26 aprilie în istorie

121: S-a născut Marcus Aurelius, împărat roman (d. 180)

Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.

 Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă față unor amnenințări din diferite părți. După ce reușește să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parților a provinciilor orientale ale imperiului. În timp ce fratele său prin adopțiune, Lucius Verus – asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezastruase, încredințarea comenzii militare unuor generali capabili, Statius Priscus și Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parților, ocupându-le și două orașe principale, Seleucia și Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecințe sociale și economice. În zona Dunăreană, triburile germanice Marcomanii și Sarmații amenință direct Italia de nord. Marc Aureliu preia direct conducerea operațiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175. Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat. Marc Aureliu se pregătește să pornească împotriva generalului rebel, dar – înainte de a se ajunge la un război civil – Cassius este omorît și liniștea este restabilită datorită fidelității guvernatorului Cappadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu Sarmații și se îndreaptă totuși spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria și Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna și Atena, unde se inițiază – împreună cu fiul său Commodus – în misterele din Eleusis. În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătorește triumful asupra Marcomanilor și Sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În același an tebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infecțioase în orașul Vindobona (azi Viena).

 În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuții ale creștinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

1573: S-a născut Maria de Medici, regină a Franței, a doua soție a lui Henric al IV-lea (d. 1642)

 Maria de Medici (n. 26 aprilie 1575 – d. 3 iulie 1642) a fost regină a Franței sub numele de Marie de Médicis, a doua soție a regelui Henric al IV-lea al Franței. După asasinarea soțului său în 1610, a fost regentă pentru fiul său, Ludovic al XIII-lea.

 Născută la Florența, Italia, a fost fiica lui Francesco I de’ Medici, Mare Duce de Toscana și a Ioanei, arhiducesă de Austria. Bunicii materni erau Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și Anna de Bohemia. Anna era fiica lui Vladislaus al II-lea de Bohemia și Ungaria și a soției lui, Anne de Foix. A fost unul din cei șapte copii însă numai ea și sora sa, Eleonora de Medici au supraviețuit adolescenței. În octombrie 1600 s-a căsătorit cu regele Henric al IV-lea al Franței, după ce căsătoria acestuia cu Margareta de Valois a fost anulată. Fiul ei cel mare, viitorul rege Ludovic al XIII-lea, s-a născut la Fontainebleau anul următor. 

 Mariajul cu Henric n-a fost unul reușit. Avea altercații cu metresa soțului ei, Catherine Henriette de Balzac d’Entragues, căruia Henric îi promisese că se vor căsători după decesul fostei metrese, metresa oficială, Gabrielle d’Estrées. Când Henric s-a căsătorit cu Maria de Medici, au început intrigile la curte. Deși regele putea cu ușurință să-și alunge metresa și să-și susțină soția, el n-a făcut acest lucru niciodată. Ea la rândul său, a arătat mare simpatie și suport pentru fosta soție a regelui, Margareta de Valois, cerându-i lui Henric să-i permită reintrarea în lume. În timpul vieții soțului ei Maria a dat slabe semne de capacitate și abilitate politică. La câteva ore după asasinarea lui Henric în 1610 a fost confirmată ca regentă de către Parlamentul din Paris. A alungat-o de la curte pe metresa Catherine Henriette de Balzac d’Entragues. Cu toate acestea, nu foarte strălucitoare, încăpățânată, obeză, în curând a intrat sub influența servitoarei sale Leonora “Galigai” și mai târziu a soțului acesteia, un italian fără scrupule, Concino Concini, care a fost avansat la rang de marchiz de Ancre și mareșal al Franței, în ciuda faptului că niciodată n-a câștigat vreo bătălie. L-a demis pe ministrul capabil al lui Henric, Maximilien de Bethune, duce de Sully. Prin Concini și prin regentă, reprezentanții italieni ai Bisericii Romano-Catolice sperau să forțeze suprimarea protestantismului în Franța. Pe jumătate habsburgică, ea a abandonat politica tradițională franceză anti-habsburgică. Maria de Medici a aranjat căsătoria fiicei sale, Elisabeta de Boubon, cu viitorul rege Filip al IV-lea al Spaniei, care făcea parte din dinastia habsburgică spaniolă. Construirea și amenajarea Palatului Luxembourg, căruia Maria îi spunea Palatul Médicis a reprezentat marele său proiect artistic. Pictorul de curte era Peter Paul Rubens. În Florenza se află mormântul Mariei de Medici, în curtea unei biserici și are o statuie care o reprezintă.

1775: În urma convenției încheiate între Imperiul Otoman și Austria, Bucovina intră în componența Imperiului Habsburgic.

Imperiul Austriac a fost o formațiune statală ce a existat în centrul Europei între 1804 și 1918. Cu toate acestea, uneori, numele de “Imperiu Austriac” e folosit și referitor la perioade mai timpurii, pentru a desemna domeniile Casei de Habsburg, sub stăpânirea cărora, dincolo de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, se mai aflau și Ungaria, Croația, Transilvania (1699), Galiția (1772), Bucovina (1775) și Dalmația. Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 în baza domeniilor coroanei familiei Habsburgilor, care deținuse din secolul XV până la începutului secolului XIX coroana imperială germană.

Imperiul Austriac a fost creat în contextul crizei seculare în care intrase Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, care a fost lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței bonapartiste, și a cunoscut ca atare două perioade :

* În 1815 devine principala putere din cadrul nou-createi Confederații Germane, deși poziția sa era puternic concurată de Regatul Prusiei. Cuprinde atunci 20 de provincii de statuturi diferite (regate, principate, ducate, marchizate) dar administrativ egale. Această primă perioadă se încheie în 1866 când rivalitatea celor două mari puteri din cadrul Confederației Germane : Austria și Prusia, conduce la declanșarea războiului austro-prusac, câștigat de Prusaci, care a avut drept consecință destrămarea Confederației Germane, și apariția Uniunii Nord-Germane pe de o parte (din 1871 se va numi Imperiul German) și a Austro-Ungariei pe de altă parte ; aceasta din urmă pierde în Italia posesiunile sale Milaneze și Venețiene (regatul Lombard-Venețian).

* Între 1867 și 1918 Imperiul Austriac se împarte în două monarhii componente ale Austro-Ungariei : Cisleithania (de la râul Leitha pe care trecea vechiul hotar dintre Austria și Ungaria) și Transleithania: prima includea preponderent domeniile casei de Habsburg din fosta Confederație Germană și din fosta Polonie, a doua preponderent domeniile coroanei regale ungare, împaratul Franz-Iosif (1830-1916) fiind simultan monarh la Viena și la Budapesta. Oficial, în această a treia fază, dubla-monarhie se denumea “Imperiul Austriei și Regatul Ungariei” (Kaiserreich Österreich und Königreich Ungarn), nu Imperiul Austro-Ungar iar titlul lui Franz-Iosif era împărat austriac și rege maghiar.

În anul 1910, Imperiul Austriac (Cisleithania) fără Ungaria creată la 1867, avea 300 mii km² și 28,5 milioane de locuitori (germani – 31,8%; restul – cehi -22,6%, polonezi, ucraineni, evrei – 4,7%, sloveni, croați, italieni -2,4%, români – 1%, țigani ș.a.). Capitala Imperiului era orașul Viena (avea 2,03 mln locuitori în 1910). Imperiul s-a destrămat la 3 noiembrie 1918, imediat după capitularea Austro-Ungariei în Primul Război Mondial și abdicarea Habsburgilor de la tronul Austro-Ungariei, deoarece naționalitățile din “dubla-monarhie” aspirau de multă vreme sa fie, după caz, independente (Maghiarii ; Cehii și Slovacii împreună) sau unite cu semenii lor de peste hotarele imperiului (Italienii, Polonezii, Ucrainenii, Românii, apoi Slovenii, Croații și Sârbii împreună). Dispariția imperiului a fost oficilizată prin tratetele de la Saint-Germain și de la Trianon, cu atât mai ușor, cu cât corespundea cu al 10-lea din “Patrusprezece puncte” ale președintelui american Woodrow Wilson bazat pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

1877: Ca urmare a bombardării orașelor românești de la Dunăre de către artileria turcă, armata română deschide focul asupra Vidinului.

1894: S-a născut Rudolf Hess, politician german nazist (d. 1987)

Walter Richard Rudolf Hess (26 aprilie 1894 – 17 august 1987) a fost o figură proeminentă în cadrul Germaniei Naziste, adjunctul lui Adolf Hitler în cadrul Partidului Național-Socialist. În ajunul războiului cu Uniunea Sovietică, a zburat singur spre Scoția, cu scopul de a negocia pacea cu Regatul Unit, dar a fost arestat. A fost judecat la Nürnberg și condamnat la închisoare pe viață la Spandau (Berlin), unde a murit în 1987, mulți consideră prin suicid.

Încercarea lui aparent bizară de a negocia pacea și încarcerarea pe viață care a rezultat, au dat naștere la diverse teorii privind motivația sa de a zbura spre Scoția, precum și teorii ale conspirației privind faptul că a rămas singurul închis la Spandau, mult timp după ce toți ceilalți deținuți fuseseră eliberați. Se dispută de asemenea cauza morții sale. Pe 27 și 28 septembrie 2007, numeroase emisiuni de știri britanice au prezentat descrieri ale tratamentului brutal la care a fost supus Hess de către sovietici, cu toate că alți Aliați au încercat să-i ofere un tratament uman în anii de după al Doilea Război Mondial, și în ultimii ani de viață.

Hess a devenit obiect de venerație printre neonaziști. Mormântul lui din orașul Wunsiedel (landul Bavaria, Germania) a devenit loc de pelerinaj pentru aceștia, fapt pentru care administrația locală a desființat mormântul la data de 21 iulie 2011. Osemintele lui și ale soției sale au fost incinerate și transportate la un loc necunoscut.

1902: S–a înființat “Fotbal Club Timișoara”. Peste câțiva ani se va transforma în Clubul Atletic Timișoara.

1913: A fost semnat, la Petersburg, un protocol prin care Bulgaria a cedat României orașul Silistra și câteva mici teritorii în sudul Dobrogei (26 aprile/9 mai).

1920: La Cluj este înființat primul institut speologic din lume.

Institutul de Speologie „Emil Racoviță”, primul de acest gen din întreaga lume, își datorează existența inițiativei marelui savant Emil Racoviță (1868-1947), biolog, explorator polar și fondatorul biospeologiei, crearea acestui institut fiind consfințită printr-o lege specială, promulgată la 26 aprilie 1920. Pentru început, institutul a funcționat ca parte componentă a Facultății de Științe din Cluj, reprezentând cadrul oficial în care fondatorul său a mutat și sediul Societății Științifice „Biospeologica”, pe care o întemeiase în 1907, ca instrument internațional de coordonare a activității tuturor zoologilor interesați de studiul faunei subterane. Alături de Emil Racoviță, î institutul din Cluj și-au desfășurat activitatea doi eminenți biologi: francezul Rene Jeannel, entomolog și biogeograf de seama și elvețianul Pierre-Alfred Chappuis, specialist în fauna acvatică subterană. În 1956, institutul a fost reorganizat sub conducerea profesorului Constantin Motas (1891-1980), în noua sa structură el având sediul central la București și o secție la Cluj, iar patru ani mai târziu, a trecut sub egida Academiei Române, sub conducerea profesorului Traian Orghidan și a profesoarei Margareta Dumitrescu, primind numele de Institutul de Speologie “Emil Racoviță”. În deceniile următoare, vastului program biospeologic pe care Emil Racoviță îl concepuse inițial în scopul de a ajunge la o reconstituire cât mai fidelă a istoriei naturale a domeniului subteran, i s-au adăugat studii din sfera speologiei fizice și paleontologiei. Justificată de faptul că speologia este o știință prin excelență sintetică, aceasta multiplicare a direcțiilor de cercetare a avut drept consecinta perpetuarea și consolidarea recunoașterii de care institutul s-a bucurat de la bun început pe plan internațional. În prezent, organizat sub egida Academiei Române, Institutul de Speologie “Emil Racoviță” cuprinde patru compartimente cu direcții și programe specifice de cercetare: Biospeologie și Edafobiologia Carstului, Geospeologie și Paleontologie, Carstonomie, Cadastrul și Protecția Carstului, Compartimentul Cluj – Napoca.

1922: S-a născut Ștefan Augustin Doinaș, poet, membru al Academiei Române, președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (d. 2002)

1923: Ducele de York (viitorul rege George al VI-lea al Regatului Unit) se căsătorește cu Lady Elizabeth Bowes-Lyon la Westminster Abbey.

1925: Paul von Hindenburg îl învinge pe Wilhelm Marx în al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale germane și devine primul șef de stat al Republicii de la Weimar ales direct.

Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (n. 2 octombrie 1847, Posen – d. 2 august 1934, Gut Neudeck, Prusia) a fost un militar (cu gradul suprem de Generalfeldmarschall) și politician german. A fost al doilea Președinte al Republicii de la Weimar. În 1932, sub influența cercurilor politice și industriale de dreapta, retrage sprijinul inițial ce-l acordase cancelarului centrist ca orientare, Heinrich Brüning. Pe 31 mai 1932, Hindenburg l-a însǎrcinat pe Franz von Papen cu formarea unui nou guvern, sub care influența partidului nazist al lui Hitler asupra politicii interne germane a crescut considerabil. În decembrie, a ajuns cancelar, ministrul de rǎzboi de pânǎ atunci, Kurt von Schleicher, o „eminențǎ cenușie” politicǎ în spatele bǎtrânului Hindenburg. Schleicher nu a reușit, dupǎ cum intenționase, sǎ aducǎ în guvernul său „moderați” naziști și astfel, pe 30 ianuarie 1933, președintele l-a numit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar (prim-ministru) al Reichului German (Reichskanzler), deschizând efectiv drumul spre putere dictatorială pentru șeful partidului național-socialist.

1931: La New York a avut loc prima emisiune televizată, experimental: protagonista emisiunii a fost actrița Fay Marbe.

1933: S-a înființat Gestapo, poliția secretă a Germaniei naziste.

Gestapo (abreviere din germană de la Geheime Staatspolizei, „poliția secretă de stat”; cuvânt preluat în română) a fost poliția secretă oficială a Germaniei naziste. S-a aflat în subordinea SS-ului, administrat de Reichssicherheitshauptamt (RSHA). Împreună cu aparatul de informații numit Sicherheitsdienst, a fost încorporat în 1939 în RSHA (Departamentul IV). Uniformele Gestapoului erau negre. În fiecare lagăr de concentrare sau exterminare exista o secție a Gestapoului, numită oficial Politische Abteilung („secția politică”). Activând ca o instituție inchizitorială, a fost responsabilă de moartea a mii de oameni. La Procesul de la Nürnberg a fost declarată organizație criminală de către tribunalele militare aliate.

1937: Bombardarea barbară a orașului Guernica de către aviația germană.

1938: A murit Edmund Husserl, filosof austriac, considerat părintele fenomenologiei (n. 1859)

 1940: A murit Carl Bosch, chimist german, laureat Nobel (n. 1874)

 Carl Bosch (n. 27 august 1874 – d. 26 aprilie 1940) a fost un chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în 1931. El a făcut cercetări în domeniul chimiei industriale și al tehnologiei chimice. Probabil cea mai importantă descoperire a sa este sinteza amoniacului, pe care a realizat-o în anul 1909.

1954: Are loc Conferința de la Geneva cu scopul de a restabilirea păcii în Indochina și în Coreea.

1964: Oficialii statelor africane Tanganika și Zanzibar și-au dat mâna pentru a forma un nou stat, Tanzania.

1969: A murit Morihei Ueshiba, cel care în anii 1940 a dezvoltat tehnicile și filosofia aikido (n. 1883)

1976: Decernarea premiului “Pomme d’or” al Federației internaționale a ziariștilor și scriitorilor de turism (FIJET), zonei turistice Bucovina din România.

1986: S–a produs accidentul de la Centrala Nucleară de la Cernobîl, aflată la 200 km de Kiev.

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Centrala electrică se afla la 51°23′23″N 30°5′58″E, în apropiere de orașul părăsit Pripiat, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitațiile radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale.

Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice de energie nucleară, încetinind extinderea ei pentru mulți ani și impunând guvernului sovietic să devină mai puțin secretos. Acum statele independente – Rusia, Ucraina și Belarus – au fost supuse decontaminării continue și substanțiale. E dificil de estimat un număr precis al victimelor produse de evenimentele de la Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul sovietic a îngreunat numărarea victimelor. Listele erau incomplete și ulterior autoritățile sovietice au interzis doctorilor citarea „radiație” din certificatele de deces. O eventuală tentativă de decelare a contribuției radiației emise din cauza accidentului la mortalitatea prin cancer în populația fostei Uniuni Sovietice e complicată de faptul că nu se cunoaște cu precizie nici măcar incidența naturală a multor tipuri de cancer, arhivistica medicală în U.R.S.S. fiind, în mod vădit, extrem de primitivă, atât înainte cât și după accident. Pernicioasei și proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se adaugă deci, pentru a complica și mai mult o eventuală tentativă de estimare cu o precizie satisfăcătoare a numărului de victime afectate, în timp, de cancer, ca urmare a radioactivității emise cu ocazia accidentului, o serie de alți factori precum imposibilitatea determinării precise a dozei încasată de diversele segmente demografice afectate (deplasarea norului radioactiv n-a fost monitorizată și anunțată populației deasupra căreia acesta se afla la fiecare moment, drept pentru care oamenii nu s-au putut proteja, rămânând în case, pentru a diminua contaminarea și doza încasată), realitatea geopolitică fluidă (migrație internă și emigrație a populației potențial afectată) produsă de dezintegrarea statului sovietic, complicația adusă de o creștere a incidenței cancerului în populația fostei Uniuni Sovietice din alte motive decât radioactivitatea produsă de accident, ca urmare a degradării condițiilor sociale și de viață ale populației după dezintegrarea federației: după dezintegrarea statului sovietic, pe fondul sărăcirii populației și ca urmare a liberalizării comerțului și publicității la articole gen alcool și tutun, incidența maladiilor sociale gen alocoolismul și a comportamentelor de risc precum fumatul a crescut, fapt care a condus în mod natural și la creșterea incidenței bolilor provocate de acestea, printre care se află și cancerele (oral, gastric și hepatic, când e vorba de alcoolism, pulmonar și altele, când e vorba despre fumat). La populația care a intervenit inițial pentru limitarea consecințelor dezastrului (așa-numiții “lichidatori”), stresul provocat de teama de îmbolnăvire de cancer a indus uneori comportamente de risc care au condus la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu de iraderea în timpul intervenției, să apară (cazul tânărului de 26 de ani Andrei Tarmosian, mort de ciroză, după 24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la vârsta de 50 de ani, ca urmare a consumului excesiv de alcool, este citat de anumiți autori).

Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticați în 2002. Deși în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite zone restrânse vor rămâne închise, majoritata teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru stabilizare și activitate economică.

2005: Răpitorii celor trei jurnaliști români au prelungit până pe 27 aprilie, la ora 18.00, ultimatumul dat autorităților române cu privire la retragerea trupelor din Irak.

Răpirea jurnaliștilor români în Irak a fost un incident care a avut loc la data de 28 martie 2005, când trei jurnaliști români (Ovidiu Ohanesian, Sorin Mișcoci și Marie Jeanne Ion) au fost răpiți în Irak. Răpitorii au cerut ca, în schimbul eliberării, România să-și retragă trupele din Irak. Cei trei au fost eliberați la data de 22 mai 2005.