În pragul mileniului III, după oprirea definitivă a ultimului reactor, viitorul centralei nucleare de la Cernobîl era la fel de incert precum viața ucrainenilor de rând. Rememorând greutățile vieții de la începutul anilor 2000, un angajat al atomocentralei de la Cernobîl – care s-a recomandat „doar Serghei” – își începe povestea despre centrala al cărei angajat este „de ani buni” spunând că aceasta este unică. „Nu numai pentru că este prima atomocentrală construită în Ucraina, nu pentru că aici a avut loc cel mai grav accident nuclear civil din istorie, nu pentru că a fost prima centrală nucleară din fostul spațiu sovietic care a fost închisă (cu o resursă neprelucrată), ci datorită directorilor săi, mai exact, de schimbarea lor frecventă.”
Supraviețuitor al reorganizărilor repetate la Cernobîl, Serghei spune că deși atomocentrala nu mai produce energie electrică, aceasta este în continuare „dificil de operat”, astfel că întrebarea sa privind schimbarea frecventă a conducerii este perfect justificată. „Poate că acest lucru este profitabil pentru cineva”, spune tehnicianul, care este de părere că „schimbarea frecventă a directorilor implică și o lipsă de responsabilitate.” În continuare, acesta spune că din cauza deselor schimbări și reorganizări, niciun angajat al centralei nucleare nu mai poate fi sigur că este titular pe post, fapt care în ochii lui Serghei nu pare decât „o modalitate foarte convenabilă” de a scăpa de anumiți oameni „incomozi”. În ceea ce-i privește pe directorii care s-au perindat prin clădirea administrativă a centralei nucleare de la Cernobîl, tehnicianul își începe „ora de istorie” enumerându-i pe degetele de la mâini, despre fiecare având câte ceva de spus.

© Igor Kostin
„Bryukhanov – cel mai longeviv director (1970-1986), a fost martor la construirea atomocentralei din nordul Ucrainei, Parfentevich și Pozdyshev – au avut cele mai scurte mandate, de doar câteva luni, în perioada lichidării urmărilor accidentului nuclear din aprilie ’86, Umanets (1987-1991) – un om dur, sub care a avut loc colonizarea forțată a orașului-atomic Slavutici, dar și repornirea reactoarelor de la Cernobîl, pentru ca ulterior, la începutul anilor ’90, să vorbească despre închiderea lor definitivă. A urmat apoi Sorokin (1992-1994) – un adversar al închiderii centralei nucleare, Parashin (1994-1998) – care mânca în sala de mese alături de restul angajaților, după ce în prealabil a înlocuit salopetele matlasate ale personalului cu costume speciale cu sigla centralei, și care avea să transforme Slavuticiul într-un oraș unde se trăia bine pentru perioada respectivă, festivalurile fiind la ordinea zilei, printre artiștii care au urcat pe scena orașului-atomic numărându-se inclusiv Patricia Kaas…”
După un oftat după vremurile de odinioară, Serghei reia călătoria prin istorie cu „Tolstonogov (1998-2001) – pentru prima cea mai mare reducere de personal de la Cernobîl, Neretin (2002-2004) – notabil pentru discursul său neclar, dar care totuși s-a remarcat prin extinderea propriei cabane, Smyshlyaev (2004-2005) și Gramotkin (2005-2018) – pentru că amândoi au înlăturat, pe rând, din zona intrării principale a clădirii administrative, atât basoreliefului destul de plictisitor de pe fațadă, cât și statuia lui Lenin care trona la Cernobîl încă din anii ’70. Cât despre Seyda ori Kalashnyk, aceștia încă nu au apucat să facă istorie, primul pentru că a fost director doar câteva luni, iar cel de-al doilea pentru că din primăvară și până acum (septembrie 2019 – n.a.), abia a învățat drumul spre biroul din clădirea administrativă.” Revenit la finele lui aprilie 2021 la conducerea centralei nucleare din nordul Ucrainei, Seyda avea să-și asigure un loc în istorie devenind primul director care a revenit la Cernobîl.
Dezafectarea Cernobîlului până în 2065
La jumătatea anilor 2000, dezafectarea centralei nucleare de la Cernobîl se anunța a fi una de durată, printre operațiunile desfășurate pentru transformarea fostei atomocentrale într-un sistem ecologic numărându-se scoaterea combustibilului nuclear din cele trei reactoare, precum și construirea unei noi incinte de siguranță peste sarcofagul fragil ce acoperea ruinele radioactive ale reactorului 4. Aceasta din urmă avea să fie de altfel și cel mai ambițios proiect tehnic realizat vreodată de om în cel mai ostil mediu cu putință. Impresionând prin dimensiunile sale – 162 m lungime, 257 m lățime și 108 m înălțime – „Arca” era în fapt „polița de asigurare” a întregii omeniri împotriva radiațiilor nucleare ale letalului Cernobîl. Însă până la aducerea pe poziție a noii incinte, aveau să mai treacă ani buni, timp în care, uneori, lucrările au bătut pasul pe loc din cauza diferitelor interese obscure ale mediului politic. În aprilie 2006, președintele Ucrainei, Viktor Yushchenko spunea că „zona din jurul Cernobîlului nu trebuie protejată, ci dezvoltată. Alături de Naţiunile Unite, ţările europene şi partenerii noştri internaţionali vom dovedi că în Ucraina nu există găuri negre. De-acum încolo trebuie să privim spre viitor.” Doar că pentru Cernobîl, viitorul era destul de incert, așa cum avea să constate ulterior și liderul de la Kiev.

© Atomic-energy
Astfel, deși în 2007, consorțiul francez Novarka câștigase licitația pentru construirea noii incinte de siguranță peste reactorul 4, aceasta nu putea fi ridicată decât după ce fostele blocuri energetice erau golite de ansamblurile de combustibil nuclear uzat. Iar ca acest lucru să fie posibil era necesar ca guvernul ucrainean să aprobe programul național de dezafectare, fără de care nu era posibilă închiderea și dezafectarea centralei nucleare de la Cernobîl. Intrat în vigoare (abia) la începutul anului 2010, programul ucrainenilor pentru dezafectarea centralei nucleare de la Cernobîl și transformarea acesteia într-un sistem ecologic are o bătaie lungă, astfel că scoaterea și depozitarea combustibilului nuclear uzat, precum și demontarea echipamentelor și instalațiilor radioactive aferente blocurilor energetice și curățarea întregului amplasament al atomocentralei sunt planificate să se realizate, etapizat, până în anul 2065. Merită menționat faptul că, din punct de vedere financiar, întârzierea implementării proiectelor care vizau centrala nucleară din nordul Ucrainei provoca guvernului de la Kiev „costuri suplimentare”, care se adăugau miliardului de dolari alocat anual de ucraineni Cernobîlului. Pe plan extern, nemulțumirea Occidentului s-a fost amplificat și din cauza așa-numitul „preț” al Cernobîlului, astfel că cei 768 de milioane de dolari promiși de comunitatea internațională în ’97, deveniseră între timp insuficienți pentru construcția „arcei” al cărei proiect era evaluat la începutul anului 2010 la aproape 2 miliarde de dolari.
Menit să simbolizeze „renașterea Ucrainei, revenirea la democrație și la o economie deschisă și lăsarea dezastrului de la Cernobîl în trecut”, noua incintă de siguranță trebuia să fie construită până în 2005, însă datorită faptului că unii oficiali ucraineni doreau ca o parte a contractelor cheie să fie încredințate „cu dedicație” anumitor firme, Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (care gestiona în numele G8 proiectul Cernobîl – n.a.) a fost nevoită să intervină, salvând banii, însă cu prețul întârzierilor cu ani buni a lucrărilor din cauza contestațiilor și a proceselor intentate de respectivele companii dubioase. Fără îndoială, planurile inițiale au fost devansate de corupția din Ucraina, Vestul privind cu neîncredere colaborarea cu Kievul, însă se cade să precizăm că nici țările occidentale nu și-au îndeplinit în totalitate promisiunile financiare făcute anterior ucrainenilor. Istoric vorbind, abia pe 8 iunie 2011, în timpul întâlnirii cu Yukiya Amano, director general al Agenției Internaționale pentru Energia Atomică, premierul ucrainean Mykola Azarov a declarat că țara sa a reușit să strângă fondurile necesare pentru construcția „Arcei” la Cernobîl. Câteva luni mai târziu, în septembrie 2011, BERD semna contractul de realizare a noii incinte de siguranță cu compania franceză Novarka, primele 149 tone de structuri de oțel – din cele peste 20.000 de tone – sosind din Italia în martie 2012, asamblarea acestora fiind demarată în ziua în care s-au împlinit 26 de ani de la explozia reactorului 4, în cadrul unei ceremonii în care președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, a apăsat simbolic pe butonul care avea să dea startul ridicării celei mai mari structuri mobile din istorie.
Prăbușirea la 12 februarie 2013 a unei bucăți de cca. 600 metri pătrați a acoperișului halei turbinelor în zona agregatelor reactorului 4 avea să aducă din nou în discuție starea precară a sarcofagului ridicat la Cernobîl peste reactorul distrus, comunitatea internațională militând pentru consolidarea acestuia și urgentarea ridicării noii incinte de siguranță. Oficial, de vină pentru acest incident – evaluat de Yelena Mykolaichuk, șeful Inspectoratului de Stat pentru Reglementări Nucleare din Ucraina, ca fiind de nivel 1 (anomalie) pe Scala Internațională de Evenimente Nucleare (INES) – a fost zăpada căzută din abundență, însă la vremea respectivă unii angajați ai atomocentralei au declarat, sub protecția anonimatului, că structurile aveau un pronunțat grad de uzură. Acesta este, poate unul din motivele pentru care lucrările pentru repararea acoperișului au început abia la finele lui noiembrie 2013, acesta fiind efectiv „cârpit” cu o structură metalică de 51,55 x 10,3 metri ce cântărea aproximativ 60 de tone. Dincolo de motivele – mai mult sau mai puțin justificate – ale acestei întârzieri, merită menționat și faptul că la momentul respectiv, la Cernobîl erau în plină desfășurare operațiunile de eliminare a combustibilului nuclear uzat din cele trei blocuri energetice. Considerată a fi prima etapă a programului de dezafectare a centralei nucleare, această operațiune a demarat la jumătatea lui august 2009, inițial la reactorul 3, pentru ca mai apoi să continue și la celelalte două blocuri, combustibilul nuclear fiind transportat până în iunie 2016 la unitatea de depozitare construită special în zona atomocentralei din nordul Ucrainei.

© CENC
Concomitent cu aceste operațiuni, la Cernobîl s-a construit un nou coș de ventilație pentru reactorul 3, cel inițial urmând a fi demontat deoarece intra în gabaritul „Arcei”. Măsurând 54 metri înălțime și având un diametru de 6 metri, noua structură – ce cântărea peste 40 de tone – avea să fie ridicată în doar două săptămâni, în intervalul 14 – 30 noiembrie 2011, însă cu toate acestea coșul avea să fie recepționat și pus în funcțiune abia pe 22 octombrie 2013, după ce în prealabil au fost remediate cele 14 fisuri descoperite în zona îmbinărilor sudate ale scheletului metalic. Câteva zile mai târziu, pe 31 octombrie, coșul „istoric” – din vârful căruia lichidatorii și-au anunțat, la finele lui ’86, victoria împotriva atomului prin arborarea drapelul roșu – era „detronat” cu ajutorul unei macarale gigant. Fragmentat în șapte bucăți, coșul care odinioară fusese „emblema” Cernobîlului a fost coborât în „lumea de jos” în cadrul unei operațiuni care s-a încheiat la 26 noiembrie 2013.
Cinci săptămâni mai târziu, în februarie 2014, cele 330 de tone ale colosului de oțel – mărunțite în peste 1.500 de fragmente – erau depozitate în lunga hală a turbinelor, transformată între timp într-o incintă de depozitare temporară a materialelor contaminate radioactiv. Până la finele lui octombrie 2017, aici vor fi depozitate peste 10.737 de tone de metal provenit în urma demontării a peste 70% din echipamentele și sistemele atomocentralei. „Ar fi posibil accelerarea acestei operațiuni”, declara în aprilie 2016 ziarului „Zerkalo Nedeli” Igor Gramotkin, directorul centralei nucleare, „însă, din păcate, lucrăm în condiții foarte dificile, totul fiind contaminat radioactiv. Adesea ne lipsesc informațiile despre decontaminare, deoarece nu există un material științific adecvat, pentru că nimeni în lume nu are o astfel de experiență.” Complexul proces de dezafectare a centralei nucleare din nordul Ucrainei este în același timp și unul foarte costisitor, valoarea totală a operațiunilor fiind estimată (până acum) la 4 miliarde de dolari, motiv pentru care finanțarea insuficientă întârzie programul ucrainenilor. Conform lui D.W. Kuchinsky, șeful serviciului de planificare strategică la atomocentrala de la Cernobîl, „în fiecare an ni se oferă aproximativ 60% din fondurile pe care le cerem pentru a efectua lucrările de dezafectare în conformitate cu programul”.
Energie regenerabilă și turism nuclear
Desfășurată uneori în ritm de melc, dezafectarea echipamentelor și instalațiilor de la Cernobîl aveau să-i transforme pe angajații centralei nucleare în arheologi. În decembrie 2017, aceștia au descoperit în hala turbinelor o bucată din coada unui elicopter Mi-8 care s-a prăbușit peste clădirea blocului 4 pe 2 octombrie 1986 în timpul operațiunilor de lichidare a urmărilor accidentului nuclear toți membrii echipajului pierzându-și viața. Cu numai o zi în urmă, aceștia îl însoțiseră pe Igor Kostin deasupra centralei nucleare pentru fotografierea construcției sarcofagului. „La aterizare pilotul mi-a cerut să le fac o fotografie ca amintire – avea să-și amintească peste ani fotograful – însă eu trăsesem toate cadrele în aer. Nu am putut să le zic adevărul, astfel că le-am zis să se așeze lângă elicopter. Planul meu era să mimez că îi fotografiez. Am apăsat butonul și țac, s-a declanșat așa-numitul cadru de rezervă. A doua zi m-am întors pentru a le da fotografiile însă mi s-a spus că au căzut după ce zburaseră cu soarele în fața și nu au observat cablurile unei macarale.” După descoperirea „artefactului”, conducerea atomocentralei a anunțat printr-un comunicat de presă, că „se studiază posibilitatea extragerii și dezactivării fragmentului pentru a putea deveni exponat de muzeu”.

© CENC
Tot în materie de planuri de viitor s-a reușit ca, după aproape două decenii, la Cernobîl să fie din nou produsă energie electrică. Generată de această dată de cele 3.800 de panouri solare amplasate în vecinătatea reactorului distrus în ’86, după o investiție de 1 milion de euro, centrala „Cernobîl 2.0”, a început să funcționeze la începutul lui octombrie 2018, aceasta putând să producă aproximativ 1.024 MW de energie electrică pe an. Însă indiferent cât de tentante ar fi investițiile în energia regenerabilă, la Cernobîl cel mai profitabil va rămâne turismul nuclear. Predilecta fascinație a omului pentru dezastre avea să pună epicentrul celui mai grav accident nuclear civil din istorie pe harta turistă a lumii, la egalitate cu Colosseumul ori Austerlitzul. De asemenea, nu putem să nu remarcăm și faptul că o reclamă „bine plasată” într-o publicație de talia revistei „Forbs” – care numea zona de excludere ca fiind unul dintre „locurile unice din lume de vizitat” – poate face minuni, contribuind la transformarea Cernobîlului într-o adevărată Mecca atomică, fapt dovedit cel mai bine de statistici. Astfel, dacă în 2009, zona de excludere din nordul Ucrainei a fost vizitată de 6.900 de persoane, numărul acestora avea să crească în următorii ani, înregistrându-se 15.400 de turiști în 2015, 35.100 în 2016, 50.200 în 2017 și aproape 72.000 în 2018. În anul 2019, turismul nuclear a fost impulsionat și de serialul HBO „Cernobîl”, datele Agenției ucrainiene pentru Managementul Zonei de Excludere arătând că la epicentrul dezastrului nuclear s-au perindat 124.423 de oameni. Primul an al pandemiei COVID-19 a redus numărul turiștilor la 36.450 de persoane, pentru ca în 2021 acesta să urce din nou la puțin peste 73.000.
Dincolo de cifre, vizitarea Cernobîlului și a zonei de excludere nu a fost întotdeauna o chestiune simplă pentru ucraineni, în iunie 2011 excursiile fiind interzise de autorități, acestea fiind reluate ulterior, la începutul lui 2012. Mai mult decât atât, din aprilie 2018, turiștii pot să viziteze inclusiv spații ale centralei nucleare care anterior erau inaccesibile: camerele de comandă a reactoarelor 1, 2 și 3, precum și reactoarele propriu-zise. În ciuda tuturor asigurărilor date că poți vizita Cernobîlul în siguranță, mai ales după ce la finele lui noiembrie 2016, „Arca” a fost plasată pe poziție, acoperind pentru următorii 100 de ani reactorul 4 distrus în aprilie ’86, în zona de excludere au rămas nenumărate puncte de atracție „fierbinți” din punct de vedere radioactiv unde turiștii poposesc în căutarea unghiului perfect pentru o fotografie care să obțină cât mai multe like-uri pe rețelele de socializare. Judecând după fotografiile postate pe internet, printre locurile „murdare” din Pripyat – unde turiștii se aventurează inconștient – se numără atât spitalul nr. 126, cât și fabrica „Jupiter”. În ambele locații, turiștii se transformă în arheologi, cutreierând camerele cu pereți scorojiți ale subsolurilor pentru a vedea cu proprii ochi adevărata „lucrare” a Cernobîlului. Astfel, după câteva incinte bifate pentru „acomodare”, fasciculele de lumină ale lanternelor trezesc din amorțeală radiațiile din echipamentul purtat de pompierii care au participat la stingerea incendiului din reactorul sfârtecat. Expuși unui nivel uriaș de radiații, aceștia au fost aduși de urgență la spitalul din Pripyat, unde au fost dezbrăcați de echipamentul contaminat. Era însă prea târziu, viață scurgându-se din trupurile agonizânde ale pompierilor câteva luni mai târziu. Paradoxal, singurul lucru care mai amintește de sacrificiul lor este reprezentat de echipamentul depozitat în grabă pe betonul rece al subsolului fostului spital, care, chiar și după mai bine de 30 de ani, continuă să emită 3690.9 microsievert/oră.
Un alt loc periculos din fostul oraș-atomic care este atât de des vizitat este subsolul fabricii „Jupiter” din sud-vestul Pripyatului. Ceea ce mulți turiști aventurieri nu știu este faptul că fabrica – ce oficial producea radiouri – are la liber, în fostele laboratoare, rafturi întregi de substanțe chimice pe care nimeni nu a mai îndrăznit să le adune după evacuarea locuitorilor Pripyatului. La câțiva kilometri de acesta, în mijlocul unei păduri, zace abandonat un alt obiect care în timp s-a dovedit a fi un adevărat magnet pentru turiștii atrași de Cernobîl: „gheara”. Utilizată în timpul operațiunilor de lichidare a urmărilor accidentului nuclear, „gheara” continuă să emită o doză de radiații cuprinsă între 200 și 350 microsievert (0.2-0.35 millisievert) pe oră. Spre comparație, personalul care lucrează în zone cu radiații le este permisă o doză de 50 microsievert/an, în vreme ce o radiografie dentară corespunde unei doze de 0.01 millisievert. În același timp, merită menționat faptul că iazul de răcire al centralei nucleare – care a fost îndiguit și a cărui stație de pompare a apei a fost oprită de ucraineni în 2013 din considerente economice – reprezintă o altă sursă potențială de pericol despre care nimeni nu vorbește. Altfel spus, pe măsură ce apa va seca, sedimentele radioactive de pe fundul iazului vor fi la mila vântului care le va purta în cele patru zări „condimentând” din nou teritorii și, inevitabil, oameni.
„Frații” Cernobîlului în exploatare până în 2035
Fără îndoială, Cernobîlul a determinat și o schimbare a politicii energetice a multor state din lume, care au încercat să pună la colț atomul și să privească la orizont, spre alte surse de energie. Cu siguranță, viitorul va aparține surselor regenerabile, însă indiferent de cât de vocali sunt activiștii de mediu, prezentul va continua să fie tributar energiei produse „clasic”, unde controversatul atom își are partea sa. În ceea ce privește atomocentrala din nordul Ucrainei, la începutul lui august 2019, ucrainenii au anunțat că vechiul sarcofag va fi demontat până la finele lui 2023, această operațiune extrem de dificilă fiind planificată să se desfășoare în condiții de maximă siguranță la adăpostul noii „căciuli” a Cernobîlului. Oricât de îmbucurătoare ar fi această veste, adevărul este că până în momentul în care infamul reactor care, din ’86 și până în prezent a provocat atâta durere, va dispărea în neantul istoriei, va (mai) curge multă apă pe Nipru, timp în care „frații” Cernobîlului de la Leningrad, Kursk și Smolensk se vor închide treptat. Startul acestei etape ireversibile pentru energia nucleară l-a dat „bătrânul” de la Leningrad. Pe 21 decembrie 2018, la ora 23:30, primul reactor RBMK-1000 al fostei Uniuni Sovietice se oprea pentru totdeauna, după 45 de ani de funcționare. Proiectate inițial pentru o exploatare de 30 de ani, durata de viață a reactoarelor RBMK-1000 a fost prelungită în septembrie 2011 cu încă 15 ani, la momentul respectiv, Serghei Kiriyenko, directorul companiei Rosatom care le administra declarând presei că „nu putem opri toate reactoarele simultan”, prelungirea vieții blocurilor fiind de altfel „necesară pentru economia Rusiei”, deoarece acestea „nu produc doar energie electrică, ci și furnizează căldură orașelor Sankt Petersburg, Kursk și Smolensk”.
Ideea că ultimul reactor RBMK-1000 va fi oprit abia în anul 2035 nu a fost privită cu ochi buni de comunitatea științifică care și-a exprimat îngrijorarea cu prilejul celei de-a 55-a sesiuni generale a Agenției Internaționale pentru Energia Atomică (19-24 septembrie 2011). Din păcate pentru aceștia, AIEA nu a dorit să comenteze prelungirea vieții „fraților” Cernobîlului, motivând că decizia de a opera o centrală nucleară este afacerea internă a Rusiei. „Pierdute” prin nemărginitul spațiu ex-sovietic, merită menționat faptul că, din punct de vedere statistic, reactoarele RBMK-1000 de la Leningrad, Kursk și Smolensk, produceau aproape 30% din energia nucleară a Rusiei. Pentru ca atomocentrala de la Kursk să poată da „țării cât mai mult curent”, rușii au investit 47,6 miliarde de ruble în modernizarea „surorii gemene” a Cernobîlului, în 2017, aceasta numărându-se printre cele mai productive trei centrale nucleare ale Rusiei. Cu 25 de ani în urmă, titlul de „cea mai bună centrală nucleară rusească” era adjudecat de atomocentrala de la Smolensk, care exploata și cel mai nou reactor RBMK-1000. Intrat în serviciul comercial în octombrie 1990, reactorul 3 a fost modernizat în perioada mai 2018 – martie 2019, fiind apt să funcționeze până la începutul anului 2035, când va fi oprit definitiv.

© Rosenergoatom
Pe lângă modernizarea blocurilor energetice, rușii au desfășurat și o amplă campanie de „decantare” a iazurilor de răcire ale atomocentralelor, printr-o metodă extrem de surprinzătoare: populându-le cu pește. Pentru Alexander Davydov, directorul adjunct al Departamentului Sisteme de Asistență al centralei nucleare de la Smolensk, eliberarea de pește erbivor în iaz „este cea mai sigură și mai eficientă metodă de recuperare biologică”, deoarece „în apele calde există o creștere intensă a algelor și reproducerea moluștelor, fapt care afectează negativ funcționarea sistemelor de alimentare cu apă a centralei”. În opinia oficialului rus, „crapul de argint și crapul de iarbă fac o treabă excelentă, curățând iazul de biointerferențe, îmbunătățind astfel calitatea apei”. Măsura – mai mult sau mai puțin ecologică – a fost implementată la Smolensk din 2001, fiind repetată anual, la ultima populare a celor 42 de kilometri pătrați ai iazului centralei fiind realizată la jumătatea lui noiembrie 2018, când au fost eliberate 6 tone de crap. Aceeași metodă „științifică” este aplicată și la iazul centralei nucleare de la Kursk, unde, între anii 1998 și 2019 peste 100 de tone de pește au „purificat” apa utilizată la răcirea blocurilor energetice. Controlate de câțiva operatori care privesc din scaune confortabile ecranele luminoase ale camerei de comandă, reactoarele RBMK-1000 contribuie la menținerea poziției de lider pe plan energetic a Rusiei. După o investiție consistentă în prelungirea vieții blocurilor energetice, puterea atomului este controlată dintr-un simplu click datorită revoluționarei ere digitale. O eră în care Cernobîlul nu avea să ajungă niciodată. Încremenită în timp, centrala din nordul Ucrainei este un muzeu în aer liber, unde adesea turiștii curioși fac haltă pentru a vedea cu ochii lor locul unde blestemul pierzaniei a lovit fulgerător omenirea.

© Rosenergoatom
Reactoarele RBMK-1000 ale Rusiei
Reactorul | Începerea construcției | Conectat la rețea | Intrat în serviciul comercial | Starea |
Leningrad 1 | martie 1970 | decembrie 1973 | noiembrie 1974 | închis decembrie 2018 |
Leningrad 2 | iunie 1970 | iulie 1975 | februarie 1976 | închis noiembrie 2020 |
Leningrad 3 | decembrie 1973 | decembrie 1979 | iunie 1980 | operațional 2024 |
Leningrad 4 | februarie 1975 | februarie 1981 | august 1981 | operațional 2026 |
Kursk 1 | iunie 1972 | decembrie 1976 | octombrie 1977 | închis decembrie 2021 |
Kursk 2 | ianuarie 1973 | ianuarie 1979 | august 1979 | operațional 2024 |
Kursk 3 | aprilie 1978 | octombrie 1983 | martie 1984 | operațional 2028 |
Kursk 4 | mai 1981 | decembrie 1985 | februarie 1986 | operațional 2030 |
Kursk 5 | decembrie 1985 | – | – | lucrări sistate 2012 |
Kursk 6 | august 1986 | – | – | lucrări sistate 1993 |
Smolensk 1 | octombrie 1975 | decembrie 1982 | septembrie 1983 | operațional 2027 |
Smolensk 2 | iunie 1976 | mai 1985 | iulie 1985 | operațional 2030 |
Smolensk 3 | mai 1984 | ianuarie 1990 | octombrie 1990 | operațional 2035 |
Smolensk 4 | octombrie 1984 | – | – | lucrări sistate 1993 |