Epopeea Diviziei „Grossdeutschland” în România

Divizie de elită a Wehrmacht-ului, „Grossdeutschland” s-a aflat în primăvara și vara anului 1944 pe teritoriul României ținând piept – alături de unități românești – ofensivei Armatei Roșii, care avea ca obiectiv îngenunchierea Reich-ului hitlerist prin scoaterea din război a principalului său aliat de pe Frontul de Est. Înțelegând foarte bine acest lucru, generalul Hasso von Manteuffel, comandatul Diviziei „Grossdeutschland” avea să caracterizeze luptele purtate de militarii de sub comanda sa în zona orașului Târgu Frumos ca având „un rol decisiv […] pentru întregul sector sudic al Frontului de Est”. Retrasă din Moldova la finele lui iulie ’44, pentru a întări alte sectoare amenințate de sovietici, lipsa Diviziei „Grossdeutschland”, precum și a altor unități blindate retrase de comandamentul german de pe frontul românesc, avea să fie din plin resimțită o lună mai târziu, când Armata Roșie avea să lanseze ofensiva care, în final, avea să ducă la „întoarcerea armelor” de către România.

De departe, una dintre cele mai cunoscute divizii ale Wehrmacht-ului, istoria „Grossdeutschland” („Marea Germanie”) începe în urmă cu 100 de ani când a fost înființată unitatea de gardă Wachregiment Berlin. Specializată pe ceremoniale militare cum ar fi de pildă, cel al schimbării gărzii de la Memorialul de Război din capitala Germaniei – eveniment similar cu cel al schimbării Gărzii Reginei la Palatul Buckingham – unitatea a fost transformată la 14 iunie 1939 în regiment de infanterie, ocazie cu care a primit și numele cu care avea să facă istorie: „Grossdeutschland”. Legat de acest aspect, merită menționat faptul că spre deosebire de alte regimente ale Armatei Germane ai căror recruți erau dintr-o anumită regiune a Reich-ului, în „Grossdeutschland” erau încorporați bărbați din întreaga Germanie. De altfel, pentru scoaterea cât mai bine în evidență a acestui fapt, militarii din această unitatea purtau pe mâneca dreaptă a vestonului uniformei o mică banderolă pe care era scris cu caractere gotice numele „Grossdeutschland”.

Cele mai moderne tancuri germane și infanterie motorizată

Regimentul a primit botezul focului în 1940, în timpul campaniei din Franța și a Țărilor de Jos. Ulterior, după capitularea Franței, unitatea a început pregătirile în vederea lansării Operațiunii „Leul de Mare” (invadarea Marii Britanii), anularea acesteia, determinând relocarea regimentului în sudul Hexagonului pentru a efectua pregătirile pentru Operațiunea „Felix” (invadarea Gibraltarului), la rândului său anulată. Dislocat în est, pentru a participa la campania din Iugoslavia, Regimentul de Infanteriei „Grossdeutschland” va ajunge pentru prima dată în România. Șederea nu avea să fie însă lungă, militarii germani sosiți de la Viena pe 10 aprilie 1941, mărșăluind a doua zi spre granița româno – iugoslavă. Ulterior, „Grossdeutschland” avea să fie relocat în Polonia în vederea pregătirii pentru Operațiunea „Barbarossa”. Decimat în luptele cu Armata Roșie, regimentul avea să fie refăcut, fiind transformat la 1 aprilie 1942 în diviziei de infanterie (motorizată). Cu această ocazie, regimentul existent – care a primit nr. 1 – i s-a alăturat un al doilea constituit anterior la Berlin. În același timp, nou înființatei divizii i s-au integrat și un batalion de tancuri, unul de tunuri de asalt, precum și subunități de artilerie. După această reorganizare, marea unitate a participat la asaltul asupra Stalingradului până în august ’42, când a fost retrasă pe malul nordic al Donețului pentru a fi păstrată ca rezervă mobilă. Două luni mai târziu, cele două regimente de infanterie își schimbă titulatura în Regimentul de Grenadieri „Grossdeutschland”, respectiv, Regimentul Füsilier „Grossdeutschland”, combatanții acestora participând în perioada lunilor ianuarie – februarie 1943 la cea de-a treia bătălie de la Harkov, alături de diviziile Waffen-SS „Adolf Hitler”, „Das Reich” și „Totenkopf”.

Retrasă după căderea orașului în mâinile inamicului, divizia a fost din nou reorganizată, fiind dotată cu cele mai moderne tancuri germane: PzKpfw V „Panther” și PzKpfw VI „Tiger”. Cântărind 57 de tone, „Tiger” avea un blindaj ce varia între 25 și 120 mm, fiind echipat cu puternicul tun de 88 mm. Motorul Maybach HL230 P45 V-12 ce dezvolta 700 CP permitea blindatului să atingă o viteză maximă de 45 km/oră, raza sa de acțiune variind între 110 km (teren) și 195 km (șosea). La rândul său, „Panther” – ce fusese destinat contracarării tancul sovietic T-34, înlocuind astfel PzKpfw III și IV – cântărea aproape 45 de tone, echipajul – protejat de un blindaj de 16 – 100 mm – având la dispoziție un tun de 75 mm. Motorul Maybach HL230 P30 V-12 dezvolta 700 CP, permitea tancului să atingă o viteză maximă de 46 km/oră, raza de acțiune variind între 100 km (teren) și 200 km (șosea). Merită menționat faptul că pe lângă blindate, „Grossdeutschland” a fost dotată și cu semișenilate Sd.Kfz 251, fiecare astfel de vehicul putând transporta o grupă de 10 oameni complet echipați. Interesant este faptul că deși numărul de blindate pe care îl avea era superior marii majorități a Diviziilor Panzer ale Armatei Germane, „Grossdeutschland” avea să fie transformată la 19 mai 1943 în divizie de Panzergrenadieri, titulatură pompoasă al cărei echivalent românesc este noțiunea de infanterie motorizată. În acest context, Regimentul de Grenadieri și cel de Füsilier „Grossdeutschland” devin Regimentul de Panzergrenadieri, respectiv, Regimentul Panzerfüsilier, combatanții acestora fiind aruncați din nou în lupta cu Armata Roșie. Încleștarea de la Kursk din iulie ’43 – cunoscută astăzi drept cea mai mare bătălie de tancuri din istorie – avea să fie ultima ofensivă strategică a germanilor pe Frontul de Est, pierderile provocate „fiarei fasciste” permițând sovieticilor să-și păstreze inițiativa strategică până la sfârșitul războiului.

Din nou în România 

După Bătălia de la Kursk, „Grossdeutschland” și-a reluat rolul de rezervă mobilă, fiind implicată pe tot parcursul anului 1943, în operațiunile defensive din Ucraina, situație care avea să le aducă combatanților denumirea de „Die Feuerwehr”, adică „pompierii”. Astfel, în luna septembrie, aceasta se găsea în capul de pod de la Kremenchung, o lună mai târziu, fiind relocată în zona Krivoy-Rog. Ulterior, de la finele anului 1943 și până la începutul lui martie ’44, marea unitate s-a aflat la sud-vest de localitatea Kirovograd, unde, de altfel, avea să o găsească și generalul Hasso von Manteuffel. Numit la comanda Diviziei de Panzergrenadieri „Grossdeutschland” pe 1 februarie 1944, ofițerul avea să noteze în memoriile sale, de pildă, că la sosirea sa la unitate, „situația se stabilizase, prin intervenția ei pe Niprul inferior [creându-se] un front de apărare coerent”. Această relativă acalmie a frontului era însă extrem de înșelătoare, sovieticii pregătindu-se de ofensivă. La 4 martie 1944, unitățile Frontului 1 ucrainean comandate de mareșalul G.K. Jukov au lansat atacul pe direcțiile Sepetovka – Cernăuți și Viniția Hotin, a doua zi fiind urmate de cele ale Frontului 2 ucrainean aflate sub comanda generalului I.S. Konev care a căror lovituri erau concentrate pe direcțiile Zvenigorodka (150 km sud Kiev) – Uman – Botoșani și Kirovograd – Râbnița (75 km nord Chișinău). Sub presiunea Armatei Roșii, frontul apărat de germani în zona Uman este străpuns de inamic pe o lărgime de 175 km, astfel că în decurs de cinci zile acesta din urmă forțează Bugul, înaintând aproape 75 km în dispozitivul apărării. Continuând înaintarea, la 18 martie 1944 trupele Frontului 2 ucrainean au forțat Nistrul în sectorul Moghilev – Râbnița, pătrunzând pe teritoriul României. Ulterior, dezvoltarea capului de pod a permis Armatei Roșii să treacă la 26 martie râurile Prut și Siret, cucerind orașe precum Botoșani ori Rădăuți. La rândul lor, unitățile Frontului 1 ucrainean au ocupat la 29 martie orașul Cernăuți, ajungând la poalele Carpaților Orientali pe un front de circa 100 km, între Kolomeea și vest Suceava, după ce în prealabil, la 23 martie, realizaseră câteva capete de pod peste Nistru în Bucovina.

În tot acest timp „«Grossdeutschland» își croia – așa cum sublinia von Manteuffel în memoriile sale – drum prin luptă spre vest, pentru a ataca inamicul din flanc. Mocirla care ne venea până la genunchi, urmată de viscole și [drumuri] complet desfundate au făcut înaintarea inamică.” În aceste condiții, comandamentul diviziei avea să ajungă la Chișinău pe 31 martie 1944, în vreme ce părțile cele mai avansate ale lui „Grossdeutschland” ocupaseră deja poziții de luptă la Cornești, la est de Iași. Se cade să amintim și faptul că realizarea condițiilor necesare apărării teritoriului românesc de invazia sovietică era extrem de problematică, mai ales dacă avem în vedere faptul că la 30 martie, când urmau să fie luate decizii importante în privința apropiatelor confruntări cu inamicul, Adolf Hitler l-a înlocuit pe feldmareșalul Ewald von Kleist de la conducerea Grupului de Armate „A” cu general-colonelul Ferdinand Schörner. La rândul său, Grupul de Armate „A” avea să fie redenumit la 5 aprilie 1944 în Grupul de Armate „Ucraina de Sud”. În ciuda noului nume, armata comandată de Schörner fusese decimată de atacurile sovietice, epuizându-și ultimele resurse într-un efort conjugat cu cel al Armatei Române de a stopa înaintarea inamicului. Nici teatrul de operații pe care urma să se desfășoare unitățile grupului de armate nu era unul optim, Prutul, „spărgând” forța combativă a forțelor și mijloacelor în două subgrupuri de armate denumite „Dumitrescu” și „Wöhler”, după numele comandanților Armatelor 3 române, respectiv 8 germană, fiind desfășurate, după caz, în Basarabia și Moldova.  

Atac fulgerător de la Iași la vest de Târgu Frumos

În ceea ce privește Subgrupul de armate „Wöhler” acesta era format din Armatele 4 română și 8 germană, ce reuneau cinci corpuri de armată române și trei germane, acestea însumând un număr de 27 de divizii, din care șase erau blindate. Luându-se în considerare culoarea uniformei, din cele 27 de divizii, 17 erau române (din care una blindată) și 10 germane (din care cinci erau blindate). Numărându-se printre acestea din urmă, „Grossdeutschland” făcea parte alături de Diviziile 24 blindată și „Totenkopf” din Corpul 57 blindat german al Armatei 8 germane, aflată sub comanda generalului Otto Wöhler. Din punct de vedere organizatoric, pe lângă cele două regimente de Panzergrenadieri și Panzerfüsilier, „Grossdeutschland” dispunea și de un regiment de tancuri compus din trei batalioane cu 11 companii, echipate, după caz, cu blindate Pz.Kpfw V „Panther”, Pz.Kpfw IV și Pz.Kpfw VI „Tiger”. Legat de acest din urmă blindat, în scriptele marii unități erau prevăzute 45 de astfel de tancuri, însă în realitate această cifră nu avea să fie atinsă niciodată. Spre exemplu, la data de 9 martie 1944, „Grossdeutschland” dispunea de numai 11 Pz.Kpfw VI, 14 Pz.Kpfw V, 13 Pz.Kpfw IV și 3 Pz.Kpfw III, pentru ca o lună mai târziu, „pumnul de oțel” al panzergrenadierilor să fie redus la doar trei Pz.Kpfw IV și trei Pz.Kpfw VI, după ce marea unitate purtase lupte grele în zona Cornești – Ungheni (1 – 7 aprilie 1944) în condiții meteorologice extreme. Privitor la acest aspect, în memoriile sale, generalul Hasso von Manteuffel avea să noteze faptul că viscolul iscat depășise „ca putere și ger tot ce trăisem până atunci”. La rândul său, sublocotenentul Romulus Novac, ofițer calculator și cu operațiile al Regimentului 35 Artilerie (Divizia 18 Munte) își amintea că „timpul, la începutul lunii aprilie 1944, a fost expresia ultimei răbufniri a unei ierni de durată, abătându-se asupra Moldovei un viscol cu ninsori abundente care au blocat cu troiene drumurile, mai mult decât precare, din zona Iașiului. Și stihiile naturii ne păreau ostile și ne prevesteau nenorociri.”  

Conștient de faptul că ocuparea părții de nord – est a României îi crease condiții favorabile pentru lansarea unor noi ofensive pentru scoaterea din război a principalului aliat al Reich-ului hitlerist, mareșalul Konev a ordonat lansarea în ziua de 8 aprilie 1944 a unui atac cu cinci armate din cadrul Frontului 2 ucrainean. Operațiunea, menită să dea lovitura de grație atât în zona frontului de la Târgu Frumos, cât și asupra capitalei Moldovei, urma să fie dusă la îndeplinire de Armatele 27, 40 și 52 sovietice sprijinite de unități din cadrul Armatelor 2 și 6  Tancuri. De cealaltă parte a frontului, în regiunea Târgu Frumos fusese dislocat la începutul lunii aprilie Corpul 5 armată român având în subordine Diviziile 1 Gardă și 4 Infanterie, acestea din urmă fiind dispuse la vest de Târgu Frumos, respectiv, la est de Pașcani. Sub presiunea forțelor sovietice, inevitabilul avea să se producă la 9 aprilie 1944, când cele două orașe românești au fost ocupate de inamic. Pentru contracararea înaintării Armatei Roșii, care depășise axa Târgu Frumos – Podul Iloaiei – Iași, generalul Otto Wöhler avea să ordone regruparea Diviziei de Panzergrenadieri „Grossdeutschland”, Regimentul Panzerfüsilier al acesteia, comandat de colonelul Horst Niemack, pornind la atac din Iași în dimineața zilei de 10 aprilie, nimicind forțele inamice întâlnite până la râul Siret. Concomitent cu acesta, subunități din cadrul Diviziei 1 Gardă și Regimentului 6 Vânători au atacat la rândul lor dinspre sud, silind astfel forțele sovietice să se retragă pentru a evita încercuirea și anihilarea.

Asaltul panzergrenadierilor asupra lui „Ivan”

Acalmia care a cuprins după 12 aprilie 1944 zona Târgu Frumos avea să permită reorganizarea apărării româno – germane, din unitățile Diviziei 1 Gardă constituindu-se Detașamentul „General Ștefan Opriș”. La rândul lor, germanii aveau să disloce Divizia „Grossdeustchland” pe un aliniament defensiv la nord de orașul Târgu Frumos. În memoriile sale, generalul von Manteuffel își aseamănă divizia cu „un fel de corset” absolut necesar „în acest sector al frontului” unde unitățile românești erau intercalate cu cele germane. Mai mult decât atât, ofițerul nota și faptul că unitatea sa putea „construi o poziție de apărare de ambele laturi ale localității Târgu Frumos, un nume pe care niciunul dintre soldații Diviziei «Grossdeutschland» nu-l va uita niciodată. Acest spațiu de luptă avea să joace în săptămânile care au urmat un rol hotărâtor, nu doar pentru Divizia «Grossdeutschland», ci și pentru întregul sector sudic al Frontului de Est.”

Încercând să îmbunătățească situația tactic – operativă, Regimentul de Panzergrenadieri „Grossdeutschland”, sprijinit pe flancul stâng de către Divizia 1 Gardă română a lansat la 25 aprilie 1944 un atac la nord – vest de Târgu Frumos, atacul desfășurându-se – aidoma unui articol publicat în revista „Signal” – „în zorii zilei, pornind dintr-o adâncitură a terenului contra inamicului. Linia acoperitoare este trecută rând pe rând de valuri ce se îndreaptă spre o fâșie întunecoasă căreia cu greu i se poate da numele de «liziera pădurii». Rezultatul recunoașterilor precedente arată că această lizieră este înțesată de puternice formațiuni dușmane. Dincolo, nu se observă încă nicio mișcare. […] Dar tocmai tăcerea aceasta pare a ascunde o amenințare emoționantă. Simți aici o încordare gigantică a tuturor puterilor și simțurilor, îndreptate exclusiv asupra obiectivului urmărit. Inamicul lansează o rachetă de semnalizare. Ea pare a dezlănțui în consecință o rafală scurtă dar violentă a artileriei. […] Ea îl trezește pe inamic obligându-l în același timp să ia acoperire. Așa se explică faptul că linia sa principală nu aude decât după amuțirea focului de artilerie, zgomotul ciudat și atât de temut, compus din amestecul duduitului motoarelor și al zângănitului șenilelor. […] La început ți se pare că vezi un sicriu enorm (semișenilatul Sd.Kfz 251 – n.a.) ce se îndreaptă spre inamic. Dar nu este coșciug. El nu duce morți ci moartea însăși. În acest [autovehicul] se ascunde o forță concentrată și vie a unei grupe de luptători. Fețele acestor bărbați exprimă hotărâre; pumnii sunt încleștați în jurul armelor, iar grenadele de la centură și din carâmbul cizmelor ca și mitralierele sunt gata să intervină în lupta ce se desfășoară în față. Ei se apropie tot mai mult de inamic. Viteza lor crește mereu. Acum au ajuns la obiectivul prevăzut. Deodată, aceste autovehicule curioase se opresc, ca la o comandă magică. În aceeași clipă, oamenii din ele se și reped pe câmp în toate părțile, năpustindu-se asupra inamicului. Începe o luptă scurtă, corp la corp. Dar se termină repede. Detunăturile de armă, focurile izolate, bubuitul grenadelor de mână și uralele de victorie ale germanilor au trecut ca o nălucă.” Reușind să străpungă apărarea Diviziei 81 Infanterie Gardă sovietice, panzergrenadierii germani și militarii români au reușit să înainteze până la 28 aprilie 1944 pe o adâncime de aproximativ 10 km în teritoriul ocupat de inamic, oferind astfel posibilități sporite pentru organizarea unei apărări mai eficiente a frontului din nordul Moldovei.  

„Revanșa” sovieticilor de la Târgu Frumos

La rândul lor, sovieticii nu aveau să se lase mai prejos, lansând la 30 aprilie un puternic atac cu blindate în sectorul apărat de Divizia 18 Munte română, pe direcția Vulturi – Iași, cu scopul de a lărgi capul de pod de la sud de râul Jijia (15 km nord-vest Iași) cuceri capitala Moldovei. Intrând în alertă, românii aveau să oprească până la căderea serii atacul sovieticilor pe aliniamentul Șorogari (4 km nord Iași) și Rediu – Tătar (5 km nord-est Iași) cu ajutorul artileriei diviziei și a Corpului 4 armată. „În cursul nopții, – își amintea sublocotenentul Romulus Novac, ofițer calculator și cu operațiile al Regimentului 35 Artilerie (Divizia 18 Munte) – prin surprindere, pe o ploaie internațională, inamicul a reluat atacul, reușind să ajungă la circa 2 km de periferiile de nord ale Iașiului. Sub presiunea puternică a inamicului vânătorii de munte s-au repliat, unele subunități ajungând pe Bahlui. Divizioanele 1 și 4 artilerie de munte, care asigurau sprijinul direct al grupurilor de vânători de munte din primul eșalon s-au repliat și ele la sud de râul Bahlui.” Contraatacul executat în cursul zilei de 1 mai 1944 de către Divizia 18 Munte în cooperare cu Divizia „Grossdeutschland” avea să ducă la restabilirea situației tactice, generalul Manteuffel exprimându-și „elogios mulțumirea față de comportamentul trupelor Diviziei 18 Munte și, în mod deosebit, asupra modului în care Regimentul 35 Artilerie a sprijinit contraatacul diviziei sale”.

Eșecul reputat în fața Iașului, avea să-i facă pe sovietici să-și întoarcă ochii din nou spre sectorul de front din zona orașului Târgu Frumos, masând importante forțe pentru lansarea unei noi ofensive, pentru reducerea așa-numitului „umăr” al apărării româno-germane. În memoriile sale, generalul Hasso von Manteuffel avea să noteze faptul că atunci „când s-au înmulțit indiciile că se pregătește un mare atac, am zburat cu aparatul meu Storch de mai multe ori pe deasupra teritoriului ocupat de inamic, pentru a analiza situația. Se părea că sovieticii aveau să atace doar pe frontul din fața diviziei mele. Asta mi-a confirmat și vecinul meu, general-maiorul Kurt Röpke, care comanda Divizia 46 Infanterie. Am luat legătura telefonic cu el și l-am întrebat cum se vede situația de la el. Spre uimirea mea mi-a confirmat: «Aici putem juca tenis, atât de liniștită e zona.» Știam că mă pot baza pe prietenul meu, pe care-l cunoșteam încă de pe vremea când era comandant al Regimentului 9 Infanterie.” Statistic, raportul de forțe era favorabil Armatei Roșii, aceasta dispunând de Armatele 27, 40 (având în compunere și Corpul 5 Cavalerie Gardă), 7 Gardă și 5 Tancuri Gardă. Potrivit surselor germane, numărul blindatelor folosite de sivietici era de circa 400 de mașini de luptă. De cealaltă parte a frontului, „Grossdeutschland” se putea baza doar pe 25 de Pz.Kpfw IV, 12 Pz.Kpfw V „Panther”, 10 Pz.Kpfw VI „Tiger”, precum și pe 25 de tunuri de asalt StuG III. Merită amintit faptul că pe lângă Regimentul de tancuri „Grossdeutschland”, Grupului de Armate „Ucraina de Sud” mai dispunea și de diviziile blindate 24 Panzer și „Totenkopf”, astfel că numărul de tancuri operaționale era semnificativ mai mare.

Pe lângă blindate, germanii mai dispuneau și de Divizia 46 Infanterie, căreia i se adăugau Diviziile 1 Gardă și 6 Infanterie române. Mult așteptata ofensivă sovietică a început în dimineața zilei de 2 mai 1944 cu un puternic baraj de artilerie, „scuipat” din gura a mai bine de 1.000 de tunuri, mortiere și lansatoare de rachete „Katiușa”. După această „introducere”, a fost rândul blindatelor să intre în scenă, tanchiștii germani intersectându-se pentru prima dată cu tancurile sovietice „Iosif Stalin – 2” înarmate cu tun de 122 mm. Surpriza avea să fie totală, chiar și pentru comandantul Diviziei „Grossdeustchland”, acesta fiind convins după primele explozii care-i flancau tancul, erau ale propriilor blindate „Tiger” devenite „dezorientate”. Surprinderea avea să fie și mai mare pentru von Manteuffel încât după interceptarea tancurilor sovietice, proiectile germane, trase de la 3.000 de metri ricoșau, când atingeau blindajul cu stea roșie. Abia după ce tancurile germane s-au apropiat la o distanță de 1.800 – 2.000 de metri de blindatele inamice, proiectile trase de tunul de 88 mm aveau să „muște” oțelul sovietic a patru dintre ele, alte trei fiind nevoite să se retragă.      

Proiectil sovietic oferit în dar Führer-ului

Luptându-se pe parcursul întregii zile, militarii români și germani aveau să distrugă, conform însemnărilor lui Manteuffel, „aproximativ 250 de tancuri inamice distruse, dintre care multe erau tancuri « Iosif Stalin – 2» foarte grele. Acest nou tip de tanc, cu tun de 122 mm și care avea blindajul cel mai gros, era cel mai bun pe care-l avuseseră rușii vreodată pe câmpul de luptă. Faptul că totuși se putea obține victoria împotriva acestor giganți de oțel se datora disponibilității operaționale și vitejiei fiecăruia dintre soldații de toate gradele.” Se cade să menționăm faptul că victoria blindatelor germane nu ar fi fost posibilă și fără sprijinitul pilotul Hans – Ulrich Rudel, care a semănat teroare printre sovietici cu ajutorul bombardierului său în picaj Junkers-87 „Stuka” echipat cu tunuri de 37 mm antitanc. Martor al acestei bătălii de pe frontul românesc, căpitanul Alexandru Ionescu Saint-Cyr, șeful biroului 3 operații în statul major al Diviziei 1 Gardă avea să povestească peste ani faptul că „lupta pe poziția fortificată a fost dură pentru toți apărătorii ei, dar și istovitoare pentru inamic care, cu toate eforturile continui pe care le-a făcut n-a putut să o străpungă”.

În același timp, ofițerul îi face și un portret al comandantului Diviziei de Panzergrenadieri „Grossdeutschland”, al cărui nume înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât „omul dracului”. Altfel spus, generalul von Manteuffel „era un om mic de statură, nu cred că avea mai mult de 42 – 45 kg, cu fața adânc brăzdată, tot timpul cu ochelari, cu binoclul atârnat de gât și cu laringofonul pus. Personal cunoștea tancurile ce [le] avea sub ordine și comanda când să urce la creastă și când să tragă. Era de o energie de neînchipuit.” Chemat la Cartierului General al Führer-ului de la Berchtesgaden, pentru a raporta situația de pe frontul din Moldova, precum și pentru a i se înmâna Spadele la Frunzele de Stejar acordate la Crucea de Cavaler pe 22 februarie 1944, comandantul „Grossdeutschland” a dat dispoziții ca blindatele sovietice „care spulberaseră pentru prima dată supremația tancului «Tiger»” să fie fotografiate pentru ca atât Hitler, cât și ceilalți ofițeri ai Cartierului „să-și poată forma o părere în legătură cu mărimea coloșilor”. Și ca părerea să fie cât mai obiectivă, ofițerul a avut grijă să-i aducă Führer-ului în dar un proiectil sovietic de 122 mm.

Analizând importanța cuceriri crestei cu observatoare deținută de către sovietici în zona capului de pod de la sud de râul Jijia (15 km nord-vest Iași), concomitent cu împingerea limitei dinainte a poziției „Dacia” – căreia i se atribuia rolul principal în sistemul defensiv al Frontului din Moldova – pe pantele înalte și abrupte ale malului sudic al râului menționat, Subgrupul de Armate „Wöhler” a planificat două acțiuni ofensive denumite codificat „Sonia” și „Katia”. Astfel, acțiunea „Sonia” cădea în grija Grupului de corpuri de armată „Mieth”, pentru materializarea acesteia urmând să fie angajate Diviziile 3 Infanterie română și 14 blindată germană. În ceea ce privește acțiunea „Katia”, aceasta urma să fie executată de Grupul de corpuri de armată „von Knobelsdorf”, constituit temporar și alcătuit din Corpurile 6 armată român și 57 blindat german (Diviziile 18 Munte română, 24 blindată germană și „Grossdeutschland”).

Debutând la 1 iunie 1944, cele două acțiuni ofensive aveau să se desfășoare într-o zonă largă de aproximativ 40 km, mărginită la est de aliniamentul Iași – Cârpiți (15 km nord-est Iași), iar la vest de șoseaua Podul Iloaiei – Mălăești (15 km nord Podu Iloaiei). Între limita dreaptă a zonei și șoseaua Iași – Popricani (115 km nord-vest Iași) avea să atace Grupul de corpuri de armată „Mieth”, cu Divizia 14 blindată germană la dreapta și cu Divizia 3 Infanterie română la stânga, în vreme ce la vest de șoseaua Iași – Popricani avea să atace Grupul de corpuri de armată „Knobelsdorf”, cu Divizia 24 blindată la dreapta, la centru cu „Grossdeutschland”, iar la stânga cu Divizia 18 Munte română. Din păcate, în ciuda faptului că „vârful de lance” al ofensivelor erau blindat (12 tancuri Pz.Kpfw IV, 3 „Panther” și 19 „Tiger”), înaintarea celor două grupuri avea să se realizeze cu dificultate, sovieticii opunându-se acestora cu unități din aproape 15 divizii de infanterie, sprijinite puternic de tancuri și de tunuri antitanc. În acest context, la 7 iunie 1944 cele două ofensive s-au încheiat, obiectivul fixat fiind atins doar între Golășei și Stânca, în vreme ce pe restul frontului se reușise doar împingerea liniei de dinainte a poziției „Dacia” cu 3 -5 km spre nord.

Refăcută la Vaslui și transferată în Prusia de Est

Eforturile depuse de către Armata Roșie pentru menținerea capului de pod de la sud de râul Jijia cu orice preț scot în evidență importanța strategică pe care această „palmă de pământ” o avea pentru ofensiva din august ’44, a Frontului 2 ucrainean. De cealaltă parte, deși cele două acțiuni nu au fost materializate în proporție de 100%, efortul depus de unitățile româno-germane avea să fie răsplătit prin citarea prin Ordinul de Zi nr. 161 din 7 iulie 1944 a Diviziilor „Grossdeutschland”, 24 blindată germană și 18 Munte română, care „s-au distins prin avânt exemplar în atac și tenacitate în rezistență”. Conform documentului semnat de generalul de corp de armată Mihail Racoviță, în calitate de comandant al Armatei 4 române, în intervalul 2 – 4 iunie 1944 cele trei divizii „atacă cucerind înălțimile de la sud Jijia, puternic fortificate și apărate de inamic”. Ulterior, „începând din 5 iunie, când inamicul contraatacă puternic susținut de care de luptă pentru recucerirea terenului pierdut, trupele viteze ale acelorași divizii luptă cu înverșunare într-o perfectă camaraderie de arme, izbutind a înfrânge și stăvilii năvala inamică.”

Pentru „Grossdeutschland”, aceste două acțiuni aveau să fie, de altfel, și ultimele operațiuni ofensive pe care le-a întreprins pe teritoriul României, marea unitatea fiind dislocată la 100 km sud de linia frontului din Moldova, în zona orașului Vaslui, unde avea să urmeze un amplu program de refacere. Conform documentelor Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, la 28 iulie 1944, „Grossdeutschland” dispunea de 12 tancuri Pz.Kpfw IV, 78 Pz.Kpfw V „Panther”, 34 Pz.Kpfw VI „Tiger”, precum și de 15 tunuri de asalt StuG III. Retrasă din România a doua zi, Divizia de Panzergrenadieri „Grossdeutschland” avea să fie transferată în Prusia de Est, unde avea să poarte bătălii grele, unitatea fiind aproape distrusă în capul de pod Memel. În primăvara lui ’45, divizia de elită a Wehrmacht-ului mai număra aproximativ 4.000 de oameni, supraviețuitorii predându-se în funcție de împrejurări, atât forțelor britanice, cât și celor sovietice.  

Bibliografie:

ANVR, „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. De la Stalingrad la Bătălia Moldovei (1942-1944)”, Ed. „Vasile Cârlova”, 1997;

Hasso von Manteuffel „Memorii de război”, Ed. Miidecărți, 2019;

Klaus Schönherr, „Luptele Wehrmacht-ului în România (1944), Ed. Militară, 2015.