Istoria buncărului unde cel de-al Treilea Reich a murit

Loc unde cel de-al Treilea Reich a murit oficial, buncărul lui Hitler din Berlin a generat după război numeroase legende și teorii ale conspirației privind presupusul sfârșit al Führer-ului în grădina Cancelariei. Devenit celebru tocmai datorită acestui moment al istoriei, buncărul a intrat atât în vizorul autorităților sovietice, cât și a celor est-germane, primele „denazificând” zona cu explozibil, iar cele din urmă construind, în a doua jumătate a anilor ’80, un ansamblu de blocuri și o parcare.

La câteva săptămâni după ce pacea prindea din nou rădăcini pe bătrânul continent, în iulie ’45, fotograful William Vandivert cobora sub ruinele Berlinului pentru a vedea buncărul între ale cărui ziduri se retrăsese Adolf Hitler. Ghidându-se prin întuneric cu ajutorul unei lumânări, Vandivert a fost primul jurnalist occidental care a pus piciorul în așa-numitul „apartament al Führer-ului”, lăsând posterității imagini unice. Publicate într-o mică măsură în revista „Life”, fotografiile lui William Vandivert aveau să rămână de altfel singurele fotografii cu avanpostul liderului celui de-al Treilea Reich, ulterior sovieticii interzicând cu desăvârșire accesul în Führerbunker.

Parte a unui trecut nu tocmai plăcut pentru germani, buncărul din Berlin în care Adolf Hitler și-a instalat cartierul general în ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial are o istorie aparte. Construit între anii 1943 și 1944, Führerbunker-ul venea în completarea unui mai vechi adăpost antiaerian finalizat în ’36, când capitala Reich-ului hitlerist găzduise Jocurile Olimpice. Denumit oficial Vorbunker (buncăr superior), lucrările acestui adăpost au debutat în anul 1935, sub podeaua somptuoasei săli de recepții din vechea Cancelarie. Executat de compania Hochtief AG, adăpostul avea o configurație tip „fagure”, fiind împărțit în două de un hol central compartimentat. De-o parte și de alta a acestuia era un număr de 15 încăperi care îndeplineau funcțiile de dormitor, birou, sală de ședințe, bucătărie, cămară cu provizii, sală de mese, baie și sala mașinilor, aceasta din urmă adăpostind generatorul diesel de 40 kW care asigura energia electrică, ventilația, încălzirea și pomparea apei din și în adăpostul subteran. În capetele holului central erau două încăperi, cea dinspre Cancelarie fiind flancată în stânga și în dreapta de câte o cameră „ecluză” dotată cu uși etanșe împotriva gazelor toxice. Cele două ieșiri dădeau fie spre grădina Ministerului Afacerilor Externe, fie spre noua Cancelarie.  O a treia „ecluză” se afla în capătul dinspre grădina Cancelariei, dincolo de ușa blindată aflându-se scările care dădeau în „pivnița” ce înconjura adăpostul antiaerian. Vorbunker-ul – care a costat 250.000 Reichsmark – era protejat împotriva bombelor de un planșeu din beton gros de 1,6 metri, precum și de un perete exterior de 1,2 metri grosime. Compartimentarea celor 21,2 metri pătrați ai Vorbunker-ului era asigurată de pereți interiori din beton de jumătate de metru grosime, rezultând încăperi a căror dimensiune varia între 3,2 x 3,2 și 3,5 x 7,5 metri. În ceea ce privește utilizarea acestor încăperi, istoricii sunt de părere că Hitler ar fi putut folosi acest avanpost subteran în timpul primelor raiduri aeriene britanice asupra Berlinului din august ’40.

Un buncăr demn de Führer…

Deși la prima vedere se crede că necesitatea executării unui nou buncăr „după standardele războiului” a devenit stringentă mai ales după ce Luftwaffe a pierdut superioritatea aeriană, Oberscharführer-ul Rochus Misch, fost membru al Führerbegleitkommando (unitatea care asigura paza liderului german) prezintă lucrurile într-o altă lumină. Astfel, în memoriile sale – intitulate sugestiv „Am fost garda de corp a lui Hitler” (Editura Meteor Press, 2006) – Misch menționează faptul că Vorbunker-ul era deseori caracterizat ca fiind o „pivniță” care „n-ar fi fost de niciun folos în caz de atac”. De altfel, această problemă a fost readusă în discuție (și) la finalul vizitei lui Molotov în Berlin (12 – 13 noiembrie 1940), când un avion inamic se îndrepta spre capitala Reich-ului, după ce în prealabil trecuse la sud-est de Hamburg. Vestea a stârnit îngrijorarea ambasadorului Walther Hewel, care i-a spus lui Hitler că ministrul sovietic al Afacerilor Externe trebuia să fie condus imediat la hotelul Adlon de lângă Cancelarie.

„– Și de ce, mă rog?”, a întrebat Führer-ul.

„– Adlon propune clienților săi adăposturi securizate contra bombelor”, a răspuns Hewel.

„– Da, așa stau lucrurile, șeful statului german nu poate nici măcar să-și protejeze proprii oaspeți”, l-a apostrofat Hitler, care a adăugat imediat că „ar fi timpul ca șeful statului german să poată, și el, să-și adăpostească la loc sigur oaspeții. Și nu numai la hotelul Adlon!”

Deși discuția a fost tardivă, Rochus Misch considera că în acel moment „Hitler a luat hotărârea de construire a unui buncăr demn de acest nume”, însă lucrările nu aveau să debuteze imediat, așa cum ne-am fi așteptat, ci mult mai târziu. Primele idei ale viitorului Führerbunker au fost cristalizate în cursul anului 1942, câteva luni mai târziu, mai exact pe 18 ianuarie 1943, Hitler însărcinându-l pe arhitectul Albert Speer cu construirea acestuia în grădina Cancelariei. Păstrând compartimentarea tip „fagure” a Vorbunker-ului de care urma să fie legat printr-o scară în formă de potcoavă, noul buncăr – ale cărui planuri au fost prezentate la începutul lui februarie ’43 – a fost prevăzut, la cererea expresă a lui Hitler, cu o a doua baie, precum și cu o ieșire de urgență în grădina Cancelariei. Ulterior, Führer-ul avea să ceară întărirea pereților și a plafonului cu grinzi de oțel identice cu cele utilizate la fortificațiile din Zidul Atlanticului. Lucrările de construcție avea să fie executate de muncitorii companiei Hochtief AG sub supravegherea arhitectului Carl Piepenburg, în primă instanță aceștia executând „caseta” în care va fi realizat efectiv buncărul. Această soluție a fost aleasă datorită faptului că fundația Führerbunker-ului se găsea mult sub pânza freatică a Berlinului, betonul utilizat pentru ceea ce avea să fie ultima reședință a lui Hitler fiind unul special. „Timp de doi ani – rememora Rochus Misch – grădina Cancelariei avea să fie efectiv transformată într-un imens șantier sub cerul liber. O perioadă lungă, nu întotdeauna ușor de suportat.” La 23 octombrie 1944, buncărul – codificat drept „proiectul B 207” – era terminat. Pentru a rezista celor mai puternice bombe ale Aliaților, încăperile erau protejate de un zid exterior gros de 4 metri, în vreme ce plafonul avea 3,5 metri grosime. Ulterior, acesta din urmă a fost întărit cu un strat de pietriș gros de un metru prin care fuseseră trase plase de oțel, ridicând astfel costul total al Führerbunker-ului la 1.349.899 Reichsmark, echivalentul a aproape cinci milioane de euro la nivelul anului 2009. Statistic, la realizarea buncărului au contribuit 40 de firme, între acestea numărându-se și entități cunoscute la nivel mondial precum Siemens ori MAN, însă cu toate acestea, compania Hochtief AG și-a adjudecat „partea leului”, adică 1.095.639 Reichsmark.

…auster și lipsit de confort…

În ciuda costurilor uriașe, buncărul – care se afla la aproximativ 8,5 metri sub grădina Cancelariei – era departe de a fi terminat în totalitate, așa cum o dovedesc și imaginile cu turnul de ventilație de lângă ieșirea de urgență, care a rămas la stadiul de armătură metalică. Războiul al cărui tăvălug se apropia cu viteza fulgerului de capitala Reich-ului a împiedicat, de asemenea, și reamenajarea grădinii propriu-zise a Cancelariei, a cărui aspect de șantier abandonat avea să fie imortalizat pe peliculă pentru posteritate. Cu câteva luni înainte de acest moment, apropierea sovieticilor de Berlin a reprezentat semnalul clar că Führerbunker-ul trebuie să fie pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Prin urmare, din Cancelarie au început să fie aduse în subteran mobilier, dar și obiecte de artă care trebuiau să facă șederea Führer-ului cât mai plăcută în noul său cartier general subteran în care avea să se mute pe 16 ianuarie 1945.

Concomitent cu amenajarea buncărului s-au făcut și primele probe ale echipamentului. Desemnat să se ocupe de centrala telefonică, Rochus Misch avea să pună pentru prima dată piciorul în Führerbunker în momentul când acesta era încă nelocuit. „Data exactă îmi scapă, era spre sfârșitul lui ianuarie sau chiar în primele zile din februarie”, menționa acesta în memoriile sale. „Franz Schädle, noul șef al comandoului […] m-a anunțat că […] trebuia să mă ocup de centrală, să fac în așa fel încât totul să funcționeze perfect [atunci] când «șeful» era acolo. […] L-am sunat pe Hermann Gretz, tehnicianul de la Poștă. El trebuia să-mi explice manevrarea centralei telefonice care se afla la subsol. Era în clădire, disponibil.” Alături de acesta, Misch a început drumul spre necunoscut „prin pivnițele vechii Cancelarii”, labirintul subteran conducându-i într-o sală unde se aflau două uși metalice etanșe deschise. „Cea din față ducea în grădina Ministerului Afacerilor Externe, învecinată cu cea a Cancelariei. Ușa din stânga dădea în Vorbunker. […] Trecuți de această a doua ușă, […] am parcurs rapid coridorul central, [astfel că] abia dacă am avut timp să arunc o privire prin micile încăperi care se aflau de o parte și de cealaltă a culoarului. La extremitatea sa, o nouă ușă blindată, de asemenea deschisă. Gretz a pășit înainte. Două săli ermetice, câteva trepte. Am ajuns. Locul e auster. Amenajarea, sumară și lumina puternică. Aerul însă este umed, «fiindcă muncitori n-au avut timp să aerisească așa cum se cuvine ansamblul», explică Gretz. Avansează alți câțiva metri [iar eu] îl urmez, [observând că] buncărul Führerului nu are chiar nimic deosebit. Dă impresia unui loc mai degrabă sordid, aproape mizer, cu pereții lui de beton netencuit. Totul pare ridicol de mic în comparație cu enormele și foarte sigurele Flakbunker-e construite pentru populația civilă.” Camera desemnată pentru a adăposti centrala telefonică era aproape de intrarea în Führerbunker, fiind a doua încăpere pe dreapta, după sala mașinilor. Aici, Gretz îi arată lui Misch un teleimprimator, o mașină de scris cu cilindru și centrala telefonică, aceasta din urmă fiind un model cu fișe vechi de câțiva ani. Potrivit lui Misch, „demonstrația este rapidă și nu pune nicio problemă. Am ieșit din nou. […] Traseul până la parterul Cancelariei durează maximum un minut sau două. Afară, în grădină, niște lopeți și târnăcoape zac pe jos, lângă două blocuri din beton masiv, un turn de observație și o ieșire de siguranță din buncărul Führerului. Gretz îmi spune că lucrările de finisare încă n-au fost terminate.”

…dar înfrumusețat cu opere de artă…

Măsurând puțin peste 27 de metri pe ambele laturi, Führerbunker-ul avea un număr de 15 camere configurate în jurul holului central ce se termina în scările care făceau legătura cu suprafața, dar și cu Vorbunker-ul. Dincolo de o ușă blindată, prima încăpere a holului avea pe peretele stâng mai multe dulapuri cu echipament antiaerian (costume și măști de gaze, căști de oțel și extinctoare), în vreme ce pe cel drept se afla o masă dreptunghiulară deasupra căreia era atârnat un ceas. În capetele mesei, două uși dădeau atât spre sala mașinilor (în care se găsea generatorul diesel, instalațiile de ventilație și de pompare a apei, precum și un număr de 10 – 12 butoaie cu combustibil) cât și spre încăperea unde fusese instalată centrala telefonică. La rândul său, aceasta din urmă a fost legată cu alte cinci camere: dormitoarele lui Linge și ale ordonanțelor, camera doctorului Morell și infirmeria unde dormea și medicul de serviciu al Führer-ului, dr. Stumpfegger. Din 22 aprilie 1945, în două dintre aceste camere – care dădeau direct în centrala telefonică – și-a instalat dormitorul și biroul Joseph Goebbels. Vis-a-vis de ușa sălilor mașinilor era baia și camera în care fusese amenajat culcușul cățelei lui Hitler, Blondi.

Delimitată de o ușă blindată era cea de-a doua încăpere a holului central, numită deseori și „sala de așteptare” întrucât cei care urmau să participe la consfătuirile cu Hitler trebuiau să aștepte aici. Peretele drept era împodobit cu opt tablouri ale unor vechi maeștri, între peisajele italiene regăsindu-se și o Madonă cu pruncul. Sub tablouri erau 10 – 12 fotolii, în vreme ce pe peretele opus se aflau o canapea tapițată, o masă dreptunghiulară și două scaune capitonate. În stânga și în dreapta canapelei erau două uși blindate, prima ducând în încăperile particulare ale lui Hitler și – de la jumătatea lui aprilie ’45 – ale Evei Braun, iar cea de doua în așa-numita „sală a hărților” unde se țineau ședințele informative zilnice. În această sală se afla o masă mare cu hărți, deasupra cărora se aflau invariabil, lupa, creioanele și ochelarii lui Hitler. Deși în fața mesei erau mai multe scaune și chiar și o banchetă tapițată, acestea erau întotdeauna insuficiente pentru cei invitați la consfătuirile cu Hitler, astfel încât aceștia erau nevoiți să stea în picioare, umăr lângă umăr.

În ceea ce privește zona rezervată Führer-ului și a viitoarei sale soții, aceasta cuprindea un număr de cinci camere, prima – numită de Heinz Linge, valetul lui Hitler, drept „biroul de serviciu și de scris” – fiind de fapt o anticameră care dădea atât în dormitorul Evei Braun, cât și în biroul liderului german. Acesta din urmă cuprindea o masă mare pe care se aflau o lampă din bronz, un telefon, un atlas al lumii și o lupă. Deasupra mesei era atârnat tabloul oval cu Frederich al II-lea, pictat de Adolf Menzel, și la care Hitler ținea foarte mult. Alte două tablouri – o lucrare valoroasă de Lucas Cranach și o natură moartă – împodobeau pereții de beton ai încăperii în care se mai afla o canapea, o (nouă) masă, trei scaune tapițate cu mătase, o măsuță de ceai și un aparat radio. În dreapta o ușă simplă dădea în dormitorul lui Hitler în care se găsea un pat cu noptieră, un șifonier, o masă mobilă pentru ceai, un seif pentru documentele secrete, un raft de cărți și o butelie de oxigen, ultima pentru că liderul german era convins că nu avea suficient aer în cameră. În stânga, o altă ușă dădea în baia pe care Führer-ul o va împărți cu Eva Braun, al cărei dormitor era legat de aceasta prin intermediul unui mic sas. Se cade să amintim că în camera ocupată de viitoarea soție a lui Hitler fuseseră aduse un pat cu o cuvertură închisă la culoare, o măsuță rotundă, un fotoliu, precum și un șifonier de haine. Pereții erau înfrumusețați de tablouri cu flori, în vreme ce o lampă înaltă cu picior răspândea în cameră o lumină difuză. O a doua ușă oferea acces direct în anticameră. Toate încăperile așa-numitului „apartament al Führer-ului” aveau podeaua acoperită în întregime cu covoare groase și moi cu diferite modele, în vreme ce în holul central fuseseră puse covoare simple roșii. 

…și păzit de cei mai loiali oameni

Măsurile de securitate luate în cele două buncăre ale Cancelariei au presupus, pe lângă dotări speciale, și un număr însemnat de SS-iști înarmați. Mai mult decât atât, așa cum menționa și maiorul Bernd Freytag von Loringhoven, adjutantul generalului Hans Krebs, „nimeni nu era primit în buncăr fără a fi percheziționat. De exemplu, de câte ori mergeam în buncăr, duceam o servietă mare, plină cu hărți și documente. Toți trebuia să depunem arma de la șold și mantalele. Servieta era examinată cu multă grijă de gardienii SS.” Având în vedere faptul că ofițerii care participau la consfătuirile cu Hitler veneau în principal „prin pivnițele vechii Cancelarii”, dezarmarea acestora avea loc în „ecluza” din capătul Vorbunker-ului. Potrivit lui Rochus Misch, un alt punct de control se găsea „în fața ușii blindate care despărțea Vorbunker-ul de Führerbunker [unde] o gardă din comandoul nostru (Führerbegleitkommando – n.a.) stătea […] în spatele unei mese instalate pe coridorul de la nivelul superior al buncărului. El era ultimul care controla accesul la Führer.” Locul descris de Misch era de fapt una din cele două „ecluze” care flancau scara care cobora spre buncărul lui Hitler. Ultima „ecluză” se afla în celălalt capăt al Führerbunker-ului, fiind parte a ieșirii de urgență în grădina Cancelariei. În partea opusă ieșirii se afla camera cu paturi pentru gărzile care apărau practic „spatele” lui Hitler, atât în subteran, cât și la suprafață.

Înconjurat de oamenii cei mai încredere, Hitler a privit cum Reich-ul său de 1.000 de ani se năruie sub șenilele tancurilor sovietice. Însă, pe măsură ce tancurile cu stea roșie se apropiau de inima Germaniei, agitația din buncăr sporea, așa cum menționa și Oberscharführer-ul Rochus Misch în memoriile sale: „Puteam să văd totul. Ușa camerei mele fiind deschisă în permanență spre hol, urmăream cu un ochi întâlnirile unora și-ale altora. Eram, ca să zic așa, în mijlocul scenei, în punctul de trecere obligatoriu al tuturor ultimilor actori ai regimului național-socialist. […] Din postul meu, am putut observa, în acele ultime săptămâni, [cum] întrevederile cu Führer-ul […] se succedau într-un ritm intens, fără însă a depăși niciodată 10 până la 20 de minute. Urgența predomina.” Legat de atmosfera care domnea în buncăr, Misch amintea că aceasta „era apăsătoare, lugubră și inconfortabilă. Umiditatea nu îmbunătățea cu nimic lucrurile. Cu toate acestea, condițiile generale de viață din Führerbunker mi se păreau mai degrabă convenabile având în vedere situația momentului.” Era însă liniștea dinaintea furtunii. În scurt timp, agitația avea să atingă apogeul, odată ce vestea că Armata Roșie a încercuit Berlinul a explodat în avanpostul din grădina Cancelariei. Era 20 aprilie 1945, ziua celei de 56-a aniversări a lui Hitler. „Consfătuirea militară de la ora 15 a trebuit să înceapă cu întârziere”, puncta Rochus Misch. „Era foarte multă lume, peste 20 de persoane se adunaseră în holul central. I-am văzut trecând pe Göring, Himmler, Bormann, Dönitz, Fegelein, Keitel, Ribbentrop, Speer, Jodl, Krebs, Burgdorf și alții. Adjutanții coborâseră cu puțin înaintea lor. Cercul apropiaților era prezent practic în plen. Toți laolaltă, reuniți pentru ultima oară în jurul «șefului», în acest oraș condamnat. Nu știu în ce atmosferă i-au prezentat Führer-ului felicitările lor înalții demnitari ai Reich-ului. Tot ce îmi amintesc este că în aceeași seară, la puțin timp după consfătuire, Göring s-a retras în grabă. […] A fost prima dintre numeroasele plecări. Himmler, Dönitz și Kaltenbrunner nu au întârziat să-l urmeze. Avioanele așteptau gata de decolare. […] Atmosfera din zilele următoare a devenit din ce în ce mai stranie. Angoasa se adăuga fricii. Cum se putea părăsi acest spațiu apăsător? Și cum să ieși viu din acest buncăr funest, având grijă să nu afișezi presentimentul dezastrului? Întrebările îi rodeau în mod vizibil pe mulți, în tăcere.” Prevestind iminentul sfârșit, unii dintre ocupanții buncărului au primit fiole de cianură sau de acid prusic. „Eu nu am primit”, menționa Oberscharführer-ul Misch. „Nu făceam parte din cercul apropiaților. Aveam doar pistolul Walther PP pe care-l purtam permanent. Mereu încărcat, pentru cazul în care lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă. Cred că într-unul din acele ultime momente de haos aș fi putut să-mi trag un glonț în cap.”

„Denazificare” cu explozibil

Când sovieticii au pătruns în Führerbunker, în dimineața zilei de 2 mai 1945, nu au găsit decât o singură persoană care putea să le prezinte fostul cartier general al lui Hitler: mașinistul-șef Johannes Hentschel. Spre deosebire de Misch, care părăsise buncărul, după ce în prealabil obținuse permisiunea lui Goebbels de a deconecta centrala telefonică, Hentschel a rămas la post în sala mașinilor pentru a menține în funcțiune generatorul și pompele care alimentau cu apă și electricitate spitalul amenajat în subsolul noii Cancelarii. Luat prizonier de către sovietici, avea să fie eliberat patru ani mai târziu, la începutul lui aprilie ’49.

La momentul ocupării buncărului de trupele sovietice, acesta avea în mare parte încăperile intacte. Excepție făcea doar „sala hărților” unde Hitler își ținea ședințele informative zilnice, care după sinuciderea soților Goebbels (1 mai 1945) a fost incendiată de Hauptsturmführer-ul Günter Schwägermann și de ordonanța Alfred Rach, adjutantul, respectiv, șoferul ministrului Propagandei. Merită menționat faptul că ruinele Cancelariei Reich-ului și buncărul lui Hitler de sub aceasta aveau să fie vizitate în următoarele luni atât de mareșalul sovietic Jukov (3 mai), cât și de premierii Marii Britanii și Canadei (16 iunie și 21 august 1945). Spre deosebire de omologul său de peste Atlantic, Winston Churchill va renunța să mai vadă „bârlogul fiarei fasciste”, după numai câteva trepte, întorcându-se la suprafață, unde a pozat victorios pe un scaun „de captură”. Din septembrie, vizitarea Cancelariei Reich-ului a fost restricționată de către sovietici, care, într-o încercare de a afla ce s-a întâmplat cu Hitler, în aprilie ’46, au reconstituit la fața locului – cu ajutorul celor pe care îi capturaseră – ultimele clipe ale viață, sinuciderea și incinerarea liderului german și a Evei Braun din 30 aprilie 1945, moment al istoriei care continuă încă să nască controverse. Hotărâți să „denazifice” Berlinul, sovieticii au luat decizia de a șterge de pe fața pământului Cancelaria defunctului Reich al lui Hitler, operațiune care avea să implice, inevitabil, și distrugerea avanpostului subteran. Pe 5 decembrie 1947, o explozie puternică a distrus pereții interiori ai Führerbunker-ului, precum și blocurile masive de beton ale ieșirii de urgență și turnurile de observație și ventilație. Merită menționat faptul că în ciuda forței deflagrației, care a mutat plafonul de pe poziția sa cu 40 de centimetri, aceasta nu a afectat zidul exterior de patru metri grosime al fostului buncăr al lui Hitler. Operațiunea pionierilor sovietici nu a vizat și Vorbunker-ul acesta rămânând, pentru moment, intact. Cu 10 zile înainte de a fi aruncat în aer, ziarul berlinez „Telegraful” descria în ediția sa din 25 noiembrie 1947 operațiunile premergătoare distrugerii definitive a Führerbunker-ul: „În capătul buncărului, [în fosta cameră a mașinilor], muncitorii lucrează la îndepărtarea sistemului de ventilație. Totul este demontat. Nu sunt cruțate nici măcar vasele de toaletă ori întrerupătoarele de lumină. Câteva filtre de mască de gaze plutesc în apa murdară care măsoară 20 de centimetri înălțime. Sub apa opacă, ușile blindate pândesc ca niște prădători cizmele de cauciuc ale muncitorilor. […] Camera în care Hitler și-a petrecut ultimele zile poate fi recunoscută după o chiuvetă spartă, seiful și șifonierul în care își ținea hainele.”

 Movila de pământ din „fâșia morții”…

Deși poate părea surprinzător, în ’53, când s-a terminat demolarea întregii Cancelarii, singurele ruine care au rămas pe poziție amintind de Hitler erau blocurile de beton ale ieșirii de urgență și turnurile de observație și ventilație al Führerbunker-ului, acestea devenind o populară atracție pentru turiști. Această situație nu era însă văzută cu ochi buni de autoritățile Germaniei comuniste care au decis ca Vorbunker-ul să fie aruncat în aer pe 16 iunie 1959. Din păcate pentru oficialii germani, scenariul din ’47 s-a repetat, buncărul rezistând deflagrației, astfel că s-a optat pentru o soluție mult mai avantajoasă din punct de vedere economic: acoperirea ruinelor cu o movilă de pământ. Mai mult decât atât, apariția la 13 august 1961 a Zidului Berlinului avea să plaseze ruinele buncărului lui Hitler în proximitatea „fâșiei morții”, astfel că un eventual pelerinaj al neo-naziștilor a fost eliminat din start din schemă. De cealaltă parte, STASI nu era ferm convins că lucrurile erau complet rezolvate, mai ales după ce sub Parcul Tiergarten a fost descoperit un vechi tunel din cel de-Al Doilea Război Mondial. Intrat în alertă, serviciul secret est-german începe să investigheze locul fostei Cancelarii a Reich-ului temându-se că subteranele ei puteau fi folosite de berlinezi pentru a fugi în vest. Aprofundând investigațiile, agenții STASI descind în aprilie ’74 în Vorbunker, făcând numeroase măsurători și fotografii. Starea în care se găsea Führerbunker-ul – ai cărui pereți interiori fuseseră distruși cu 27 de ani în urmă – a limitat operațiunea de cartografiere a serviciului secret, ai cărui agenți au realizat chiar și o fotografie de ansamblu a ultimului avanpost al lui Hitler. După terminarea investigațiilor – care au arătat că temerile STASI erau nefondate – intrarea în Vorbunker a fost din nou sigilată cu pământ.

În dorința de a se rupe de trecutul nu tocmai plăcut al Reich-ului hitlerist, autoritățile est-germane au decis, în a doua jumătate a anilor ’80, să construiască un ansamblu rezidențial pe vechiul amplasament al Cancelariei. Prevăzut cu apartamente pentru tovarășii din nomenclatura locală, noul cartier avea menirea de a curăța definitiv Berlinul de ruinele care aminteau de cel de-Al Doilea Război Mondial. În vara anului 1988, pământul care acoperea Vorbunker-ul și Führerbunker-ul a fost excavat pentru a ușura operațiunea de demolare a acestora. Demarată în iunie, distrugerea ultimului cartier general al lui Hitler avea să continue până în octombrie – noiembrie ’88. Merită menționat faptul că înainte ca stratul gros de beton al plafonului Führerbunker-ului să fie spart, întreaga zonă a fost împânzită cu puncte de control ale forțelor de ordine est-germane. În ciuda tuturor măsurilor de securitate luate, pe șantier „s-a infiltrat” și un șofer de autobuz care avea asupra sa un aparat de fotografiat „Praktica”. Îmbrăcat cu o salopetă, Robert Conrad a vizitat de 30 de ori locul unde Adolf Hitler și regimul său au devenit istorie. Ulterior, după ce imaginile sale au fost date publicității, acesta a spus că „la acea vreme nu am mers în buncăr ca un admirator al regimului nazist. Am vrut să dețin imagini cu o construcție istorică înainte de a dispărea. Nimic mai mult.” Dacă Vorbunker-ul a fost demolat în totalitate, la Führerbunker eforturile muncitorilor s-au concentrat doar pe distrugerea sistematică a plafonului, costurile ridicate determinând autoritățile să sisteze demolarea fundației și a pereților exteriori, „cuva” buncărului fiind umplută cu pământ și moloz, ulterior deasupra acesteia fiind amenajată o parcare.

…devine obiectiv turistic

Buncărul a revenit în atenția publicului în anul 2004, cu ocazia premierii filmului „Der Untergang” („Prăbușirea”) – care prezintă ultimele zile din viața liderului german – pentru care Studiourile Bavaria din München au realizat o machetă la scara unu pe unu a Führerbunker-ului. Istoria adăpostului subteran din inima Berlinului a devenit în cele din urmă accesibilă turiștilor, după ce autoritățile au fost de acord cu instalarea, la 8 iunie 2006, a unui panou informativ. În același an, ultimul cartier general al lui Hitler a fost reconstruit grafic până în cele mai mici detalii de către artistul Christoph Neubauer. „Prezentările anterioare ale buncărului lui Hitler – spunea acesta cu prilejul prezentării reconstrucției – sunt înspăimântător de superficiale. În fiecare din acestea proporțiile sunt greșite, înălțimea tavanului este greșit aproximată, ușile și «ecluzele» sunt fals poziționate. Chiar și în recentul film «Der Untergang», buncărul este prezentat ca o peșteră rece, cu apa infiltrându-se prin pereți și slab iluminat. Această imagine nu este adevărată, însă este acceptată de germanii care doresc să își imagineze sfârșitul lui Hitler. Înțeleg nevoia de a face acest lucru, dar lucrurile nu arătau așa.” Potențialul turistic al Führerbunker-ul a fost cel mai bine înțeles de Wieland Giebel, care la finele lui octombrie 2016, a reconstruit biroul subteran al lui Hitler într-un muzeu amenajat într-un fost adăpost antiaerian. Criticat mai ales pentru transformarea istoriei în senzaționalism, muzeul adăpostea și o galerie foto, precum și un model la scară al buncărului construit în anii ’40 în grădina Cancelariei Reich-ului în care Adolf Hitler și Eva Braun s-au căsătorit, pentru ca mai apoi să dispară în negura istoriei. Indiferent cum acest ultim lucru s-a întâmplat, cert este faptul că buncărul lui Hitler din capitala Germaniei – locul unde cel de-al Treilea Reich a murit definitiv – va continua să fascineze istoricii și pasionații de istorie militară dornici să elucideze misterul care bântuie de 75 de ani bătrânul continent: A murit Führer-ul în Berlin sau a reușit să fugă în Argentina? O întrebare al cărei răspuns se lasă (încă) așteptat…