Cernobîl ’86: Cum au fost afectați românii de accidentul nuclear produs la „marele URSS”?

Aflați la sute de kilometri distanță de epicentrul dezastrului care a (re)adus în centrul atenției problema utilizării energiei atomice, românii au aflat relativ târziu despre accidentul nuclear de la Cernobîl. Oficial, prima știre referitoare la tragedia care efectiv a îngenunchiat energetica nucleară sovietică a fost publicată de principalele cotidiene comuniste – „Scînteia”, respectiv „România liberă” – abia pe 30 aprilie 1986.

„Pierdut” printre coloanele rigide ale ziarelor de plumb, comunicatul agenției sovietice TASS menționa faptul că „la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, situată la 130 km nord de Kiev, s-a produs o avarie […] într-una din clădirile celui de-al patrulea bloc energetic și a provocat distrugerea unei părți a clădirii reactorului, deteriorarea lui și a anumită scurgere de substanțe radioactive”. Scris într-o limbă de lemn pe care cu greu o mai recunoaștem astăzi, citit pe diagonală, comunicatul oferă câteva detalii asupra amplorii infernului atomic dezlănțuit la Cernobîl: „două persoane au încetat din viață”, „au fost întreprinse măsuri urgente de lichidare a consecințelor avariei”, „celor afectați li se acordă asistență medicală necesară”, „locuitorii din complexul centralei atomoelectrice și din trei localități învecinate au fost evacuați”, „situația radiațiilor este supravegheată continuu”… În ciuda tuturor indiciilor ascunse prin textele publicate în presa comunistă, românilor li s-a ascuns gravitatea accidentului nuclear, autoritățile României lui Ceaușescu mușamalizând – asemeni Uniunii Sovietice – amploarea și eventualele efecte ale Cernobîlului asupra propriului popor, ulterior acestea din urmă fiind extrem de dificil de cuantificat în statistici ori în rapoarte oficiale.

Informații „pentru uzul intern” al tovarășilor din CC

Răsfoind periodicele îngălbenite de vreme ale Epocii de Aur constatăm că, în primăvara lui ’86, rutina societății multilateral dezvoltate era imposibil de tulburat chiar și de cel mai grav accident nuclear civil din istorie. Pentru popor, „Scînteia” și „România liberă” au (mai) publicat pe 1 mai, un al doilea – și ultimul de altfel – comunicat preluat de la agenția de presă sovietică TASS. Intitulat sec „În legătură cu avaria de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl”, comunicatul  menționa printre altele și faptul că lichidarea avariei continua, „în urma măsurilor adoptate, în ultimele 24 de ore emanația de substanțe radioactive a scăzut”. Mai mult decât atât, sovieticii punctau și faptul că „unele agenții occidentale difuzează zvonuri potrivit cărora din cauza avariei la centrala atomoelectrică ar fi murit mii de oameni. După cum s-a mai anunțat, au încetat din viață două persoane, au fost spitalizate 197, dintre care 49 au părăsit spitalul după examenul medical. Întreprinderile, colhozurile, sovhozurile și instituțiile funcționează normal.” Din păcate pentru românul de rând, „zvonurile” agențiilor occidentale referitoare la Cernobîl aveau viață scurtă, sfârșind de regulă în paginile telexurilor „pentru uz intern”. Primite de agenția română de presă Agerpres acestea ajungeau și la Comitetul Central pentru informarea tovarășilor de partid și de stat. Primele astfel de informații – grupate în buletine denumite simplu „agenții de presă despre avaria de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl” – au fost primite de Agerpres pe 29 aprilie 1986. În decurs de o lună, la sediul agenției române de presă din Casa Scînteii vor sosi nu mai puțin de 75 de astfel de buletine cu informații, însă cu toate acestea vor rămâne doar „pentru uz intern”, neavând loc în paginile principalelor cotidiene comuniste care se duelau în alocarea de spații generoase pentru marcarea celor 65 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român. Oprite de nemiloasa cenzură, înainte de a „otrăvi” mintea poporului, aceste buletine conțineau informații care surprind chiar și după mai bine de trei decenii de la consemnarea lor, cum este de pildă cazul savantului atomist Ed Zebroski de la Institutul de cercetări din Palo Alto din California: „Dacă radioactivitatea este de câțiva milirem la o distanță de 1.126 km, nu aș dori să mă aflu la o distanță de 16 km de centrala avariată”, declara acesta pentru Associated Press, punctând și faptul că „în mod precis, combustibilul s-a topit”.

Pe lângă colecția de știri externe compilată de Agerpres, în culisele ierarhiei comuniste, tovarășii României Socialiste au primit – cum era de așteptat – și informații „din teren” direct de la armată, așa cum o dovedește nota înaintată pe 30 aprilie 1986 lui Nicolae Ceaușescu de către generalul-colonel Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Conform documentului, tovarășului secretar general – care era în același timp și Comandantul Suprem al Armatei Române – i se raporta faptul că „în atmosferă au fost degajate mari cantități de izotopi de Cesiu-137 și Iod-131, care au format norul radioactiv”, schimbarea direcției vântului favorizând trecerea acestuia pe deasupra României „fără însă a pune în pericol sănătatea populației”. Totodată, lui Ceaușescu i se mai prezenta și faptul că „Ministerul Apărării Naționale a luat măsura ca toate unitățile militare prevăzute în sistemul de observare și înștiințare asupra contaminării radioactive să execute din șase în șase ore cercetarea de radiație.” Mai mult decât atât, Vasile Milea preciza și faptul că se „poate executa cercetarea aeriană cu cinci elicoptere ce dispun de aparatură dozimetrică”, aceastea putând decola „la ordin” de pe aerodromurile de la Alexeni, Caransebeș, Sibiu, Titu și Tuzla. În ceea ce privește sistemul de observare și înștiințare despre contaminarea radioactivă din cadrul MApN, acesta număra 127 de posturi răspândite prin toată țara, sistemul putând determina nivelurile de radiație pe o scară cuprinsă între 0,05 miliröntgeni/oră și 3.000 röntgeni/oră. În scurt timp, la nivel central se va da alarma generală.

„O situație proastă pentru țara noastră”

Pe 1 mai 1986, la ora 3 dimineața, cel mai negru scenariu se adeverea, astfel că „din analiza situației meteorologice reale și probabile, de sol și altitudine […] circulația aerului va deveni favorabilă transportului și dispersiei poluanților radioactivi spre teritoriul țării”. La momentul respectiv, curenții de aer se deplasau dinspre est spre vest cu viteze variind între 25 și 70 km/h la altitudini de 1.500, 3.000 și 5.500 de metri, făcând astfel inevitabilă contaminarea radioactivă a României, situație care avea să-l facă pe Nicolae Ceaușescu să convoace – câteva ore mai târziu – Comitetul Politic Executiv al CC al PCR într-o ședință în a cărei deschidere va puncta faptul că „începând din noaptea aceasta, s-a creat o situație proastă pentru țara noastră”. Prezentarea acestei situații i-a revenit fizicianului Ion Ursu, prim-vicepreședinte al Comitetului Național pentru Știință și Tehnologie, care în deschiderea ședinței de la Comitetul Central va puncta faptul că „după miezul nopții, adică [la primele ore ale zilei de] 1 mai 1986, stațiile care efectuează măsurarea radioactivității au comunicat că au apărut […] valori depășite ale nivelului de radioactivitate Beta global măsurate”. Din datele prezentate de omul de știință, reieșea că la nivelul solului se înregistraseră 54.581 Pico Curie/mp zi la Iași, 20.467 Pico Curie/mp zi la Suceava, precum și 11.461 Pico Curie/mp zi la Târgu Mureș, în condițiile în care nivelul de atenționare era de 5.000 Pico Curie/mp zi, cel de avertizare era de 10.000 Pico Curie/mp zi, iar cel de alarmare era de 50.000 Pico Curie/mp zi. Probleme erau și la Tulcea unde în aer fusese măsurat un nivel de radioactivitate de 647 Pico Curie/mc, valoarea depășind nivelul de avertizare de 500 Pico Curie/mp zi. O situație similară se întâlnea și la Galați și București, unde la ora 9 dimineața radioactivitatea din aer înregistrase 1.300 Pico Curie/mc, respectiv, 273 Pico Curie/mc, ambele valori depășind atât nivelul de alarmă (1.000 Pico Curie/mc), cât și pe cel de atenționare (100 Pico Curie/mc).

Mai mult decât atât, conform informațiilor lui Ion Ursu, în Capitală apăruseră și unele depuneri la sol, a căror radioactivitate – de 9.000 Pico Curie/mp zi – se situa însă sub pragul nivelului de avertizare. În cadrul aceleiași ședințe, Victor Ciobanu, ministru al Sănătății, a spus că „în principiu, în primejdie de patologie gravă sunt până la 150 km de locul respectiv”, precizând și primele măsuri luate în teritoriu: folosirea de către populație a apei din sursele subterane, de profunzime, precum și controlul dozimetric al persoanelor care intrau în România prin vama de la Ungheni, urmând ca „eventualele cazuri să fie internate în secțiile de care dispunem”. Pe linie militară, Vasile Milea a raportat că a „pregătit două avioane, cu tot ceea ce este necesar […] pentru specialiștii din Iași și Suceava”. Ultimul cuvânt l-a avut, ca de obicei, tovarășul secretar general, care a dat indicații „pentru Iași, unde este o situație specială, să se deplaseze cineva și pe linia aceasta a fizicii, a Ministerului Sănătății, din conducerea ministerului, cu măsurile pe care le cunoaștem acum și ce măsuri trebuie luate, în continuare acolo. De asemenea, va trebui să se discute cu primii-secretari, pe linie de partid să ia măsurile necesare. […] Să ia măsuri, activul de partid să-l mobilizeze, dar să nu se creeze panică. Să spunem că, având în vedere ce s-a întâmplat, atragem atențiunea tuturor județelor să fie atente, mai ales în aceste zone.” În același timp, Ceaușescu a stabilit și următoarea „mișcare” pe care autoritățile trebuia să o facă: „Cred că trebuie să facem imediat o informare pentru opinia publică. Sigur, fără să dăm date, dar ceva mai larg decât am dat. Să spunem că: având în vedere situația creată de accidentul produs, au apărut unele creșteri ale radioactivității în diferite zone ale țării noastre, îndeosebi în nord-est; având în vedere direcția vântului au fost stabilite măsurile necesare și vor fi informați asupra măsurilor. Și, că, de asemenea, s-a creat un comandament permanent, având în vedere situația aceasta specială, un grup format din tovarăși din conducerea partidului care urmărește toate aceste probleme. Și să spunem așa: La Comitetul Central s-au analizat aceste probleme, s-a informat și s-au stabilit aceste măsuri. Să nu așteptăm să dăm acest comunicat la radiojurnalul de seară sau să se dea această știre la televiziunea seara.”

„Pastile” despre radiații pentru popor

Respectând cu strictețe indicația secretarului general al PCR, în prima jumătate a lunii mai, ziarele comuniste au publicat o serie de „pastile” de text „din partea Comisiei de partid și de stat pentru supravegherea și controlul calității mediului înconjurător”. În general, informațiile publicate făceau referire la nivelul radioactivității, care „în noaptea de 1 spre 2 mai 1986 a înregistrat o creștere mult peste limitele normale, în special în județele Iași, Suceava, Mureș, Cluj și în municipiul București”, această situație fiind determinată de direcția vântului care bătea din nord-est spre sud-vest. Ulterior, începând cu după-amiaza zilei de 2 mai, „s-a înregistrat o anumită scăderea a radioactivității, care se menține la un nivel ridicat, peste normele admise”. Totodată, în anumite zone din țară „s-a constatat o creștere a radioactivității” (3 mai 1986), autoritățile dând asigurări că aceasta „nu prezintă pericol pentru sănătatea populației” (6 mai 1986), o săptămână mai târziu, mai exact în zilele de 13 – 14 mai, nivelul radiațiilor  „apropiindu-se de limitele normale”. Din punct de vedere profilactic, românilor li s-a recomandat încă din prima „pastilă” – publicată pe 3 mai 1986 – „să folosească apa potabilă numai din rețeaua urbană, din puțurile de adâncime sau apa minerală, să asigure spălarea riguroasă cu apă potabilă a legumelor și fructelor înainte de consum [iar] copiii să evite ieșirile îndelungate în spații deschise”.

În același timp, unitățile agricole și gospodăriilor individuale trebuiau „să asigure adăparea animalelor din puțurile de adâncime și să protejeze prin acoperire, fântânile și furajele”. La 7 mai, acestor recomandări li s-au adăugat altele, care atenționau populația asupra faptului că „este interzisă utilizarea apei de ploaie”, îndemnându-i „să consume lapte și produse din lapte provenite numai din rețeaua comercială de stat”, în vreme ce „femeile gravide [trebuiau] să evite șederea prelungită în spații deschise”. Tot în scop profilactic, românilor li se punea în vedere „să asigure spălarea străzilor, trotuarelor, incintelor și udarea spațiilor verzi”.  Merită menționat faptul că aceste măsuri au fost dublate și de „administrarea, acolo unde este necesar, […] prin rețeaua sanitară, a iodurii de potasiu pentru populția până la 18 ani” (3 mai 1986), însă potrivit biol. dr. Ion Chiosilă, vicepreședintele Societății Române de Radioprotecție, aplicarea acestei măsuri „a început cu două zile întârziere ducând la reducerea efectului la cca. 50% și nu s-a realizat la toți copii din zonele mai contaminate cu Iod-131”. În opinia aceluiași specialist, informarea insuficientă a populației asupra accidentului de la Cernobîl a fost un alt aspect negativ care a influențat aplicarea în țară a măsurilor de radioprotecție. Exceptând știrile compilate de Agerpres, Nicolae Ceaușescu a primit informații atât de la sovietici, cât și de la specialiștii români, la momentul respectiv, multe dintre aceste documente fiind clasate și păstrate în „caseta specială” ori în așa-numita „mapă Cernobîl”, loc din care, după ’89, s-au „pierdut” în negura istoriei. Printre materialele cu acest „statut” se numără și două documente informative – totalizând 27 de pagini – realizate și prezentate de fizicianul Ion Ursu lui Nicolae Ceaușescu pe 5 și 14 mai 1986. Conținutul exact al acestor documente va rămâne – cel puțin pentru moment – învăluit în mister, la fel ca și deplasarea distinsul om de știință în URSS pentru a cărui aprobare prim-ministrul Constantintin Dăscălescu intervenise, la finele lui iunie ’86, direct la tovarășul secretarul general al PCR.

Armata la apelul radiațiilor

Risipite prin diferite arhive de birocrația Epocii de Aur, documentele care conțin informațiile obținute de autoritățile române privitoare la accidentul nuclear de la Cernobîl, urmările acestuia asupra României, precum și măsurile luate pentru contracararea acestora sunt în mileniul III (aproape) inaccesibile cercetării din varii motive – mai mult sau mai puțin credibile – între care cel mai des invocat răspuns de care oficialii se agață de fiecare dată cu disperare este reprezentat de „inexistența lor fizică în fondul arhivistic”. Acest răspuns este „acoperit” și de reorganizările succesive din anii ’90, când „spargerea” unor entități a provocat inevitabil și „ruperea” sau chiar „pierderea” arhivei istorice. Mai mult decât atât, „gardul” cu care Ministerul Apărării Naționale își protejează tezaurul istoric documentar s-a dovedit – din păcate – prea dificil de „sărit”, solicitările repetate adresate acestei entități nefiind încununate de succes. În primă instanță, reprezentanții ministerului au comunicat faptul că „informațiile solicitate nu se încadrează în categoria informațiilor de interes public, fiind informații de arhivă”, recomandând adresarea structurii cu competențe în domeniu, respectiv Arhivele Militare Naționale Române. Ulterior, după ce le-a fost atrasă atenția asupra fondului extrem de „subțire” al „Cabinetului Ministrului” – aflat în custodia Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice din Pitești – care pentru prioada anilor 1954 – 1989 conține doar 53 de unități arhivistice (dosare) grupate în două inventare (X265 și X266), reprezentanții MApN au revenit, menționând faptul că „în arhiva Cabinetului ministrului Apărării Naționale nu se regăsesc documente legate de problematica la care faceți referire”.

Dincolo de răspunsul oferit – dezamăgitor de altfel – stă o realitate extrem de dureroasă și anume aceea că în custodia Ministerului Apărării Naționale istoria este incompletă. Până când oficialii MApN se vor decide să demonteze cu documente „din interior” această afirmație, se cade să precizăm faptul că Armata Română a fost implicată – cum era de așteptat – în activitatea de măsurare a radioactivității de pe teritoriul țării. Astfel, în raportul nr. M.02847 din 5 mai 1986, prin care era trecută în revistă activitatea principală desfășurată în armată în perioada 28 aprilie – 4 mai 1986, ministrul Apărării Naționale, generalul-colonel Vasile Milea, puncta faptul că „în toate unitățile militare s-au luat măsuri de protecție împotriva contaminării. Totodată, armata continuă să participe cu forțe și mijloace specializate la cercetarea situației de radiație, împreună cu rețeaua națională de stații și laboratoare”, această activitate fiind continuată – conform raportul nr. M.03626 din 12 mai 1986 – și în perioada 5 – 11 mai 1986.

Analizând consecințele accidentului nuclear de la Cernobîl, într-o comunicare realizată în 2016, biol. dr. Ion Chiosilă, vicepreședintele Societății Române de Radioprotecție, preciza faptul că în ’86, „monitorizarea radioactivității mediului și alimentelor în România a fost realizată de 47 stații de supraveghere a radioactivității mediului aparținând fostului Consiliu Național al Apelor, 22 laboratoare de Igiena Radiațiilor Ionizate, din care 4 aparțineau de Institutele de Igienă și Sănătate Publică din București, Iași, Cluj și Timișoara [ale] Ministerului Sănătății, [precum și de] laboratoarele departamentale IFA Măgurele, IRNE Pitești [și] MApN [prin] Laboratorul de Radiochimie din cadrul Centrului de Cercetări Științifice Medico – Militare, [acesta având] și sarcini de supraveghere a radioactivității mediului și omului, pe lângă cele de cercetări experimentale. [Totodată] a mai existat și Laboratorul pentru Măsurarea Contaminării Radioactive a Omului (cu un contor de corp uman sau antropogamametru).” În ceea ce privește măsurătorile efectuate, omul de știință afirmă că „în perioada imediat următoare accidentului (din noaptea de 30 aprilie 1986,  când au pătruns primele mase de aer contaminat în nord-estul țării), precum și în anii după accident s-au efectuat următoarele analize: măsurarea globală beta și spectrometria gama a filtrelor de aerosoli, depunerilor atmosferice totale, apei de suprafață și potabile, solului, vegetației spontane și cultivate, produselor de origine animală, precum și a meniurilor luate de la diverse cantine din Capitală și din țară, măsurarea directă a unor radionuclizi încorporați în om (Iod-131, Cesiu-137 și Cesiu-134) cu ajutorul contorului de corp uman la MApN și IFA, [în același timp fiind realizată și] estimarea dozei de expunere a omului”.

Valorile radioactivității în România

Problema radioactivității în România după accidentul nuclear de la Cernobîl a fost amplu dezbătută după ’89, mai ales atunci când s-a vorbit de incidența unor maladii precum cancerul ori leucemia, însă fără ca opiniei publice să-i fie prezentate și valorile înregistrate efectiv. Solicitând aceste date, Institutul Național de Sănătate Publică din cadrul Ministerului Sănătății a comunicat faptul că „înregistrările cu privire la nivelurile de radioactivitate determinate de specialiștii Laboratorului de Igiena Radiațiilor din cadrul INSP nu se mai află în fondul documentar al instituției [fiind] valorificate în articole și publicații științifice”. Participant direct la măsurarea radioactivității, biol. dr. Ion Chiosilă menționa în studiul său din 2016 că mediul (sol, ape de suprafață, biosferă) a fost contaminat atât de precipitații, cât și de depunerile uscate. „Cesiul-137 a fost cel mai ușor de detectat [întrucât] emite radiații beta și gama și are un timp de înjumătățire fizică mare de cca. 30 de ani, drept pentru care majoritatea estimărilor de contaminare a mediului și a omului au fost raportate față de acest radionuclid.” Pe de altă parte, omul de știință a precizat faptul că „în România, cea mai mare parte a suprafeței a fost contaminată cu Cesiu-137 cu activități situate sub 2kBq/mp, [punctând și faptul că] au existat și suprafețe mari contaminate cu 2-10 kBq/mp în Oltenia, Banat, nord-estul Moldovei, centrul și nordul Munteniei, [unde] au fost depistate și locuri cu contaminări de peste 10 kBq/mp.” Pornind pe firul istoriei, vicepreședintele Societății Române de Radioprotecție, afirma că norul radioactiv a pătruns pe teritoriul României în trei etape: 1 – 2 mai, 3 – 4 mai și, respectiv, 5 – 6 mai 1986. „Dintre acestea, contaminarea cea mai mare s-a produs datorită norului din 3 – 4 mai ’86, care a pătruns din nord-est și a urmat lanțul Carpaților Orientali și Meridionali, în special în zona sudică.”

În ceea ce privește valorile înregistrate, omul de știință a precizat că pe 1 mai 1986, „în aerosoli atmosferici au fost atinse maxime de 103 Bq/mc pentru Iod-131, respectiv de 63 Bq/mc pentru Cesiu-137 la Stația Toaca din Ceahlău, [respectiv,] 17 Bq/mc Iod-131 și 14 Bq/mc de Cesiu-137 la stația Fundata (jud. Brașov), [ulterior,] aceste maxime scăzând rapid în a doua parte a lunii mai și la începutul lunii iunie 1986, ajungând de peste 1.000 de ori mai mici. [Referitor la] concentrația medie de Cesiu-137 din aerosoli de la cca 10⁶ Bq.s/mc în mai 1986 a scăzut la sub 10⁵ în 1987, revenind din 1991 la valoarea existentă înainte de accident (cca. 200 Bq.s/mc). Depunerile atmosferice au prezentat valori, în anul 1986 cu peste 3 ordine mărime mai mari comparativ cu perioada pre-Cernobîl. Media valorilor de Cesiu-137 în probele de sol necultivat s-a situat către 350 Bq/kg, cu valori maxime care au depășit 1.000 Bq/kg în nordul județului Gorj. [De asemenea,] valori ridicate de Cesiu-137 în solul necultivat s-au înregistrat la Toaca-Ceahlău, Târgu Mureș, Gheorghieni și în Parâng, [unde] valorile maxime [s-au] situat spre 2.050 Bq/kg sol uscat. În apa de suprafață, valorile mai mari de Cesiu-137 au fost determinate cu 2-3 zile mai târziu decât cele din atmosferă, acestea situându-se către 50 Bq/mc, cu scădere rapidă sub 10 Bq/mc în 1987 și 1988, revenind abia către 1993 la valorile din ’85. Contaminarea vegetației spontane s-a realizat prin depunerea particulelor fine încărcate radioactiv și a prezentat valori medii ale Cs-137, destul de ridicate, către 1.000 Bq/kg uscat, cu scădere către 1990 la valorile anterioare accidentului. Contaminarea vegetației cultivate prin absorbția radionuclizilor din sol a fost destul de redusă, astfel că valorile radionuclidului au scăzut rapid în anii următori. Dintre alimente, nivelul de contaminare cel mai ridicat al conținutului de Iod-131 a fost determinat în laptele de oaie, cu valori de cca 1.300 Bq/l sau mai mari, ceea ce a dus la restricția temporară, dată de Ministerul Sănătății, asupra consumului produselor derivate din lapte. [Radionuclidul] Cesiu-137 a prezentat valori în lapte și derivate din lapte de cca 500 Bq/kg, conținutul acestuia în produsele alimentare scăzând mult după ’90, ajungând după anul 2000 la valorile din ’85.”

În ceea ce privește contaminarea internă umană cu radionuclizi de Iod-131, Cesiu-137 și Stronțiu-90, aceasta „a fost efectuată atât direct [prin] măsurarea acestora din om, cât și prin estimarea contaminării în baza valorilor de conținut radioactiv determinate în apa potabilă, alimente, precum și în meniul real sau ipotetic. După cca. 80 de zile Iodul-131 a dispărut din alimente și om prin dezintegrare fizică, [însă] în ceea ce privește conținutul [radionuclidului din] tiroidă, acesta a prezentat valori foarte diferite, până la câteva mii de Bq, numai în lunile mai și iunie, în funcție de nivelul de contaminare a zonei studiate și alimentele consumate. Aceste valori au fost totuși mult mai mici în comparație cu activitatea primită de om în cazul unei scintigrafii tiroidiene (iodocaptare), [de] zeci – sute de kBq.” De asemenea, merită menționat faptul că în om, radionuclizii de Cesiu-137 și Cesiu-134 au scăzut treptat de la cca. 2.500 Bq în 1986 la sub 300 Bq, patru ani mai târziu, scăderea activității celor doi radionuclizi datorându-se, în opinia dr. Ion Chiosilă, „reducerii lor în alimente dar și proceselor metabolice din organismul uman, astfel că după ’90 Cesiul-137 a scăzut sub limita de detecție a aparaturii utilizate pentru măsurarea directă. Contaminarea omului cu Stronțiu-90 a fost mult mai redusă, fiind estimate valori sub 100 Bq [întrucât] radionuclidul emite numai radiații beta care pot fi detectate numai în probe biologice iar contaminarea redusă a alimentelor nu a permis măsurarea acestui radionuclid în om.”

Au fost românii afectați de Cernobîl?

Întrebat dacă în urma accidentului nuclear de la Cernobîl a crescut sau nu incidența cazurilor de cancer pe teritoriul României, Institutul Național de Sănătate Publică a răspuns că „primele estimări de risc pentru cancerul tiroidian în România au fost publicate în 1996, […] creșterea relativă a numărului de decese prin cancer tiroidian [fiind] estimată între 1.7 – 5.1%, iar pentru celelalte localizări 0.24-0.30%. În ceea ce privește malformațiile, în anii 1986 – 1987 […] în cadrul Institutului de Sănătate Publică București au fost realizate două studii, concluziile acostora [arătând] că nu s-au înregistrat creșteri semnificative ale incidenței malformațiilor congenitale ca urmare a Cernobîlului. În acest context trebuie să amintim că factorii de risc pentru malformații sunt în special cei genetici, stilul de viață (alcoolul) și factori socio-economici. [În același timp] expunerea la radiații ionizate induce aparația doar a anumitor tipuri de malformații [însă] modul în care erau înregistrate malformațiile congenitale în perioada dinainte de ’89 nu permite depistarea tipurilor specifice asociate expunerii la radiații ionizate.” Totodată, în perioada post-Cernobîl Institutul de Sănătate Publică prin Laboratorul de Igiena Radiațiilor a efectuat și studii care au vizat și leucemiile nou apărute la copii cu vârste de până la 14 ani. „Primul studiu a urmărit mortalitatea prin leucemie la copii, făcând comparație între perioada dinainte (1981-1985) și după Cernobîl (1987-1991), rezultatele [arătând atât] o variație nesemnificativă a mortalității prin leucemie la copii (0-14 ani) la nivelul întregii țări (13.54 la 100.000 înainte, față de 13.24 la 100.000 după).”

Conform aceluiași studiu, rata mortalității a înregistrat o creștere doar în 4 județe: Botoșani, Satu Mare, Brăila și Olt. Dacă Botoșaniul era singurul județ situat într-o regiune cu radioactivitate crescută după Cernobîl, nu același lucru se putea spune despre județele Satu Mare, Brăila și Olt, care se găseau situate în zone unde radioactivitatea era mică și respectiv, medie. Conform specialiștilor INSP, „județele situate în partea de sud și sud-est a țării (zona cu radioactivitate medie post-Cernobîl) și care au avut o rată mai mare a mortalității prin leucemii, se suprapun cu zonele cu agricultura cea mai intensivă și cu prezența de combinate petrochimice și de îngrășăminte fosfatice, care reprezintă factori de risc pentru leucemie, [motiv pentru care] corelația mortalității prin leucemie la copii și Cernobîl nu este susținută. Cel de-al doilea studiu, realizat în cadrul programului Eclis, realizat sub egida IARC, a urmărit «Studiul incidenței leucemiei/limfoamelor la copiii 0-14 ani în Europa, după accidentul de la Cernobîl» și realizat pentru copiii din București [însă] nici aici nu s-au înregistrat modificări semnificative ale incidenței.” Ulterior, Institutul de Sănătate Publică Iași a mai realizat alte două studii privind leucemiile la copii în perioada post-Cernobîl, însă în ciuda faptului că „în ambele studii […] a rezultat o creștere a numărului de leucemii, această creștere nu a fost statistic semnificativă și nu s-a corelat cu doza estimată de radiații.” Nici în privința cancerului nu s-a putut stabili o legătură cu accidentul nuclear de la Cernobîl, INSP menționând, în răspunsul oferit, faptul că incidența acestei maladii „are o tendință crescătoare la nivel mondial, radiațiile ionizante [fiind] responsabile însă doar pentru o foarte mică parte dintre aceste cancere”. La final, concluzia specialiștilor INSP a fost fără echivoc: „Având în vedere nivelurile de contaminarea radioactivă a mediului în România – mult mai mici în comparație cu Ucraina, Belarus și Rusia – dozele de expunere primite de populația noastră au fost relativ scăzute (0,2 – 2,1 mSv în 1986), cu mult sub cele care ar putea produce efecte biologice semnificative asupra sănătății umane”.

Tovarășul atacă public problema Cernobîlului

Ceea ce puțini români își mai aduc aminte este faptul că la adunarea solemnă organizată pe 8 mai 1986 pentru aniversarea celor 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu a atacat public problema accidentului nuclear produs în URSS cu doar două săptămâni în urmă: „Avaria gravă produsă la centrala energetică nucleară de la Cernobîl din regiunea Kiev pune în evidență marele pericol pe care îl reprezintă pierderea de sub control a energiei nucleare, sub orice formă. Realitatea arătă că asemenea accidente grave s-au mai produs și în alte țări și nu pot fi excluse cu desăvârșire în viitor. Având în vedere necesitatea folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice, vor trebui, pe baza experienței de până acum, stabilite măsuri de creștere a siguranței în exploatare a centralelor energetice nucleare. Acest grav accident a demonstrat, dacă mai era necesar, că în orice țară din Europa s-ar produce un asemenea accident, radiațiile sub diferite forme și intensitate se răspândesc în toate statele continentului nostru și chiar pe alte continente. Efectele radiațiilor nucleare nu au graniță, de aceea măsurile de securitate nu reprezintă numai o problemă internă, ci privesc și celelalte state. În diferite declarații care se fac se încearcă liniștirea opiniei publice privind urmările contaminării cu radioactivitate. Nu trebuie nici să se exagereze, dar nici să se diminueze pericolul radiațiilor nucleare. Deși există o tristă experiență după Hiroshima și s-au făcut multe experiențe nucleare după aceea, se poate afirma că nimeni nu a tras toate concluziile și nu cunoaște încă pe deplin consecințele contaminării nucleare pe termen lung, de aceea trebui să se privească cu toată seriozitatea pericolul nuclear. […] Pe baza experienței tragice de la Cernobîl, acum oricine poate înțelege ce mare pericol reprezintă armele nucleare. Oricând, chiar în condiții de pace, se poate produce, accidental, o explozie nucleară.”

Mai mult decât atât, spre finalul cuvântării-fluviu care monopoliza câteva pagini ale principalelor ziare ale României multilateral dezvoltate, și pe care – să fim sinceri – foarte puțini români le citeau, tovarășul secretar general a punctat un adevăr adesea ignorat în timpul Epocii de Aur: „Avem obligația față de viața popoarelor noastre, a întregii omeniri să spunem adevărul!” În ciuda acestui îndemn, autoritățile României Socialiste s-au limitat însă doar să informeze „pe jumătate” populația față de pericolul invizibil care pândea la tot pasul. Pe plan extern, în presa internațională, cuvântarea tovarășului a avut ecouri pozitive, Agenția iugoslavă Taniug subliniind la 9 mai 1986 că „indirect, [Ceaușescu] a reproșat Uniunii Sovietice că a încercat să atenueze pericolul urmărilor avariei, declarând că „nu trebuie nici să se exagereze, nici să se diminueze pericolul radiațiilor nucleare”. La rândul său Associated Press nota la 10 mai 1986 că „această cuvântare a fost considerată drept prima opinie exprimată public de liderul unei țări aliate a URSS cu privire la avaria de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, care a generat un nor radioactiv ce a afectat cea mai mare parte a Europei răsăritene, precum și alte țări. ”

Câteva zile mai târziu, pe 16 mai 1986, Ceaușescu făcea „o mutare” nouă, efectuând o vizită de numai o zi în URSS, agenția DPA din Germania comunistă notând, trei zile mai târziu, faptul că „din relatările sovietice cu privire la scurta vizită efectuată de Nicolae Ceaușescu la Moscova nu a reieșit dacă printre problemele abordate în cursul convorbirilor a figurat și accidentul nuclear de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl și consecințele acestuia. România este și ea afectată de urmările acestei catastrofe.” Bănuiala jurnaliștilor germani avea să se confirme abia în 2019, din surse românești. Astfel, în informarea făcută în cadrul ședinței CPEx din 23 mai 1986, secretarul general al PCR a „deconspirat” faptul că la Moscova s-a discutat și despre catastrofa nucleară de la Cernobîl: „Despre problemele pericolului nuclear trebuie să spun că și sovieticii – în fond – au declarat că acum înțeleg mai bine ce pericol reprezintă, că într-adevăr energia nucleară nu poate fi stăpânită. Odată ce este scăpată de sub control, energia nucleară nu poate fi stăpânită! Până acum nu există nici un fel de soluții pentru a înlătura efectele ei. Nu sunt nici soluții medicale pentru a ameliora efectele ei. Atunci când sunt atacați în mod vital oamenii, nu există nici un tratament. Și ei au spus că singurul tratament este să înlăturăm armele nucleare. Acesta este singurul tratament, nu există altul! Desigur, energia clasică va trebui s-o folosim. Însă trebuie să reanalizăm și noi, să vedem măsuri foarte serioase de securitate, pentru că oricând se poate întâmpla ceva dacă nu există măsuri serioase de securitate. Dacă nu se intervine imediat, efectele nu mai pot fi controlate de nimeni – așa cum s-a întâmplat avaria de la Cernobîl.” Dincolo de aparențele extrem de înșelătoare ale politicii României Socialiste, adevărul privind implicațiile accidentului nuclear de la Cernobîl asupra românilor este greu de cuantificat atunci când documentele sunt „uitate” pe rafturile prăfuite ale istoriei.

Pentru sprijinul acordat în timpul documentării subiectului, autorul aduce mulțumiri personalului Arhivelor Naționale ale României, precum și specialiștilor Institutului Național de Sănătate Publică.