Cum era să fie demolat Palatul Suțu din București de către CEC

Situat în centrul Bucureștiului, peste drum de Universitate, Palatul Suțu a atras privirile locuitorilor indiferent de epoca istorică. Cunoscut în ultimele șase decenii drept sediul Muzeului Municipiului București, Palatul Suțu a găzduit de-a lungul existenței sale atât baluri pline de fast, cât și instituții bancare precum Banca Chrissoveloni ori CEC, aceasta din urmă dorind chiar să dărâme clădirea după instaurarea comunismului. Salvat de la iminenta dispariție de Comisiunea Monumentelor Istorice care a avea să claseze Palatul Suțu ca monument istoric, acesta avea să mai fie folosit de Institutul de Construcții până la jumătatea anilor ’50, când vechii clădiri i-a fost găsită o utilitate mult mai demnă de trecutul său, devenind sediu al Muzeului de Istorie a Orașului București.

Construit în perioada anilor 1832 – 1835 din porunca postelnicului Costache Suțu (1799-1875) în mahalaua Colței, după planurile arhitecților Conrad Schwink și Johann Veit, Palatul Suțu este – potrivit dr. Alina Pîrvulescu – „una dintre cele mai vechi reședințe aristocratice din București și unul dintre puținele imobile care au rămas nemodificate de mai bine de 150 de ani”. Diferit față de arhitectura clădirilor bucureștene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Palatul Suțu avea un puternic caracter apusean, impresionând oamenii atât prin intrarea majestuoasă, cât și prin ferestrele largi și înalte. Interiorul clădirii – așa cum o știm astăzi – este rezultatul modificărilor efectuate în jurul anului 1862 de sculptorul Karl Storck, acesta ornamentând pereții, adăugând scara monumentală desfăcută în două brațe și uriașa oglindă de Murano în care nu de puține ori înalta societatea a privit istoria în ochi.

Moștenit în februarie 1875 de fiul lui Costache Suțu, Grigore, palatul va suferi o nouă modificare, în fața intrării construindu-se marchiza sub care adesea trăsurile elegante trăgeau la scară atunci când aduceau oaspeți de seamă la luxoasele baluri organizate la boema reședință a familiei Suțu. Avea să fie de altfel și perioada cea mai înfloritoare din toată existența Palatului Suțu, la fastuoasele evenimente organizate de Grigore și Irina Suțu participând uneori și principele Carol I și soția sa, Elisabeta. Din păcate, această perioadă avea să apună odată cu moartea Irinei Suțu, în 1891, urmată doi ani mai târziu de cea a lui Grigore, fiul celui care ridicase palatul care avea să facă nemuritor numele Suțu. Întrucât soții Grigore și Irina Suțu nu au avut copii, palatul din inima Bucureștiului a fost moștenit alături de întreaga avere a familiei de un nepot de soră, Constantin Suțu, ofițer în armata greacă, ulterior, acesta lăsându-l moștenire fiului său, Grigore Suțu, căsătorit cu vara sa de departe Elisabeta (Eliza) Suțu. Câțiva ani mai târziu, mai exact în 1916, Grigore va muri în împrejurări necunoscute, înecat în Balta Albă, soția sa locuind o perioadă în Palatul Suțu, unde Constantin Argetoianu va localiza o posibilă idilă între ea și generalul Alexandru Averescu. În ’32, Constantin, fiul Elizei înstrăinează Palatul Suțu, acesta fiind utilizat timp de un deceniu de Banca Chrissoveloni ca sediu, ulterior acesta fiind cumpărat de CEC. Până aici, istoria este, în mare, cunoscută.  

Dorința CEC-ului de a dărâma clădirea…

Digitalizarea arhivei Comisiunii Monumentelor Istorice în cadrul proiectului „Back-up”, inițiat de Institutul Național al Patrimoniului în parteneriat cu Universitatea din București și cofinanțat de AFCN, a scos la lumină un dosar (nr. 666 bis) extrem de subțire, dar în același timp extrem de valoros pentru istoria postbelică a splendidului edificiu din centrul Bucureștiului. Astfel, la trei ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, mai exact la 2 iulie 1948, Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale solicita Comisiunii Monumentelor Istorice eliberarea unui „certificat din care să rezulte că [Palatul Suțu] nu figurează printre monumentele istorice și Comisiunea […] nu se opune la eventuala lui dărâmare”. Aparent surprinzătoarea solicitare era motivată astfel într-un referat din 8 mai 1948 al Direcției Administrativă – Arhitectură al instituției bancare, semnat de arhitectul György: „Imobilul Suțu din Piața Universității, proprietatea noastră nu este actualmente în stare de întreținere ca să poată fi folosit în scopurile vreunui serviciu de-al nostru. Lucrările de reparații în valoare de cca. 13.000.000 lei pe care le-am avut în vedere la un moment dat, încă nu ne-ar pune la dispoziție spațiul și circulația necesare dezvoltării serviciului de pensii, astfel că am fost nevoiți să renunțăm la ele. Lucrări de mai mare amploare de transformare nu ne par a fi justificate prin faptul că cheltuielile ocazionate ar egala aproape costul unei construcții noi la un volum egal câștigat și pentru că, făcând aceste lucrări am face terenul așa de adecvat construirii unui palat administrativ nou, modern, luminos și higienic, ocupat pentru o perioadă lungă de timp, prin necesitatea de a amortiza costul acestor transformări.” Pornind de la faptul că „niciun fel de lucrări oricât de cuprinzătoare ar fi ele, nu ar putea face din acest imobil un local spațios și corespunzător tuturor cerințelor noastre”, arhitectul concluziona sec: „Sunt de părere că orice sume investite în această construcție ar fi fără rost irosite, iar menținerea ei în starea actuală nu ne folosește cu nimic și propun în consecință dărâmarea, având în vedere folosul estetic, sumele recuperate prin vinderea materialelor ce se vor recolta din aceste dărâmări, [precum și] ținerea terenului la imediata dispoziție în cazul dacă ne-am hotărî să pășim la realizarea sediului nostru definitiv”.

Înainte de a delibera asupra solicitării CEC-ului, Comisiunea Monumentelor Istorice și-a trimis specialiștii pe teren pentru a cerceta în amănunțime Palatul Suțu. În procesul-verbal încheiat cu ocazia vizitei din 13 iulie 1948, Subcomisia Tehnică arăta faptul că „numeroși pereți de sticlă subîmpart, reducând monumentalitatea interioarelor, la parter și la etaj, sălile centrale. Acești pereți ar trebui înlăturați cu desăvârșire”. În același timp, „din cauză că nu s-au făcut la timp lucrări de întreținere la învelitori, apa a pătruns în interior deteriorând pe mari suprafețe parchetul cu incrustații geometrice al saloanelor etajului”. De asemenea, „monumentalul grilaj de fier cu porțile de intrare de pe latura est a fost demontat și aruncat în neorânduială pentru lărgirea bulevardului”, în vreme ce „geamurile marchizei din fața intrării sunt complet distruse”. Cu toate acestea, specialiștii apreciau faptul că „în afară de aceste stricăciuni, construcția este solidă și rezistentă și prin îngrijite lucrări de întreținere i s-ar putea reda monumentalitatea din trecut”. În continuare, membrii Subcomisiunii Tehnice notau că „din punct de vedere artistic și istoric nu prezintă un interes deosebit, dar pe o scară mai mare decât Casa Filipescu reprezintă formele arhitectonice care caracterizează începutul secolului al XIX-lea, aplicate la o construcție de proporții mai importante. Dacă se ia în considerație numărul așa de redus al monumentelor de arhitectură mai veche civilă din București, acest monument trebuie luat în considerație.” În urma celor constatate pe teren, concluzia finală a specialiștilor Comisiunii Monumentelor Istorice avea să fie fără echivoc: „Această construcție poate fi declarată monument istoric dacă instituția în a cărui proprietate se află sau altă instituție de stat sau sindicală poate să-și ia angajamentul de a face în timpul cel mai scurt toate reparațiile necesare și a-l folosi în formele lui originale cu sălile neschimbate. […] De altfel în acest imobil s-ar putea instala în cele mai bune condițiuni muzeul municipal dacă pentru palatul viitor al CEC-ului se poate găsi un alt teren.”

…frânată de Comisiunea Monumentelor Istorice

Răspunsul Comisiunii Monumentelor Istorice avea să nemulțumească conducerea CEC, care la 21 iulie 1948 avea să comunice faptul că nu-și poate lua un astfel de angajament, arătând că „a achiziționat [Palatul Suțu] în scopul de a-l dărâma și a construi în locul lui localul CEC definitiv”. În graba de a face una cu pământul clădirea din centrul Capitalei, Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale a insistat invocând paragraful din procesul-verbal al Subcomisiunii Tehnice în care se menționa că „«din punct de vedere artistic și istoric [imobilul] nu prezintă importanță» și ca atare poate fi dărâmat”. Zece zile mai târziu, CEC-ul era informat „că în ședința din 29 iulie 1948, Comisiunea a hotărât ca Palatul Suțu […] să fie considerat ca monument istoric”, intervenindu-se totodată, „pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri pentru a găsi împreună cu Primăria Capitalei soluția cea mai corespunzătoare pentru folosirea acestui monument”. Legat de acest ultim aspect, în cadrul ședinței din 7 octombrie 1948, când Comisiunea Monumentelor Istorice a hotărât clasarea ca monument istoric a Palatului Suțu, s-a apreciat că în acesta Primăria Municipiului București ar putea „instala una din principalele ei instituții culturale de folos obștesc”. Cum noțiunea de „instituție culturală de folos obștesc” era vastă, iar zvonurile despre utilizarea clădirii din centrul Bucureștiului pentru Biblioteca Comunală au ajuns la urechile specialiștilor în patrimoniu, la 11 octombrie, Comisiunea Monumentelor Istorice a intervenit pe lângă primărie insistând asupra instalării în Palatul Suțu „a muzeului municipal, care ar putea în chipul acesta strânge toate colecțiile sale astăzi răspândite și nesistematizate încă într-un singur local, aflat în centrul Capitalei urmând ca biblioteca municipală să fie instalată în altă regiune a Bucureștilor, lipsită de acest fel de instituție culturală”. Principalul avantaj al adoptării propunerii Comisiunii era reprezentat de însăși „distribuirea acestor instituții în planul general al Capitalei [care] ar fi mai armonioasă iar muzeul municipal ar ocupa un loc de frunte”.

Din punct de vedere juridic, procesul de clasare ca monument istoric al Palatului Suțu a fost – prin prisma documentelor de arhivă – un demers extrem de birocratic. Astfel, la 13 octombrie 1948, Direcția Contenciosului din cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor (în cadrul căruia se afla și Comisiunea Monumentelor Istorice) a solicitat ca forul tutelar „să confirme procesul-verbal din 7 octombrie […] privitor la clasarea ca monument istoric a [Palatului] Suțu”, în urma avizului favorabil, aceasta întocmind „proiectul de decret care a fost înaintat Direcțiunii Personalului la data de 25 octombrie 1948”, unde urma să fie perfectat de consilierul Brânză. Întrucât din informațiile verbale primite nu se cunoștea „forma prin care CEC-ul a cedat acest imobil Primăriei Municipiului București pentru a instala Biblioteca Comunală”, la 27 octombrie Comisiunea Monumentelor Istorice solicita Direcției Contencios să „cerceteze de urgență a cui proprietate este acest imobil, pentru a fi trecut în decretul de clasare”.

Răspunsul sosit la 1 noiembrie 1948 avea să arate negru pe alb, că Palatul Suțu era proprietatea Casei Naționale de Economii și Cecuri Poștale, fiind „dat numai în folosința Primăriei Municipiului București pentru a instala biblioteca sa comunală”, care însă până la acea dată nu se prezentase să semneze actele pentru darea în folosință. Nouă zile mai târziu, într-un referat înaintat Ministerului Artelor și Informațiilor, Direcția Artelor Plastice comunica faptul că „CEC a luat măsuri pentru conservarea [Palatului Suțu], reparând în primul rând acoperișul, astfel că ploaia nu mai poate pătrunde în interior ca până acum, iar Primăria a reparat grilajul. Pe de altă parte CEC nu mai intenționează să dărâme acest imobil, deoarece în urma fuzionării acestei instituții cu Casa de Depuneri, funcționarii lucrează în condițiuni bune.” Cu toate acestea, conducerea CEC purta tratative cu Primăria Capitalei „pentru schimbarea acestui imobil cu un teren pe care să-și poată clădi în viitor imobilul proiectat”. La rândul său, Primăria studia această problemă având în vedere în primul rând mutarea în Palatul Suțu a Bibliotecii Municipale care era „instalată în proaste condițiuni într-o clădire mult prea mică și expusă expropierii”. În ciuda tuturor factorilor implicați, „până în prezent (10 decembrie 1948 – n.a.), tratativele nu au ajuns la încheierea unui act oficial definitiv”. Interpretând în felul său această situație și „ținând seama că [Palatul] Suțu nu mai este expus, în prezent, ruinării și nici dărâmării”, Direcția Artelor Plastice considera „că declararea ca monument istoric a imobilului Sutzu nu prezintă o evidentă urgență, aceasta putându-se face atunci când clădirea va fi dată efectiv în folosința unei instituții de folos obștesc, sau când va fi amenințată de o dărâmare nejustificată”.

Salvarea unui „imobil neproducător de venit”

Independent de cele raportate de Direcția Artelor Plastice, problemele Palatului Suțu aveau să continuie și în ’49. Astfel, într-o adresă din 12 ianuarie, Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni făcea cunoscut Comisiunii Monumentelor Istorice faptul că Primăria Muncipiului București renunțase la folosirea Palatului Suțu din cauza costurilor prea mari ale reparațiilor care trebuiau făcute imobilului, solicitând totodată informații privitoare la cum se face administrarea unui imobil declarat monument istoric, „ce întrebuințare i se poate da […] și cine suportă taxele și impozitele aferente acestui imobil neproducător de venit și ce formalități trebuiesc îndeplinite pentru a fi în legalitate”. Răspunsul nu se va lăsa așteptat, Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni fiind informată că Palatul Suțu „poate fi închiriat sau folosit de orice instituție în scop cultural, social sau în orice alt scop de folos obștesc”. În același timp, CEC era rugată să comunice „folosința ce veți da acestui imobil deoarece Ministerul a hotărât ca el să fie clasat ca monument istoric atunci când va fi dat efectiv în folosință unei instituții de folos obștesc sau când va fi amenințat de o dărâmare nejustificată”. Această formulare, avea să determinte CEC-ul să revină asupra chestiunii Palatului Suțu, înaintând 10 zile mai târziu Comisiunii Monumentelor Istorice o nouă adresă în care arăta faptul că în urma unei analize „cheltuielile cu repararea și întreținerea acestui imobil depășesc posibilitățile noastre, iar în starea actuală nu poate fi folosit”, solicitând reexaminarea situației palatului „și a hotărî dacă nu este cazul să fie exonerat de pe lista monumentelor istorice pentru a se proceda la dărâmarea lui”.

Încercând să găsească o salvare pentru monumentala clădire din centrul Bucureștiului, arhitectul Horia Teodoru avea să noteze la 12 februarie 1949 următoare rezoluție direct pe adresa CEC-ului: „Având în vedere că între timp, Ministerul Învățământului Public s-a interesat de acest imobil pentru un scop cultural, sunt de părere să ne adresăm acestui minister întrebându-l dacă îi poate fi de folos în scop cultural. PS: Poate că și ministerul nostru ar putea lua spre folosință acest imobil gol și atât de central.” Simțind momentul istoric, arhitectul avea să facă ulterior, la 24 februarie, o nouă însemnare pe documentul cu antetul Casei de Economii, Cecuri și Consemnațiuni: „În urma informațiilor telefonice reiese că Ministerul Învățământului Public (dl. Tăgoianu) ar fi de acord să instaleze în acest imobil gol o instituție de cultură spre exemplu o bibliotecă universitară, cheltuind pentru amenajări circa 15.000.000 lei dacă i s-ar ceda monumentul necondiționat. CEC-ul cere pentru cedarea imobilului să i se dea în schimb un teren egal ca valoare cu terenul cedat. Deoarece prin noua organizare CEC-ul nu mai are o nevoie urgentă de a face un local propriu, s-ar putea interveni la Banca RPR pentru cedarea fără condiții a acestui imobil pentru un scop cultural, evitându-se astfel dărâmarea lui numai pentru că instituția care îl posedă nu are nevoie de el și nu înțelege să plătească taxele aferente pentru un bun neproducător de venit.”

Istorie „restaurată” de oamenii muncii

Deși din documentele păstrate în dosarul mult prea subțire al Comisiunii Monumentelor Istorice nu reiese cum s-a rezolvat până la urmă această problemă a dărâmării Palatului Suțu, cert este faptul integralitatea clădirii continua să fie amenințată de excesul de zel al oamenilor muncii din cadrul Institutului de Construcții, entitate căreia îi fusese repartizat edificiul din centrul Bucureștiului. Sesizând faptul că în cadrul lucrărilor de reparații fusese demontată stema veche aflată la frontonul din fațada principală, Serviciul Muzee și Monumente din cadrul Comitetului pentru Așezăminte Culturale avea să condiționeze la 21 ianuarie 1952 Institutul de Construcții să refacă „această stemă după modelul celei aflate în fațada posterioară și s-o montați la locul de unde a fost scoasă”.

Câteva luni mai târziu, mai exact la 18 noiembrie, Sfatului Popular al Capitalei prin Secțiunea Culturală – Muzeul de Arheologie și Istoria Bucureștiului înainta Comitetului pentru Așezăminte Culturale – Serviciul Muzee și Monumente o adresă prin care informa asupra faptului că „la clădirea [Palatul] Suțu din B-dul 1848, unde este adăpostit Institutul de Construcții al Ministerului Construcțiilor, se fac reparații interioare și exterioare, fără să se respecte dispozițiunile Legii monumentelor istorice și fără aprobarea specială a Comitetului pentru Așezăminte Culturale, deși această clădire este declarată monument istoric. Lucrarea se efectuează de către Întreprinderea ILCLB sub responsabilitatea tov. ing. Profiriu. Rugăm a se verifica la fața locului realitatea celor arătate de noi și a se lua măsurile de cuviință.”  Rezultatul controlului pe teren avea să se materializeze într-o (nouă) adresă înaintată de Serviciul Muzee și Monumente pe 2 decembrie 1952 Institutului de Construcții: „Ca urmare adresei noastre nr. 933 din 21 ianuarie 1952 și a convorbirii avute în ziua de 29 noiembrie a.c. de către delegatul nostru, tov. arh. Em. Costescu și delegatul Sfatului Popular al Capitalei, tov. I. Alatancăi, cu tov. dir. Dascălu și tov. ing. Bălăceanu de la Institutul de Construcții, reparațiile întreprinse la Casa Suțu, monument istoric din B-dul 1848, nu trebuie să modifice nimic din arhitectura interioară sau exterioară a monumentului. În privința celor două steme de teracotă deteriorate de la fontispiciile clădirii, vă rugăm a le restaura întocmai, adresându-vă Institutului de Cercetări ceramice din Calea Griviței 136 sau unui stucator specialist.” În ceea ce privește avizul solicitat anterior pentru construirea unui cabine de portar în curtea clădirii, acesta nu s-a acordat „deoarece nu cadrează cu arhitectura monumentului și ar lua din perspectiva lui. Controlul identității se poate face în holul clădirii, care are o singură intrare.”

Grijile apărătorilor patrimoniului aveau să înceteze abia la 10 decembrie 1956, când Palatul Suțu este atribuit Muzeului de Istorie a Orașului București, fiind deschis după ample lucrări de restaurare pe 23 ianaurie 1959 cu ocazia marcării centenarului Unirii Principatelor Române, Moldova și Țara Românească. În ediția sa din 24 ianuarie, „Scînteia” nota faptul că „prin grija partidului și guvernului, Capitala scumpei noastre patrii se îmbogățește astfel cu un nou așezământ de cultură. Expoziția permanentă a acestui muzeu care cuprinde peste 5.000 de piese ilustrează istoria vieții sociale și economice e teritoriul și în jurul Bucureștiului, din cele mai vechi timpuri și până în epoca noastră, a construirii socialismului.” Șase decenii mai târziu, vizitatorii care trec pragul Palatului Suțu fac o călătorie în timp în sens invers, din prezent spre trecut, din zilele noastre până acum aproximativ 6.000 de ani, grație expoziției permanente „Timpul Orașului”, deschisă în anul 2015.