de 1 mai 1986 au interzis „importurile de produse alimentare (inclusiv materiile prime semifabricate pentru producerea produselor alimentare) provenite din Uniunea Sovietică, Polonia, România, Bulgaria, Cehoslovacia și Ungaria”. A doua zi a urmat o nouă interdicție, care viza „importurile de nutrețuri, îngrășăminte și agenți de ameliorare a solurilor, inclusiv materii prime pentru producerea acestor produse”. Tot începând din 2 mai 1986, Ministerul Sănătății din RFG a instituit „controlul asupra gradului de contaminare a produselor agroalimentare (legume și fructe proaspete, lapte proaspăt, carne și pește proaspăt) importate” din cele șase state din Europa Centrală și de Est. În același timp, Ministerul de Interne al Germaniei Federale a dispus interzicerea produselor provenite „dintr-o zonă având raza de 1.000 km în jurul centralei atomoelectrice de la Cernobîl care depășesc limita admisă de 4 bequereli/kg. Lovitura de grație exporturilor românești avea să o dea însă Comisia Comunității Economice Europene care, „la 7 mai 1986 a dispus suspendare importurilor de bovine și porcine vii, precum și de care proaspătă de bovine, porcine, ovine și caprine”. Decizia venea la două zile după ce României îi fusese solicitată comunicarea urgentă a „măsurilor concrete luate de autoritățile române pentru protejarea produselor agroalimentare destinate exportului în CEE”. Ulterior, Consiliul de Miniștri al CEE avea să suspende la 12 mai și importurile „pentru mai multe produse agroalimentare” cum ar fi, de exemplu, „animalele vii (cai, ovine, caprine și iepuri de crescătorie), carne și măruntaie comestibile, pește de apă dulce și icre, lapte și produse lactate proaspete, [precum și] fructe și legume proaspete (inclusiv cartofi).” Merită menționat faptul că măsurile luate nu erau „supuse negocierii”, termenul lor de valabilitate fiind până la 31 mai 1986. Prelungirea măsurilor restrictive după această dată, sau din contră, înlocuirea acestora „printr-un control riguros la frontieră (prelevarea de mostre, efectuare de măsurători, acceptarea unui certificat eliberat de o autoritate competentă)” urma să fie decisă de Consiliul de Miniștri, căruia Comisia CEE trebuia să-i prezinte la 20 mai o evaluare a situației, pe baza informațiilor privitoare la nivelul radioactivității înregistrat în Uniunea Sovietică, Polonia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria și Iugoslavia.

Zeci de vagoane oprite în vamă

Conștienți de implicațiile financiare pe care decizia Comisiei CEE o putea avea asupra bugetului României Socialiste, diplomații și ceilalți oficiali români și-au conjugat eforturile, informând Bruxelles-ul despre măsurile luate de guvernul român pentru limitarea efectelor radiațiilor nucleare, cerând ca restricțiile să nu fie aplicate și țării noastre. La rândul său, „Comisia CEE a solicitat să se comunice date privind nivelul radioactivității în diferite zone și medii”, aceste date fiind transmise de români „prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe” după primirea aprobării conducerii superioare de partid și stat. Se cade să amintim faptul că într-o încercare de a apăra cât mai bine interesele economice ale României, Vasile Pungan (1926-1995), ministrul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale i-a transmis o scrisoare lui Willy de Clercq (1927-2011), comisar european pentru Relații Externe și Comerț prin care îl informează „asupra măsurilor luate de autoritățile române, precizând că România este gata să comunice datele menționate”, solicitând exceptarea țării noastre de la aplicarea măsurilor restrictive în privința importurilor, adoptate de CEE. Pentru a înțelege mai bine miza demersului întreprins de ministrul Pungan, trebuie să avem în vedere faptul că la momentul respectiv, state precum Franța, Marea Britanie, Belgia și RFG se declaraseră solidare „cu măsurile luate în cadrul CEE”.

De departe, situația cea mai delicată se înregistra în Austria, unde, începând din 4 mai 1986, „în două din cele nouă landuri (Viena și Burgenland) au fost interzise importurile de lapte, produse lactate, legume și fructe din URSS, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia și România”. Efectul acestei decizii nu avea să întârzie să apară, până în seara zilei de 5 mai, la frontiera româno-ungară fiind oprite unui număr de 238 de vagoane cu mărfuri industriale de export (hârtie, cherestea, turbă, medicamente, articole de sticlărie, anvelope, motoare, mobilă, mașini de gătit, jucării, ulei mineral, articole sanitare, șuruburi, instrumente muzicale, încălțăminte, tricotaje și chimicale) pentru Austria și tranzit prin Austria către destinații precum Germania Federală, Elveția, Franța, Belgia, Olanda, Finlanda și Italia. Considerate de către vameșii maghiari ca fiind iradiate, la nivelul autorităților române s-a luat decizia ca pentru derularea exportului sunt necesare luare măsurilor pentru reducerea gradului de iradiere a vagoanelor, emiterea unor certificate privind gradul de iradiere a expedițiilor, precum și îndrumarea transporturilor pe rute nerestricționate. Conform unei note semnate de Vasile Bulucea (1931-2008), ministrul Transporturilor și Telecomunicațiilor, „în noaptea de 5 spre 6 mai 1986 […] s-au ales pentru spălare 88 de vagoane [din care] au fost spălate 42 [în] stația Arad”. Totodată, „s-a îndrumat la stația Curtici un aparat de măsurat radiațiile cu personal de la Institutul de Cercetări și Proiectări în Transporturi și Telecomunicații care urmează să efectueze măsurătorile corespunzătoare începând din data de 6 mai, [certificatele] privind gradul de iradiere al vagoanelor cu destinația Austria și tranzit prin Austria [urmând să fie] date de organele sanitare județene”. În același timp, un număr de trei aparate de măsurare a radiațiilor de la Spitalele CFR Iași și Cluj-Napoca urmau să fie verificate pentru a fi mai apoi „îndrumate la stațiile de frontieră împreună cu personalul de deservire”. Iritat de faptul că „Austria este singura țară care nu ne permite tranzitul [deși] vagoanele și autocamioanele au fost special spălate, testele efectuate la frontieră [dovedind] faptul că atât produsele, cât și vehiculele îndeplinesc [normele] internaționale, precum și cele indicate de partea austriacă în ceea ce privește gradul de iradiere (nu depășesc 200 cps)”, ministrul Bulucea avea să se adreseze Ministerului Afacerilor Interne pentru ca autoritățile austriece să comunice celor maghiare că pot da undă verde transporturilor românești spre Austria. În ceea ce privește importul lactatelor, brânzeturilor și legumelor, acesta avea să fie reluat începând din 23 mai 1986, când austriecii aveau să permită în cele din urmă „numai dacă se atașează o dovadă […] eliberată de un institut federal pentru examinarea alimentelor, din care să rezulte că mărfurile […] nu sunt contaminate radioactiv”. Această situație avea să dureze doar până la 11 iunie, când alimentele importate vor fi controlate prin sondaj, direct pe teritoriul Austriei. Se cade să menționăm faptul că nu toate statele din Occident au blocat importurile din România, așa cum este, de pildă cazul Suediei, care începând din 5 mai 1986 a hotărât să nu mai impună restricții la importul de produselor agroalimentare românești (carne, pește, legume și fructe). Conform documentelor diplomatice, doar „pentru legumele și zarzavaturile proaspete se iau probe de radioactivitate la frontieră, înainte de vamă. Dacă nu depășesc limitele admise, se admite importul. În caz contrar, se returnează.”

Lovitura sub centură dată turismului

Pentru turism, accidentul nuclear de la Cernobîl a fost o adevărată lovitură sub centură, așa cum reiese din documentele întocmite de reprezentanții diplomației românești. Primii care bătut în retragere au fost vest-germanii. Într-un telex din 5 mai 1986, reprezentantul firmei International Tourist Services din Köln preciza faptul că „ni s-a adus la cunoștință pe 2 mai, la ora 15:00 din partea Ministerului de Externe [vest-german], respectiv, Asociația agențiilor de voiaj germane că guvernul român a informat pe președintele Comisiei Comunității Economice Europene că din cauza accidentului [nuclear de la Cernobîl], întreaga Românie este declarată zonă de alarmă. Din această cauză, Ministerul de Externe al RFG a recomandat tuturor turoperatorilor și tuturor turiștilor vest-germani să nu mai călătorească în țara dvs.” Această recomandare era formulată și trei zile mai târziu de instituția germană, astfel că firmele ITS, TUI și NUR au fost nevoite să anuleze zborurile turistice spre România din perioada 7 – 9 mai. La trei zile după acest telex, recomandarea dată turoperatorilor vest-germani de a evita călătoriile turistice către România avea să fie anulată. Nu același lucru avea să se întâmple și în Italia, unde Lelia Lagoria, ministrul Turismului avea să difuzeze „un comunicat prin care recomanda cetățenilor italieni ce și-au programat concendiul în țările afectate de radioactivitate să-și suspende călătoriile până la noi dispoziții”. Recomandarea ministrului era susținută de Federația Fiavet care avea să solicite intervenția acestuia „pentru ca Italturist să restituie sumele avansate deja de agențiile de voiaj pentru călătoriile în zonele afectate de radioactivitate”. Pentru contracararea unor astfel de măsuri merite să afecteze imaginea turismului românesc, Constantin Tudor, ambasadorul României din Italia, propunea la 12 mai 1986 ca – după modelul agențiilor de turism poloneze și iugoslave – „Ministerul Turismului din țara noastră să transmită reprezentantului său de la Roma instrucțiunile corespunzătoare” pentru difuzarea unor comunicate în care să se precizeze că turismul din România nu este afectat de nivelul radiațiilor. Răspunsul de la București – parvenit trei zile mai târziu – îi reamintea ambasadorului puterea decizională care stătea în propriul său condei: „Pentru ca Biroul de turism român de la Roma să difuzeze materialele respective, nu este necesar să primească instrucțiuni din țară. Sunt suficiente indicațiile dvs. Acționați pentru ca reprezentantul Biroului de turism român să difuzeze, cât mai urgent posibil, toate datele și știrile de care dispuneți, publicate de presa română, precum și comunicările transmise pe linia Ministerului Turismului, cu caracter public și de propagandă, în această problemă.”    

Problemele turismului autohton într-o eră post Cernobîl nu se opreau aici. Astfel, unii operatori din Marea Britanie care aveau programați turiști pentru a fi trimiși în România în mai ’86, au exprimat anumite rezerve, pe care reprezentantul ONT încerca să le elimine, „pentru a evita anularea unor contracte”. În același timp, Ambasada României la Stockholm informa la 9 mai 1986 că se înregistrau „unele probleme pe linie de turism, care, însă, sunt pe cale să fie soluționate în cea mai mare parte”. De la Bruxelles, ambasadorul Iulian Văcărel transmitea la 17 mai 1986 „că de la MAE și Ministerul Sănătății ale Belgiei se recomandă turiștilor belgieni care cer avizul acestor organisme să nu călătorească în România, deoarece există un pericol de contaminare radioactivă. În consecință, rugăm să ni se comunice acordul autorităților române competente pentru a transmite datele primite recent pentru piața comună, privind nivelul radioactivității în diferitele zone ale țării și organismelor belgiene. De asemenea, rugăm aprobarea dvs. pentru a transmite aceste date și ziariștilor de turism.” Întrucât sezonul turistic bătea la ușă, Ambasada Austriei la București solicita la 15 mai „să i se remită cât mai curând date și informații referitoare la [radioactivitatea înregistrată pe] litoralul românesc”, în apa mării și cea potabilă, în aer și în nisipul de pe plaje. Totodată, erau solicitate și „situația aprovizionării cu alimente necontaminate, [precum și] recomandări asupra modului de comportare a populației (mai ales a copiilor)”. Datele aveau să-i fie înmânate direct ambasadorului austriac Andreas Berlakovich la București în cadrul unei audiențe de 30 de minute desfășurate la 20 mai 1986, diplomatul străin arătând că acestea „îi sunt de un real folos în formularea răspunsurilor la întrebările [privind radioactivitatea din România] puse de organizații de turism din țara sa”, la care ambasada răspunsese anterior că aceasta „este similară cu cea din Austria”.

Radiațiile din România sub lupa Occidentului

Conform documentelor diplomatice, radioactivitatea înregistrată pe teritoriul României a atins valori record în zilele de 1 și 2 mai 1986, pentru ca începând cu data de 3 mai 1986, aceasta să scadă, așa cum s-a anunțat de altfel și în comunicatele Comisiei de partid și de stat pentru supravegherea și controlul calității mediului înconjurător publicate în cotidienele de plumb ale României Socialiste. Fără să conțină date, care puteau stârni panica în rândul clasei muncitoare, aceste comunicate au o relevanță modestă pentru istorie. Ceva mai multă substanță au informările trimise diplomaților. Una dintre o astfel de informare – destinata Mariei Stănescu, ambasadorul României la Helsinki – menționează faptul că la data de 14 mai 1986, în principalele localități turistice românești, radioactivitatea din aer era cuprinsă între 2 și 141 Picocurie/mc, în vreme ce depunerile de la sol variau între 89 și 5.762 Picocurie/mp și zi. Pe litoral, se arăta că radiațiile erau sub aceste limite, „această zonă fiind mai puțin afectată”, astfel că, per ansamblu în România „sunt condiții pentru desfășurarea normală a activității de turism internațional […] fără niciun pericol pentru sănătatea turiștilor”. Unde mai pui că, „de altfel, de la început nivelul radiațiilor înregistrate nu a prezentat pericol pentru sănătatea populației” României. Cinci zile mai târziu, ambasadorului Austriei la București i se înmâna un document în care se menționa faptul că radioactivitatea apei de mare și a celei potabile se încadra „în limitele anului precedent” (80 – 220 Picocurie/l), respectiv „era sub limitele stabilite de Organizația Mondială a Sănătății” (20 Picocurie/l). Aerul avea valori normale, cuprinse între 40 și 100 Picocurie/mc, în vreme ce nisipul de pe plajele românești avea aceleași valori ca în vara lui ’85: 1,4 – 2,2 Picocurie/g de nisip. Cât de reale sunt aceste valori transmise pe filieră diplomatică? Greu de spus, dacă avem în vedere faptul că în primăvara anului 1986, ambasadorilor români li cereau să acționeze „pe căile cele mai potrivite cu mediile de informare (reprezentanții presei, radioului, televiziunii) pentru informarea corectă a opiniei publice, subliniind că nu există niciun pericol pentru sănătatea turiștilor și că măsurile luate anterior în țara noastră au avut doar un caracter preventiv […]  în așa fel încât să se asigure condiții pentru îndeplinirea planului de turism pe acest an”.  

Conștientizarea pericolului radiațiilor nucleare a fost apreciat, se pare, mult mai bine de către Occident, Ambasada Marii Britanii de la București, de exemplu, primind „aparatură pentru măsurarea căderilor radioactive în urma accidentului de la Cernobîl”. La rândul său, „Ministerul Afacerilor Externe vest-german a trimis la București un specialist pentru a acorda asistență medicală personalului Ambasadei RFG (3 mai 1986)”. O mutare similară a făcut și Franța, care l-a trimis la București „pe dr. Henri Paul  Jammet, președinte al Federației Internaționale de Radioprotecție – consilier pe lângă Înaltul comisar pentru energie atomică, consultant al Serviciului Central de Protecție Împotriva Radiațiilor Ionizate, pentru a discuta cu colectivul Ambasadei franceze din România și a-i face eventuale recomandări de ordin sanitar”. Ceea ce este interesant este faptul că specialistul francez „a avut, la cerere, întrevederi la 9 mai 1986 cu specialiști români din cadrul Ministerului Sănătății”. Și Italia a trimis la București un specialist, în persoana lui Luciano Limbo, expert în dozimetrie de la Agenția italiană pentru Energie Nucleară, acesta sosind cu întârziere în țara noastră din cauza acordării întârziate a vizei de intrare în România. Acesta avea să fie de altfel și paradoxul crizei provocate de accidentul nuclear de la Cernobîl: Radiațiile nu au nevoie de viză, specialiștii, în schimb, da!

Primele discuții privind securitatea nucleară

Amploarea accidentului nuclear de la Cernobîl – care a împărțit lumea în două, înainte și după potopul izotopilor radioactivi – avea să aducă în prim plan și o (anumită) delimitare a Europei de Vest față de cea din Est, așa cum reiese din telegrama consilierului Constantin Gîrbea din 2 mai 1986, ora 13:00 care arăta faptul că în Elveția, „reprezentanții industriei nucleare secondați de guvern subliniază faptul că instalația sovietică de la Cernobîl este învechită și că în Occident un asemenea accident nu ar fi posibil”. Cu toate acestea, guvernul elvețian spera că „URSS va accepta să se asocieze la un «sistem internațional de alarmă» pentru cazuri de accidente de genul celui de la Cernobîl”. Implicându-se activ în această chestiune, Guvernul Germaniei Federale va aproba la 9 mai 1986 – la propunerea cancelarului Helmut Kohl – organizarea unei conferințe internaționale „pentru întărirea măsurilor de siguranță împotriva accidentelor nucleare”, la care să fie invitate, în principal, forurile internaționale (Comunitatea Economică Europeană, Agenția Internațională pentru Energia Atomică, Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), precum și statele „care folosesc energie electrică provenită din centrale nucleare sau care construiesc asemenea centrale”.

Misiunea de a invita România Socialistă la această conferință avea să-i revină lui Hartmut Wolfgang Schulze-Boysen, ambasadorul RFG la București, care la 19 mai 1986 a fost primit în audiență la Ministerul Afacerilor Externe. Cu această ocazie ambasadorul vest-german avea să înmâneze diplomaților români scrisoarea adresată secretarului general al PCR de către cancelarul Kohl în care se arăta faptul că „urmările posibile ale funcționării unei centrale nucleare depășesc […] cu mult hotarele unei singure țări, [astfel că] este în interesul comun al tuturor popoarelor să se coopereze în așa fel încât să se asigure cea mai bună protecție a oamenilor. În această privință, […] sunt posibile și necesare îmbunătățiri astfel încât să se folosească toate centralele nucleare la un nivel ridicat de siguranță și să se asigure măsuri împotriva substanțelor radioactive degajate involuntar.” Mai concret, discuțiile care urmau să aibă loc în cadrul acestei conferințe se axau pe „crearea unui mecanism internațional pentru asigurarea unui schimb imediat și complet de informații în cazul unui accident nuclear, stabilirea unor principii îmbunătățite de colaborare internațională în caz de accident nuclear și pentru depășirea urmărilor unui asemenea accident, [precum și pe] stabilirea de standarde internaționale de înalt nivel tehnic, obligatorii pentru toate statele, în vederea evitării pericolelor care depășesc frontierele naționale”. În răspunsul său, Ceaușescu îi transmitea cancelarului vest-german că era „întru totul de acord cu considerentele dumneavoastră privind importanța pe care o prezintă pentru toate guvernele și popoarele lumii problema asigurării folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice în condiții de deplină siguranță. […] În cazul convocării unei asemenea conferințe internaționale, România este gata ca, alături de celelalte state, să-și aducă întreaga contribuție pentru succesul ei, în interesul popoarelor, al protecției vieții pe planeta noastră.”

Când sovieticii prezintă raportul despre Cernobîl, românii stau acasă

Dorința Germaniei Federale avea să se împlinească, Agenția Internațională pentru Energia Atomică incluzând sesiunea specială a Consiliului Guvernatorilor în cadrul seriei de evenimente dedicate analizării implicațiilor accidentului de la Cernobîl din a doua jumătate a lunii mai. Cu o ordine de zi formată din două puncte – „informarea în legătură cu accidentul de la Cernobîl, consecințele și măsurile inițiale”, respectiv, „propuneri de măsuri pe care să le inițieze agenția pentru îmbunătățirea cooperării internaționale în domeniul siguranței instalațiilor nucleare” – sesiunea a debutat pe 21 mai 1986, încheindu-se abia a doua zi, „datorită numărului mare de vorbitori și a problemelor care au intervenit în desfășurarea ei”. Legat de desfășurarea sesiunii, prin telegrama nr. 071.843 din 23 mai, ora 21:00, Trandafir Cocârlă, ambasadorul României la Viena avea să comunice faptul că „delegația sovietică a desfășurat o activitate susținută pentru ca consiliul guvernatorilor să nu se transforme într-o tribună de condamnare a Uniunii Sovietice și în general de a nu face din accident o problemă politică. Subliniem că multe țări și în primul rând SUA au acționat în favoarea Uniunii Sovietice. Practic toți vorbitorii au subliniat regretul pentru cele întâmplate, au transmis guvernului sovietic sentimentele de compasiune familiilor victimelor și au menționat că acest accident trebuie să constituie un motiv de întărire a cooperării internaționale în vederea prevenii accidentelor, a instituirii unui sistem pentru schimbul prompt de informații și asistență reciprocă în cazul producerii și a creșterii rolului AIEA în domeniul securității nucleare. […] În luările de cuvânt ale participanților au fost avansate o serie de propuneri de principiu care să conducă la încheierea unor înțelegeri internaționale privind evitarea pericolului unui viitor accident.” Merită amintit faptul că sesiunea consiliului avea să se încheie cu un cuvânt al președinției care a rezumat între altele și organizarea „într-o perioadă de trei luni” a unei reuniuni de experți „care să evalueze cauzele și efectele accidentului”.

Perioada exactă a desfășurării acestei reuniuni de evaluare avea să fie comunicată de diplomatul român Bucureștiului o lună mai târziu, mai exact pe 25 iunie 1986. Astfel, reuniunea urma să aibă loc în perioada 25 – 29 august 1986 „cu participarea unor experți din Uniunea Sovietică și ai statelor membre ale AIEA și ai organizațiilor internaționale și interguvernamentale”, rezultatele și recomandările urmând să fie „prezentate Consiliului Guvernatorilor care va avea loc la 22 – 23 septembrie 1986”. Interesant este faptul că deși este membră încă de la înființarea Agenției Internaționale pentru Energia Atomică (1957), România nu a avut niciun reprezentant la reuniunea din august ’86 de la Viena unde Uniunea Sovietică a prezentat raportul accidentului nuclear de la Cernobîl. Legat de acest fapt, ambasadorul Trandafir Cocârlă, raporta Bucureștiului prin telegrama nr. 072.040 din 30 august 1986, ora 16:00 faptul că „în discuțiile purtate în legătură cu această reuniune, diplomați din țările socialiste (Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria) s-au interesat despre motivele pentru care nu au participat la reuniune specialiști din țara noastră”. Potrivit diplomatului român, informațiile prezentate de către specialiștii sovietici au fost calificate de unii participanți la reuniune „ca fiind complete, de calitate și edificatoare, în deosebi prezentarea cauzelor care au provocat accidentul și măsurile întreprinse pentru contracararea consecințelor acestora”. În același timp „s-a precizat că modificările aduse sistemului de securitate vor face ca reactoarele RBMK-1000 să rămână în continuare mai competitive din punct de vedere economic decât celelalte tipuri aflate în exploatare în Uniunea Sovietică”. De cealaltă parte, „în rândul unor specialiști vest-europeni și americani s-au manifestat unele îndoieli în legătură cu veridicitatea nivelului radioactivității în zona accidentului și în perimetrele adiacente, motivată de faptul că nu au fost furnizate suficiente date în legătură cu aparatura folosită pentru înregistrarea și urmărirea nivelului acesteia”.

Vulnerabilitatea Europei în fața radiațiilor nucleare

Raportul prezentat de sovietici la finele lui august ’86, la AIEA a fost urmat de un „tir” de „circa 500 de întrebări suplimentare în marea majoritate de strictă specialitate”, arată în telegrama sa, ambasadorul Cocârlă. Cu toate acestea, o întrebare rămâne chiar și după 35 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl: Au fost statele Europei cu adevărat pregătite șă-și apere propriile popoare de radiații în acea primăvară târzie? O întrebare extrem de grea, la care istoria încă nu se încumetă să răspundă. Un potențial răspuns este creionat de documentele diplomatice. Astfel, la 18 iulie 1986, Ministerul Afacerilor Externe român trimite circulara nr. 6/05.815 prin care – pentru prevenirea accidentelor la centralele nucleare și a combaterii efectelor acestora, „inclusiv cooperarea statelor în problemele în cauză” – diplomaților români de peste hotare li se cerea să obțină „de la organele de resort ale țării dvs. de reședință sau organizațiile internaționale competente în domeniu, a unor materiale documentare cât mai complete, respectiv: convenții sau alte înțelegeri de natură tehnică privind măsurile de securitate, sisteme de avertizare urgentă, organe mixte, jurisprudență, lucrări teoretice sau orice alte documente ori proiecte care se referă la această temă și să le expediați la MAE cu prima ocazie. Ar fi preferabil ca aceste materiale să fie în limbile engleză sau franceză. În situația în care nu le puteți obține în mod gratuit, comunicați-ne dacă pot fi procurate cu bonuri UNESCO în dolari, pe care ar urma să vi le trimitem.” Un prim răspuns privitor la această chestiune avea să parvină patru zile mai târziu de la Dumitru Popa, ambasadorul României la Belgrad: „Din convorbirile cu Dušan Kanazir (1921-2009), președintele Academiei sârbe de Știință și Zoran Miskovici, secretar general al guvernului federal a reieșit că, după catastrofa de la Cernobîl, în adunarea federală a fost interpelat guvernul în legătură cu «pregătirea tehnică și tehnologică a Iugoslaviei în asemenea cazuri. Din păcate, guvernul a fost nevoit să recunoască că federația nu are competențe în materie ci numai republicile și provinciile autonome. De măsurarea radioactivității se ocupă nouă centre în Iugoslavia folosind normele internaționale, precum și organele armatei. Catastrofa de la Cernobîl a demonstrat lipsa de pregătire a Iugoslaviei pentru a face față situației, șapte din cele nouă centre nedispunând de echipament necesar, [situație în care] adunarea federală a trasat guvernului sarcina să elaboreze măsuri și legi în domeniul radiațiilor.»”

O situație ceva mai bună era semnalată de la Helsinki de ambasadoarea Maria Stănescu. Astfel, prin telegrama nr. 033.183 din 24 iulie 1986, ora 17:00, aceasta informa că „în cadrul unei convorbiri avute la centrul finlandez pentru securitate în domeniul radiațiilor nucleare ni s-a spus că Finlanda nu are încheiate convenții cu alte state privind măsurile de securitate cu caracter tehnic în sectorul energiei nucleare”, astfel de raporturi fiind întreținute „numai cu AIEA și [cu] Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică”. În același timp mai erau desfășurate „unele seminarii cu URSS, existând și câteva proiecte de cercetare, dar toate au numai un caracter științific, nu și tehnico-administrativ de elaborare și înfăptuire a măsurilor propriu-zise de securitate”, activitatea în sectorul respectiv desfășurându-se „pe baza unor norme proprii, elaborate de centrul sus menționat. La început acestea se bazau în principal pe experiența din SUA, însă ulterior, odată cu intrarea în funcțiune a celor patru centrale atomo-electrice în Finlanda, normele au fost îmbogățite cu elemente rezultate din activitatea proprie.” Cu toate acestea, diplomatul român sublinia faptul că „legislația existentă (în Finlanda – n.a.) nu reglementează, deocamdată, măsurile tehnice de securitate”.  

Solicităm informații: Da!; Participăm la discuții: Ba!

În dimineața penultimei zile a lui iulie ’86, din „Orașul luminilor”, ambasadorul Gheorghe Tache expedia telegrama nr. 055.366 prin care informa Bucureștiul asupra faptului că „autoritățile franceze arată că problemele legate de măsurile de securitate și avertizare nu s-au bucurat de o atenție atât de specială, cum se consideră că este necesară acum, după accidentul de la Cernobîl. Specialiștii francezi și forurile guvernamentale au urmărit rezolvarea problemelor de ansamblu, pe calea convențiilor încheiate sub egida AIEA. Dată fiind fiabilitatea tehnologiei franceze, nu au apărut situații extreme care să scape de sub control. În raporturile cu țările vecine, ținând seama de prezența unor centrale nucleare la frontiera cu RFG, s-a instituit un sistem de reuniuni periodice, fără a se conveni texte. În noua situație este posibil ca Franța să convină sisteme mai precise cu țările vecine în vederea stabilirii unor modalități de avertizare de urgență. Acordurile bilaterale pe care Franța le-a încheiat până acum în materie de siguranță privesc cercetarea și dezvoltarea în domeniul reactoarelor. Aceste acorduri nu sunt publice. Nu au apărut cazuri de jurisprudență. […] Comisariatul Energiei Atomice ne-a pus la dispoziție raportul său de activitate pe anul 1985, care cuprinde un capitol intitulat «Protecția și siguranța nucleară». De asemenea, sunt redate titlurile principalelor acorduri încheiate cu alte țări, precum și principalele texte legislative relative la energia atomică în 1985. Acestea din urmă pot fi obținute prin cumpărarea numerelor din jurnalul oficial. Șeful Serviciului Relații Internaționale al CEA, Francois Perrot, a remarcat că în ultimii ani raporturile de colaborare ale comisariatului cu organismele române de specialitate s-au diminuat.” Importanța pe care România a acordat-o informării pe filieră diplomatică cu privire la situația legislativă existentă în alte state de pe bătrânul continent, poate părea la prima vedere, justificabilă în contextul accidentului nuclear de la Cernobîl. În realitate, lucrurile sunt un pic diferite, mai ales dacă avem în vedere faptul că telegramei nr. 071.987, expediată de Marin Ceaușescu, șeful Agenției Economice a României de la Viena la 21 iulie 1986, ora 10:00, prin care solicita „urgent instrucțiuni în legătură cu reprezentarea țării noastre la reuniunea AIEA la nivel de experți guvernamentali (21 iulie – 8 august 1986) în cadrul căreia urmează să fie examinate proiectul de acord privind notificarea accidentelor nucleare și proiectul de acord referitor la asistența în caz de accident nuclear” avea să i se răspundă în aceeași zi de la București că „s-a hotărât de către conducerea de partid că nu este cazul, în etapa actuală să participăm la reuniunea grupului de experți guvernamentali”. Misiunea trasată de mai marii partidului era precisă și nu mai are nevoie de comentarii: „Prin funcționarii români la AIEA, să se procure și să ni se transmită documentele ce vor fi dezbătute și eventual adoptate.”