Cernobîl ’86: Ultima „liturghie” a atomului

Destrămarea Uniunii Sovietice la finele lui ’91 avea să-i aducă proaspetei republici independente Ucraina o teribilă moștenire a fostului Imperiu Roșu: centrala nucleară de la Cernobîl. Aflată la 110 km nord de Kiev, atomocentrala avea să fie în următorii ani o „bombă” pentru a cărei dezamorsare s-au purtat la nivel înalt numeroase runde de negocieri, acestea fiind încununate de succes abia în decembrie 2000, când la Cernobîl s-a dat, în cele din urmă, „stingerea”.

Până la momentul tragerii pe „linie moartă” centrala nucleară din nordul Ucrainei avea să fie o mare „provocare” pentru mediu și oameni. Printre aceștia din urmă avea să se numere și jurnalista Viktoria Ivleva. Mânată de o curiozitate aproape letală, Ivleva avea să se aventureze, în noiembrie ’90, în interiorul sarcofagului, imortalizând pe peliculă măruntaiele reactorului care cu doar patru ani în urmă „puseseră” Cernobîlul pe hartă. „Știam că mă îmbarc într-o aventură foarte periculoasă, unde totul în jurul tău era periculos”, avea să-și amintească peste ani jurnalista. „Am înțeles că acesta nu este cel mai frumos loc de pe Pământ, însă am fost însoțită de oameni care știau foarte bine cum și unde să meargă pentru a minimaliza pericolul.” Însoțită de doi dozimetriști – Igor Mikhailov și Yuri Kobzar – Viktoria Ivleva a vizitat sala de comandă, cele două turbine ale blocului energetic, precum și resturile radioactive ale reactorului 4. „Mulți oameni cred în mod greșit că reactorul este situat undeva sub pământ”, nota jurnalista într-un eseu publicat în 2016. „De fapt, reactorul 4 de la Cernobâl se află la 35,5 metri deasupra solului.” Printre dărâmături, Ivleva avea să imortalizeze și capacul reactorului – botezat de oamenii de știință „Elena” – care zăcea înțepenit pe o parte în așa-numita „gură a Iadului” (oala reactorului – n.a.). Jurnalista avea să-și amintească că în zona celor două turbine era o „liniște ca de mormânt”, în vreme ce „particule mici de praf dansau în săgețile de lumină a soarelui pătrunse prin găurile sarcofagului, transformând această apocalipsă într-o stranie frumusețe teatrală. Niciodată în viața mea nu am mai văzut o scenă atât de frumoasă și atât de mortală.” Fotografiile realizate la Cernobîl îi vor aduce jurnalistei un premiu World Press Photo, acordat în 1992 la categoria Știință și Tehnologie. 

Incendiu în sala turbinelor

Câteva luni mai târziu după vizita Viktoriei Ivleva, centrala nucleară de la Cernobîl avea să revină din nou în atenția comunității internaționale după ce un incendiu puternic avea să provoace – în seara zilei de 11 octombrie 1991 – prăbușirea acoperișului halei în care se aflau cele două turbine ale reactorului 2, deteriorându-le. Vinovat pentru producerea incidentului a fost un comutator defect care, în jurul orei 20:09, a provocat aprinderea izolației cablajelor electrice la una din cele două turbine ale reactorului – cealaltă fiind oprită pentru reparații – determinând accelerarea incontrolabilă a acesteia. Mai mult decât atât, cei 500 de metri cubi de hidrogen folosit ca lichid de răcire pentru generatorul reactorului aveau să propage cu rapiditate flăcările, acestea cuprinzând acoperișul halei care într-un final avea să se prăbușească peste agregatele din sala turbinelor. Conform unei declarații a lui Yevgeny Ignatenko, purtător de cuvânt al Ministerului Industriei Energetice Nucleare, consemnată în presa vremii, „pentru stingerea incendiului au acționat 60 de autospeciale și aproximativ 300 de pompieri”, aceștia luptându-se cu flăcările preț de trei ore și jumătate. Din fericire, acest incident nu s-a soldat cu eliberarea de radioactivitate în aer, reactorul 2 fiind închis la un minut după ce a fost dată alarma de incendiu, fapt care îl determina pe Nikolai Skreka, director adjunct al atomocentralei, să declare încrezător agenției de presă TASS că „repararea daunelor provocate de incendiu ar putea să dureze aproximativ o lună”. Mult mai pragmatic, Victor Gladush, ministrul Industriei din Ucraina aprecia în ziarul spaniol „El Pais” că „daunele politice și sociale cauzate de acest incident vor fi mult mai mari decât daunele materiale”, acestea din urmă fiind estimate la un milion de ruble. Totodată, ministrul avea să precizeze faptul că „Parlamentul ucrainean plănuise deja să oprească funcționarea celor trei reactoare de la Cernobîl până în 1995. Acum, însă, probabil că vor fi închise cel puțin cu doi ani mai devreme, în 1993.” Mult mai radical, Vladimir Yavorivsky, șeful comisiei parlamentare ucrainene însărcinată cu supravegherea consecințelor accidentului nuclear din aprilie ’86, a cerut ca întreaga atomocentrală să fie închisă imediat, acest deziderat fiind susținut și de către ecologiștii francezi în Parlamentul European de la Strasbourg. Din păcate pentru aceștia, incendiul din toamna lui ’91 avea să se soldeze – la presiunea comunității internaționale – doar cu închiderea definitivă a reactorului 2 de la Cernobîl, doi ani mai târziu, guvernul ucrainean hotărând ca blocurile energetice 1 și 3 ale atomocentralei din nordul țării să fie exploatate în continuare.

Peste ocean, modul în care Cernobîlul era manageriat de Ucraina era analizat de CIA. Conform unui document datat 26 decembrie 1991, serviciul secret american aprecia că incendiul din 11 octombrie „a arătat că au apărut unele schimbări fundamentale” în ceea ce privește Cernobîlul, astfel că spre deosebire de ’86, „oficialii ucraineni au făcut public cauzele care au contribuit la declanșarea incendiului și au informat cetățenii cu privire la pericol”. Mai mult decât atât, incidentul a fost primul eveniment petrecut la centrala nucleară din nordul Ucrainei care avea să fie prezentat de mass-media internațională – inclusiv cea din Rusia – la doar câteva ore după producere, fapt care „trăda” o deschidere a noilor autorități ucrainene față de cele sovietice, care se dovediseră a fi „neputincioase împotriva birocrației nucleare centrale”. În același timp, CIA atrăgea atenția și asupra cazului ipotetic în care incendiul de la Cernobîl ar fi scăpat de sub control, amenințând reactorul nuclear, situație în care „ar fi fost necesară o intervenție care depăsea posibilitățile Ucrainei” amenințându-i viabilitatea din punct de vedere economic și politic. Acest punct de vedere al agenților americani ascundea un adevăr extrem de dur pentru Ucraina, acela că, indiferent cât de mult își dorea „să decidă viitorul industriei sale nucleare fără să fie nevoită să-i ia în considerare pe vecinii săi, era legată de aceștia prin legături economice și tehnice”. Concret, guvernul ucrainean se afla într-o situație în care nici nu putea să-și obțină supremația în materie de energie nucleară și nici nu putea renunța definitiv la puterea atomului întrucât o parte considerabilă a energiei electrice a Ucrainei era generată de atomocentrale, cea de la Cernobîl fiind una dintre ele. Dincolo de constrângerile economice, ucrainenii se loveau și de probleme de ordin tehnic ale căror numitor comun era fosta Uniune Sovietică.

Altfel spus, Ucraina nu avea „personal instruit, coduri computerizate și informații esențiale privind proiectarea pentru a susține o industrie nucleară”, majoritatea oamenilor de știință, ingineri și designeri fiind instruiți și îndoctrinați după „modelul sovietic”. Mai mult decât atât, documentația tehnică, precum și „limba oficială” pentru operațiunile centralelor nucleare era rusa, astfel că „sarcini precum colectarea și diseminarea datelor privind incidentele și operațiunile atomocentralelor sunt dirijate prin Moscova”, iar problemele nu se opreau aici întrucât institutele de cercetare de top se aflau tot în Rusia.  Plecând de la faptul că „Ucraina nu are o producție nucleară semnificativă și având în vedere că reactoarele sale sunt construite în limba rusă – CIA concluziona – că Rusia este furnizorul logic de piese de schimb și integratorul echipamentelor.” De cealaltă parte, agenții americanii notau că „ucrainenii ar prefera să solicite asistență tehnică pentru industria nucleară din comunitatea internațională decât din Rusia, iar șansele lor de a primi ajutor străin sunt bune.” Din păcate însă, „în pofida dorinței Occidentului de a oferi asistență, Kievul se confruntă cu constrângeri financiare grave care îi limitează capacitatea de a plăti tehnologia și echipamentele occidentale”, astfel că Ucrainei nu-i rămâne altceva de făcut decât să se bazeze pe experiența și cunoștințele marelui său vecin de la Est.

Prețul închiderii Cernobîlului

La jumătatea anilor ’90, centrala nucleară de la Cernobîl continua să fie un ghimpe mult prea adânc înfipt în coasta comunității internațioale astfel că, pentru a determina Ucraina să închidă atomocentrala, s-a recurs la o metodă „bătrânească”, dar care nu dă greș niciodată: banul. Miza duelului dintre Est și Vest avea să fie de acum cuantificată în sume compuse din multe cifre, plătite direct în hârtiile verzi. Dilema ucrainenilor era cât de adânc era totuși dispus Occidentul să bage mâna în propria-i pușculiță pentru Cernobîl. De cealaltă parte, liderii din Vest se întrebau dacă Ucraina va (putea) respecta Memorandumul semnat în decembrie 1995 – cu guvernele din G7 și Comisia Uniunii Europene – prin care se angajase să închidă definitiv atomocentrala de la Cernobîl până în anul 2000. La rândul lor, țările G7 promiseseră Ucrainei un pachet de granturi și împrumuturi a căror valoare totală era de aproximativ trei miliarde de dolari. Inevitabil, materializarea „tranzacției” dintre Est și Vest avea însă să genereze interminabile discuții în rândul celor două tabere. Astfel, în timpul pre-summitului G7 desfășurat la Moscova în perioada 19-20 aprilie 1996 pe tema siguranței nucleare, președintele Franței, Jacques Chirac, a făcut referiri la centrala din nordul Ucrainei a cărei „cultură de siguranță rămâne inadecvată”, subliniind totodată faptul că „trebuie să avem în vedere închiderea reactoarelor nucleare care nu pot fi modernizate suficient”. La rândul său, președintele Ucrainei, Leonid Kuchma, a rămas ferm pe poziție declarând că atomocentrala de la Cernobîl va fi închisă până la data stabilită anterior (anul 2000 – n.a.) doar dacă Occidentul va oferi țării sale mai mult ajutor financiar. În lipsa acestuia „Ucraina nu își poate asuma responsabilitatea de a scoate centrala din uz, respectând toate cerințele de securitate nucleară”, declara liderul de la Kiev. „Costul Cernobîlului – transmitea de la Moscova corespondentul CNN Eileen O’Connor – este mult mai mare decât au crezut inițial experții occidentali sau au fost dispuși să admită oficialii guvernului ucrainean.” Astfel, în vreme ce „guvernul ucrainean a solicitat un ajutor de miliarde de dolari (…) experții occidentali spun că nu cred că cifra ar trebui să fie atât de ridicată și că acum o mare varietate de boli sunt considerate ca fiind legate de Cernobîl pentru a atrage mai multe ajutoare pentru sistemul de sănătate de stat”.

Atitudinea de minimalizare a Vestului avea însă să provoace indignarea premierului ucrainean, Yevgeny Marchuk, acesta spunând că „tragedia de la Cernobîl ne-a costat miliarde, nu milioane, strangulând economia”. Disputa era însă departe de a fi încheiată, acum cum concluziona și corespondentul CNN, Vestul insistând asupra opririi celor două reactoare de la Cernobîl. „Pentru asta, spun oficialii din Ucraina, Belarus și Rusia, comunitatea internațională trebuie să plătească.” Ulterior, datorită „încurajării” financiare din Vest, lucrurile aveau să intre pe un făgaș normal, la 30 noiembrie 1996 reactorul 1 al centralei nucleare de la Cernobîl fiind oprit definitiv, un an mai târziu, pe 22 decembrie 1997 guvernul ucrainean considerând ca fiind oportună începerea operațiunilor de dezafectare a blocului energetic. Această decizie avea să fie urmată la 15 martie 1999 de cea a dezafectării reactorului 2, oprit după încendiul din ’91.

„Șantaj nuclear”

În pragul unui nou mileniu, după ce în noiembrie 1997 statele G7 și Uniunea Europeană strânseseră aproximativ 300 de milioane de dolari, eforturile Occidentului la Cernobîl s-au focalizat pe obiective importante precum stabilizarea coșului de ventilație al reactoarelor 3 și 4 care amenința să se păbușească provocând un adevărat dezastru nuclear, consolidarea sarcofagului „îmbătrânit” de ploi, ridicat în ’86 peste resturile radioactive ale reactorului 4, precum și închiderea reactorul nr. 3, „ultimul mohican” rămas în funcțiune în nordul Ucrainei. Referindu-se la închiderea acestuia din urmă, „imediat ce acest deziderat este posibil”, vicepreședintele american Al Gore spunea în iulie 1998 – în timpul unei vizite la atomocentrala de la Cernobîl – că „acest lucru este imperativ pentru siguranța poporului ucrainean, siguranța Europei și bunăstarea lumii”. La rândul lor, oficialii ucraineni transmiteau Vestului că au nevoie de un ajutor occidental de 1,2 miliarde de dolari pentru găsirea unor soluții alternative de producere a energiei, printre acestea regăsindu-se și propunerea de a termina construcția celor două noi reactoare nucleare ridicate la Khmelnitsky și Rovno, în nord-estul Ucrainei. Vestea a șocat Occidentul, care a dat asigurări că va ajuta financiar guvernul ucrainean, însă din punctul de vedere al unor oficiali din Vest, costul stipulat de Kiev era astronomic. Realizate în proporție de 85% (la nivelul anului 1999 – n.a.), cele două reactoare utilizau tehnologia sovietică, astfel că „singurul mod de a le apropia de standardele de siguranță occidentale ar fi o adaptare foarte costisitoare, care este mult peste capacitate de finanțare a Ucrainei”. Mai mult decât atât, conform unui studiu independent realizat pentru Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, finalizarea reactoarelor nucleare „nu a fost opțiunea cu cel mai mic cost pentru satisfacerea nevoilor energetice ale Ucrainei”. În ’95 Kievul reușise să smulgă din partea statelor din G7 promisiunea unui ajutor financiar, ajutor care – patru ani mai târziu – era foarte aproape de materializare. Din păcate pentru ucraineni, finanțarea – valorând peste un miliard de dolari – avea să fie blocată de cancelarul german Gerhard Schröder în timpul summitului G8 desfășurat la Köln (18-20 iunie 1999).

Ajuns la putere în septembrie ’98, după o campanie electorală în care a militat pentru închiderea atomocentralelor din Germania, Schröder nu putea să accepte să co-finanțeze energia nucleară din Ucraina. Fiind în joc propria-i reputație, cancelarul german s-a deplasat în iulie ’99 în Ucraina unde a încercat să-l convingă pe Leonid Kuchma că alternativele non-nucleare sunt o opțiune viabilă. Indiferent de alegerea făcută la nivel înalt în spatele ușilor închise, Ucraina continua să fie o țară în care viitorul părea să fie zugrăvit în culori la fel de palide precum cele ale sarcofagului de la Cernobîl. „Trăiesc de pe o zi pe alta”, declara, în mai ’99, o femeie ucraineană corespondentului BBC Alex Kirby. „Nu vreau să mă gândesc la ce poate aduce ziua de mâine. Politicienii noștri nu vor schimba nimic și am încetat să sperăm. În urmă cu câteva zile m-am întâlnit cu fosta mea profesoară de muzică. Absolvise Conservatorul din Moscova. Acum vinde ouă pentru a-și câștiga existența. La asta am ajuns în Ucraina.” Pe plan extern, Ucraina stătea la fel de prost, relațiile – extrem de încordate – cu Occidentul pe tema Cernobîlului fiind caracterizate, neoficial, de unii vestici ca fiind un „șantaj nuclear”.  

Ultima zvâcnire a atomului

Rămas ultimul bloc energetic activ de la Cernobîl, reactorul 3 a fost repornit în martie 1999, după trei luni de reparații, decizia ucrainenilor fiind aspru criticată de Vest. Merită precizat faptul că, anterior, termenul pentru finalizarea operațiunilor de întreținere – 15 februarie 1999 – avea să fie decalat după descoperirea unui număr de 51 de defecte ale cordoanelor de sudură ale țevilor reactorului nuclear. Odată finalizate operațiunile, directorul centralei nucleare, Vitaly Tovstonogov avea să declare postului BBC că nu există niciun motiv de îngrijorare în privința reactorului 3, acesta fiind „și mai sigur după reparații”. Statistic, atunci când funcționa la capacitatea maximă, acest bloc energetic contribuia cu aproximativ 5% din energia electrică a Ucrainei, condiția de bază fiind ca sistemele sale să funcționeze „ceas”, lucru care la Cernobîl nu se întâmpla prea des. Astfel, la începutul lui decembrie ’99, centrala nucleară din nordul Ucrainei avea să fie închisă din cauza unei probleme la o conductă a sistemului de răcire. Ceea ce era jenant pentru ucraineni era faptul că această oprire a producției avea loc la numai câteva zile după ce fusese repornită după alte cinci luni de „reparații îndelungate” ale conductelor reactorului, despre care BBC relata că „s-a descoperit că au fost livrate cu fisuri”. Potrivit aceleiași televiziuni, respectivele reparații trebuiau să fie finalizate la 9 noiembrie 1999, însă din cauza lipsei fondurilor au fost decalate cu 10 zile. În cele din urmă, reactorul nuclear avea să fie readus în circuitul economic abia pe 26 noiembrie, reparațiile fiind făcute – conform expertului independent Giorgi Kochinski – „prost și în grabă”.

Oprirea din nou a reactorului 3 de la Cernobîl la începutul lui decembrie ’99 a provocat indignarea autorităților ucrainene, jurnaliștii atrăgând atenția mai ales asupra reacției lui Vadim Grichenko, purtător de cuvânt al Ministerului Mediului: „Suntem șocați! Centrala nucleară trebuie să fie închisă din motive de siguranță. Nu putem pune viața populației în pericol!” La Cernobîl, planurile tehnicienilor erau ca reactorul 3 să fie repornit pe 8 decembrie 1999, după ce în prealabil reparațiile fuseseră finalizate cu succes. În ciuda eforturilor oamenilor de a cârpi agregatele blocului energetic, la nivelul centralei nucleare devenise clar că Cernobîlul se apropia de momentul ultimei zvâcniri a atomului. „Planul actual – declara jurnaliștilor de la BBC un angajat al atomocentralei – este să închidem reactorul 3 la jumătatea anului viitor, când tijele sale de combustibil existente vor trebui înlocuite.” Un răspuns mai concret în această privință avea să vină în urma întâlnirii lui Bill Clinton cu Leonid Kuchma. Aflat la finalul ultimei călătorii prin Europa în calitate de președinte al SUA prin Europa (30 mai – 5 iunie 2000), Clinton va semna o declarație comună cu omologul său ucrainean, în care se menționa că atomocentrala de la Cernobîl va fi închisă definitiv în decembrie 2000. Ulterior acestui moment, Kuchma avea să declare în cadrul unei conferințe de presă că închiderea centralei nucleare nu a fost o decizie ușoară, dar a fost necesară pentru reducerea „riscurilor nucleare”. Tot cu acest prilej, Bill Clinton avea să declare că America va oferi 78 de milioane de dolari pentru întreținerea sarcofagului, precum și alte două milioane de dolari pentru măsuri de siguranță la alte centrale nucleare din Ucraina. Cu câteva luni în urmă, în aprilie 2000, și Marea Britanie anunțase, prin intermediul secretarului de externe, Robin Cook, că va acorda Kievului aproape 17 milioane de dolari pentru consolidarea sarcofagului, precum și pentru construcția a altor două reactoare nucleare.

Dincolo de angajamentele luate de ambele părți – Ucraina, respectiv, Occident – în fața camerelor de luat vederi și a jurnaliștilor, ori în spatele discretelor uși închise, Cernobîlul avea o problemă pentru a cărei rezolvare s-au alocat importante sume de bani. Statistic, în iulie 2000, fondul creat de guvernele internaționale pentru consolidarea urgentă a sarcofagului de la Cernobîl număra 715 milioane de dolari. Câteva luni mai târziu, în septembrie 2000, mass-media internațională relata faptul că la nivelul Comisiei Europene se avea în vedere acordarea unui împrumut Ucrainei pentru finalizarea celor două reactoare nucleare de la Khmelnitsky și Rovno – „la un nivel de siguranță acceptabil din punct de vedere internațional” – care vor lua locul „bătrânului” de la Cernobîl în producție. Din păcate, pentru ucraineni, vocea ridicată a activiștilor de mediu din Germania, Austria și Suedia, care și-au exprimat îngrijorarea față de proiectul ucrainean – evaluat la 1,5 miliarde de dolari – avea să lase în aer Kievul pentru o bună perioadă de timp.        

Sfârșitul unei ere

Sfârșitul oficial al Cernobîlului ca obiectiv energetic avea să găsească Ucraina divizată în două: pro și contra închiderii ultimului reactor al atomocentralei din nordul țării. Pe fondul acestei dispute interne, aproximativ 15.000 victime ale accidentului nuclear din 26 aprilie 1986 au ieșit la începutul lui decembrie 2000 pe străzile Kievului, nu pentru a se bucura de închiderea centralei – așa cum probabil v-ați fi așteptat – ci pentru a protesta împotriva propriului guvern care aprobase bugetul pentru anul 2001, unde indemnizațiile erau reduse cu 30% din cauza lipsei banilor. Cum era de așteptat, decizia avea să sporească nemulțumirea oamenilor care concluzionau în unanimitate: „Dacă au bani pentru a cumpăra mașini Mercedes pot găsi banii care să îi ajute pe invalizi!” Statistic, la finele lui 2000, peste 3,3 milioane de persoane (aproape 7% din populația Ucrainei) erau clasificate drept victime ale Cernobîlului, având dreptul la indemnizații pe care statul nu a putut însă să le achite integral. Potrivit lui Volodymyr Lohinov, ministru adjunct pentru situații de urgență – citat de ziarul „Pravda Ukrainy” – „dacă toată lumea ar fi primit în 2000 drepturile care li se cuveneau, acestea ar fi însemnat peste 818 milioane de dolari. Statul a putut oferi însă doar 286 de milioane de dolari.” Mai mult decât atât, într-o țară în care pensia medie pentru limita de vârstă era de 12 dolari pe lună, în vreme ce salariul mediu era echivalentul a 45 de dolari, plătit cu luni sau chiar ani de întârziere, ucrainenii de rând începeau să se întrebe ce au de câștigat cu adevărat de pe urma Cernobîlului: „Ne arătăm disponibilitatea de a cădea la învoială cu restul lumii și ce primim în schimb?” La rândul său, BBC considera că angajamentele financiare care priveau închiderea centralei nucleare de la Cernobîl erau „neclare și încă controversate”.

În ciuda tuturor incertitudinilor viitorului, Ucraina avea să-și respecte angajamentul de a închide atomocentrala de la Cernobîl, reacția din inima reactorului 3 fiind oprită pentru totdeauna într-o zi de vineri, pe 15 decembrie 2000, la ora 13:17, când inginerul principal Sergey Bashtovoi va apăsa pe butonul care avea să trimită definitiv Cernobîlul în istorie. De-a lungul existenței sale, centrala din nordul Ucrainei a generat energie electrică în două perioade distincte: 150,2 miliarde kilowați-oră între anii 1977 – 1986, respectiv, 158,6 miliarde kilowați-oră după repornirea atomocentralei după accidentul nuclear din aprilie ’86 și până la închiderea definitivă a acesteia. Merită menționat faptul că momentul închiderii „ultimului mohican” a fost precedat de o conferință a președintelui ucrainean Leonid Kuchma, căruia directorul centralei nucleare de la Cernobîl avea să-i raporteze la final: „Domnule președinte al Ucrainei, cel de-al treilea reactor este oprit pentru totdeauna. Nu mai am nimic de adăugat.” Transmis în direct de televiziunea ucraineană, și ulterior propagat în întreaga lume, care acum putea să răsufle ușurată, închiderea reactorului 3 a fost pentru cei 9.051 de angajați ai centralei nucleare de la Cernobîl un moment extrem de trist, dar cu o încărcătură emoțională puternică, oamenii anticipând ceea ce avea să urmeze: concedierea în masă. Grija zilei de mâine a personalului tehnic de la Cernobîl – care în ziua închiderii centralei purta banderole negre – avea să rămână ceva necunoscut pentru Occidentul care, de la mii de kilometri distanță, remarca cinic că „rareori un buton poate simboliza atât de mult”. Odată apăsat butonul, timpul era ireversibil, astfel că la Cernobîl se termina o eră, în vreme ce alta nouă tocmai începea…