32: S-a născut Otho, împărat roman (d. 69)
Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 – 16 aprilie 69) a fost împărat roman din 15 ianuarie până în 16 aprilie 69; a fost al doilea împărat al Anului celor patru împărați. Inițial a fost unul dintre prietenii lui Nero; după ce, soția sa, Sabina Poppaea, a devenit concubina împăratului, este îndepărtat de acesta din Roma și trimis ca guvernator în Lusitania (58-68). În ianuarie 68 se raliază cu Galba, pe care îl însoțeste în capitală. Dezamăgit de alegerea de către Galba a lui L. Calpurnius Piso Frugi Licinianius drept caesar și coregent, rang vizat de el însuși, Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i pe aceștia împotriva împăratului.
După asasinarea împăratului Galba și a lui Piso în for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la 1 ianuarie 69. Scurta lui guvernare se înscrie pe linia ideologiei principatului lui Nero. Trupele trimise de Vitellius împotriva sa traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei. La 14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă dintre armatele lui Otho și cele ale lui Vitellius. Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.
1214: S-a născut regele Ludovic al IX-lea al Franței (d. 1270)
Ludovic al IX-lea al Franței (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franței din 1226 până la moartea sa. A fost de asemenea Conte de Artois (ca Ludovic al II-lea) din 1226 până în 1237. Născut la Poissy, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franței care a fost canonizat, și prin urmare există mai multe localități numite în onoarea sa, printre care St. Louis, Missouri, în Statele Unite. A înființat Parlamentul de la Paris.
1284: S-a născut regele Eduard al II-lea al Angliei (d. 1327)
Eduard al II-lea (n. 25 aprilie 1284 – d. 21 septembrie 1327), a fost rege al Angliei din 1307 pâna în ianuarie 1327. Eduard al II-lea a fost primul monarh care a fondat colegiile universităților din Oxford și Cambridge; a fondat Cambridge’s King’s Hall în 1317 și a dat statut regal Colegiului Oriel din Oxford în 1326.
1566: A murit Diane de Poitiers, nobilă franceză, metresa regelui Henric al II-lea al Franței (n. 1499)
Diane de Poitiers (n. 3 septembrie 1499 – d. 25 aprilie 1566) a fost una din cele mai frumoase și mai inteligente aristocrate pe care le-a avut Franța și se poate spune ca ea a stăpânit cu adevărat țara cât timp a fost metresa regelui Henric al II-lea (deși era mai în vârstă ca el cu 20 de ani). A fost rivala cea mai de temut a reginei Caterina de Medici și a acumulat bogății fabuloase. Regele i-a făcut numeroase cadouri, printre care și superbul castel Chenonceau. Obiceiurile sale de întreținere seamănă cu cele ale unei femei moderne: făcea regulat exerciții fizice pentru a-și menține silueta, se spăla pe față cu apă foarte rece și, lucru ciudat pentru secolul al XVI-lea, se îmbăia în fiecare zi. A rămas o femeie foarte frumoasă chiar și la bătrânețe. Dianei de Poitiers i s-a prezis că va fi strămoașă de regi și împărați, o profeție care s-a îndeplinit. Printre alții, ea este strămoașa Regelui Mihai I al României și a Baronesei Marie Christine de Reibnitz, Prințesă Michael de Kent.
1595: A murit Torquato Tasso, poet renascentist italian (n. 1544)
Torquato Tasso (n. 11 martie 1544, Sorrento – d. 25 aprilie 1595, Roma) a fost un poet italian, unul din cei mai însemnați reprezentanți ai Renașterii italiene. Cea mai cunoscută operă a sa este epopea în versuri “La Gerusalemme liberata” (“Ierusalimul eliberat”, 1581).
1599: S-a născut Oliver Cromwell, om politic englez (d. 1658)
Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) a fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. Armata sa a Noului Model i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commenwealthul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658.
Cromwell provenea din clasa gentryului de mijloc, și a fost un personaj mai degrabă obscur în primii patruzeci de ani de viață, ajungând fermier yeoman în anii 1630 din motive personale și financiare. Cu toate acestea, a revenit în rândul gentryului mulțumită unei moșteniri lăsate de unchiul său. O experiență de conversiune religioasă din aceeași decadă l-a determinat să adopte un stil independent de puritanism ca nucleu de bază al vieții și acțiunilor sale.
Cromwell a fost membru al Parlamentului (Camera Comunelor) de Cambridge în timpul Parlamentului Scurt (1640) și Lung (1640-49), și s-a implicat mai apoi în Războiul Civil Englez de partea „Capetelor rotunde” sau parlamentarilor. Un soldat excelent, a trecut de la comandarea unei singure trupe de cavalerie la comanda întregii armate. Cromwell a fost a treia persoană care a semnat sentința de moarte a lui Carol I în 1649, și a fost membru al Rump Parliament (1649-1653), fiind desemnat de Rump să preia comanda campaniei engleze în Irlanda (1649-1650). A condus apoi o campanie împotriva armatei scoțiene între 1650-1651. Pe 20 aprilie 1653 a dizolvat parlamentul Rump, organizând o Adunare de scurtă durată cunoscută ca Barebone’s Parliament, înainte să ajungă Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei pe 16 decembrie 1653. Instrumentele guvernării sale autoritare au fost armata și centralizarea administrativă. În plan religios, Oliver Cromwell a instaurat un regim de toleranță pentru toate cultele protestante, iar catolicii au fost mai puțin persecutați decât în vremea conducerii prezbiteriene. Ca orice puritan, el a privit învățămîntul cu seriozitate și l-a sprijinit cu bani și prin donații din pământurile bisericești.
Când regaliștii au revenit la putere în 1660, cadavrul său a fost exhumat, atârnat în lanțuri, și decapitat. Cromwell a fost o figură controversată în istoria Britaniei și Irlandei – un dictator regicid conform unor istorici (precum David Hume sau Cristopher Hill) și un erou al libertății pentru alții (precum Thomas Carlyle sau Samuel Rawson Gardiner). În Britania memoria sa este onorată, și a fost de exemplu ales între primii 10 britanici într-un sondaj BBC. Cu toate acestea, măsurile sale împotriva catolicilor irlandezi au fost caracterizate de unii istorici ca un adevărat genocid sau aproape, iar în Irlanda este văzut într-o lumină foarte nefavorabilă. Conform istoricului irlandez Micheál Ó Siochrú, masacrele de la Drogheda și Wexford din 1649 se numără printre cele mai mari atrocități din istoria anglo-saxonă.
1707: Războiul Succesiunii Spaniole: armatele franco-spaniole înving trupele alianței formată din Portugalia, Anglia și Provinciile Unite, în bătălia de la Almansa.
Războiul Succesiunii Spaniole (1701–1714) s-a dat între mai multe puteri europene, în principal spaniolii loiali arhiducelui Carol, Sfântul Imperiu Roman, Regatul Marii Britanii, Republica Țărilor de Jos, Portugalia și Ducatul de Savoia pe de o parte, respectiv spaniolii loiali lui Filip al V-lea, Franța și electoratul Bavariei pe de altă parte, și a fost cauzat de posibila unificare a regatelor Spaniei și Franței sub un unic monarh din casa de Bourbon. O astfel de unire ar fi schimbat drastic echilibrul puterilor. Războiul s-a dat mai ales în Europa dar a inclus și Războiul Reginei Ana din America de Nord și a fost marcat de prezența unor generali remarcabili, printre care ducele de Villars, ducele de Berwick, ducele de Marlborough și prințul Eugen al Savoiei. A avut ca rezultat recunoașterea lui Filip ca rege al Spaniei, cu obligativitatea de a renunța la revendicarea tronului Franței și de a ceda mare parte din posesiunile coroanei spaniole Sfântului Imperiu Roman, Republicii Țărilor de Jos, Savoiei și Marii Britanii, destrămând imperiul european al Spaniei.
În 1700, Carol al II-lea, ultimul monarh spaniol din dinastia Habsburg, a murit fără urmași, lăsându-și averea moștenire lui Filip, nepotul surorii sale și al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Filip a devenit astfel Filip al V-lea al Spaniei; fiind și cel mai tânăr fiu al delfinului Franței, Filip era în linia de succesiune la tronul Franței. Perspectiva ca imperiul multicontinental spaniol să treacă sub controlul lui Ludovic al XIV-lea a determinat ca o largă coaliție de puteri să se opună succesiunii lui Filip.
Războiul a debutat încet, împăratul Leopold luptând să apere revendicările Habsburgilor austrieci asupra moștenirii spaniole. Pe măsură ce Ludovic al XIV-lea a început să-și extindă teritoriile, și alte țări europene (în principal Anglia, Portugalia și Țările de Jos) au intrat în război de partea Sfântului Imperiu Roman pentru a contracara expansiunea franceză. Alte state s-au alăturat coaliției împotriva Franței și Spaniei într-o tentativă de a prelua noi teritorii sau de a-și proteja dominioanele. Spania a fost ea însăși împărțită in ce privește succesiunea. Războiul a fost centrat în Spania și în Europa de Vest și Centrală (mai ales în Țările de Jos), alte lupte importante dându-se în Germania și Italia. Prințul Eugen și ducele de Marlborough s-au distins ca lideri militari în Țările de Jos. Războiul nu s-a dat doar în Europa, ci și în Indiile de Vest și în America de Nord și de Sud unde conflictul a fost denumit de coloniștii englezi Queen Anne’s War (Războiul Reginei Ana). Circa 400.000 de oameni au murit în lupte.
Războiul a luat sfârșit prin semnarea tratatelor de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714). Ca urmare, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei dar a renunțat la succesiunea la tronul Franței, evitând unirea celor două regate. Austriecii au cucerit mare parte din teritoriile spaniole din Italia și Țările de Jos. Hegemonia franceză asupra Europei continentale a luat sfârșit și ideea echilibrului puterilor a devenit parte a ordinii mondiale. Filip a revitalizat rapid ambițiile spaniole; profitând de vidul de putere cauzat de moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715, Filip a anunțat că va revendica din nou tronul Franței în cazul morții tânărului Ludovic al XV-lea și a încercat să recucerească teritoriile spaniole din Italia, declanșând Războiul Cvadruplei Alianțe în 1717.
1719: Este publicat romanul „Robinson Crusoe” a lui Daniel Defoe.
1792: „La Marseillaise” (imnul național al Franței) este compus de Claude Joseph Rouget de Lisle.
Marseillaise a fost compusă (text inițial și muzică) de Rouget de Lisle, la Strasbourg, în noaptea de 25 / 26 aprilie 1792, după declararea războiului cu Austria. Titlul inițial a fost “Chant de guerre pour l’armée du Rhin” (tr. Cântecul de război al armatei de pe Rin). La 30 iulie 1792, melodia a fost cântată de soldații republicani din Marsilia la intrarea lor în Paris, de acolo venindu-i numele Marseillaise. La 14 iulie 1795, în mod oficial, La Marseillaise a devenit imnul național al Franței.
În timpul Primului Imperiu și al Restaurației, La Marseillaise a fost interzisă, fiind introdusă din nou ca imn național al celei de-A Treia Republică, după Revoluția din 1830. In anul 1944, Ministrul Educației francez a recomandat cântarea imnului în școli, lucru care astăzi nu mai este practicat. Constituțiile celei de-A Patra Republică (1946) și a celei de-A Cincea Republică (1958) au păstrat La Marseillaise ca și imn național (articolul 2 al Constituției Franceze din 1958). La 24 ianuarie 2003, în cadrul unei legi a “siguranței interne”, un amendament a introdus delictul de “ultraj la drapelul tricolor și la imnul național, La Marseillaise”.
1792: Tâlharul Nicolas J. Pelletier a devenit prima persoană executată prin ghilotinare.
Ghilotina (conform originalului din franceză, Guillotine) este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit masiv, mobil, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit în scopul decapitării rapide condamnatului la moarte. Instrumente asemănătoare pentru execuția prin decapitare au existat anterior, așa cum au fost cele din insulele britanice, “Fecioara scoțiană” (în engleză, Scottish Maiden, 1661) sau “Toporul din Halifax” (în engleză, [the] Halifax Gibbe), sau cea din Italia, “Mannaia” (în italiană, mannaia semnifică satâr). Toate aceste instrumente de execuție au fost folosite în practică până către sfârșitul secolului al 18-lea, după care au fost abandonate.
Doctorul Joseph Ignace Guillotin cere la 10 octombrie 1789 introducerea utilizării ghilotinei, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare, în care călăul nu reușea adeseori decapitarea la prima încercare. În cazul ghilotinării, prin despărțirea foarte rapidă a capului de trunchi, având ca efect imediat tăierii măduvei spinării, se consideră că moartea se produce într-un timp extrem de scurt, de ordinul milisecundelor, scurtând astfel suferința condamnatului. Guillotin a fost sprijinit în cererea sa de călăul Parisului timpului respectiv, Charles Henri Sanson, care descria amănunțit dezavantajele decapitării cu sabia. Adunarea Națională franceză a însărcinat pe medicul regelui, Antoine Louis, să cerceteze situația. Ca urmare, la 17 martie 1792, acesta a prezentat Adunării o schiță a ghilotinei, care a fost aprobată imediat, la 20 martie 1792.
Guillotin a suferit sufletește din cauză că instrumentul de execuție purta și a continuat să poarte numele lui. Ideea și scopul declarat al creerii mecanismului era de a ameliora suferințele osânditului la moarte, lucru care, din păcate, a fost interpretat altfel de către posteritate.
1859: A început construirea Canalului Suez. Construcția s–a încheiat la 17 noiembrie 1869.
Canalul Suez (arabă Qanā al-Suways), aflat la vest de Peninsula Sinai, este un canal de 163 km lungime, și lat de 300 m în cel mai îngust punct. Este situat în Egipt, între orașele Port Said (Būr Sa’īd) la Marea Mediterană și Suez (al-Suways) la Marea Roșie. Canalul permite trecerea în ambele direcții a navelor între Europa și Asia, fără să mai fie necesară înconjurarea Africii pe la vest. Înainte de deschiderea canalului în 1869, bunurile erau uneori transportate între Marea Mediterană și Marea Roșie pe pământ. Canalul e format din două părți, la nord și la sud de Marele Lac Amar, legând Marea Mediterană de Golful Suez la Marea Roșie. A fost construit sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps și inaugurat la 17 noiembrie 1869.
1874: S-a născut inginerul şi fizicianul Guglielmo Marconi, inventatorul telegrafiei fără fir şi a antenei de emisie legate la pamânt. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1909. (m. 20 iulie 1937)
1898: SUA declară război Spaniei. În urma acestuia, Spania renunță la suveranitatea asupra Cubei și cedează SUA insulele Puerto Rico, Guam și Filipine.
1901: New York a devenit primul stat american în care posesorii de automobile au fost obligați să-și monteze plăcuțe de înmatriculare pe mașini
1915: Bătălia de la Galipoli (Turcia) a durat 8 luni, iar aliații nu au putut cuceri Istambulul. Marchează intrarea în luptă alături de aliați a trupelor ANZAC (Australia și Noua Zeelandă).
1917: S-a născut cântăreaţa de jazz Ella Fitzgerald. A primit de 13 ori cunoscuta distincţie Grammy Award. A apărut în filmele muzicale “Pete Kelly’s Blues” (1955), “St. Louis Blues” (1958), “Let No Man Write My Epitaph”. (m 15 iunie 1996)
1932: A fost creată Armata Populară Coreeană.
1932: S-a născut Lia Manoliu, atletă, campioană olimpică la aruncarea discului, președinte al Comitetului Olimpic Român (d. 1998)
Lia Manoliu (n. 25 aprilie 1932, Chișinău – d. 9 ianuarie 1998) a fost o atletă româncă, laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din Roma 1960 și la Jocurile Olimpice de vară din Tokyo 1964 la proba de aruncare a discului. De asemenea, în legislatura 1990-1992, a fost aleasă ca senator în municipiul București pe listele partidului FSN. Între anii 1990-1998, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român.
1945: Eliberarea Italiei de sub ocupația fascistă.
1945: A avut loc Conferința de la San Francisco, în vederea înființării ONU.
1974: În Portugalia a avut loc „Revoluția Garoafelor”, care a înlăturat regimul de dictatură fascistă instaurat de Antonio de Oliveira Salazar în 1933 și a deschis calea spre restaurarea democrației („Ziua libertății”).
Revoluția Garoafelor (în portugheză Revolução dos Cravos), denumita și 25 de Abril (25 Aprilie), a fost o lovitură de stat militară de stânga începută la 25 aprilie 1974, la Lisabona, Portugalia, prin care s-a schimbat regimul portughez dintr-o dictatură autoritară într-o democrație după încă doi ani de tranziție cunoscuți drept PREC (Processo Revolucionário Em Curso, sau Proces Revoluționar în Curs), caracterizată prin frământări sociale și dispute pentru putere între forțele politice de dreapta și cele de stânga. În pofida apelurilor repetate ale revoluționarilor la radio prin care au cerut populației să rămână acasă, mii de portughezi au ieșit în stradă, amestecându-se cu insurgenții militari.
Lovitura de stat condusă de armată a readus democrația în Portugalia, punând capăt nepopularului Război Colonial în care mii de soldați portughezi fuseseră recrutați în serviciul militar obligatoriu, și înlocuind regimul autoritar Estado Novo (Statul Nou) și poliția sa secretă care reprimase drepturile cetățenești și libertățile politice. Ea a început ca un protest al militarilor profesioniști cu rang de căpitan din armata portugheză împotriva unui decret-lege: Dec. Lei nº 353/73 din 1973. Un grup de ofițeri portughezi organizat în Mișcarea Forțelor Armate (MFA – Movimento das Forças Armadas), inclusiv elemente care luptau cu gherilele pro-independență din teritoriile Imperiului Portughez din Africa, s-a ridicat să răstoarne regimul fascist și autoritar Estado Novo care guvernase Portugalia din anii 1920. Noul regim al Portugaliei s-a angajat să pună capăt războaielor coloniale și să deschidă negocieri cu mișcările africane pentru independență. Până la sfârșitul lui 1974, trupele portugheze fuseseră retrase din Guineea Portugheză și aceasta a devenit membru al ONU. Aceasta a fost urmată de independența Capului Verde, Mozambicului, a São Tomé și Príncipe și a Angolei în 1975. Revoluția Garoafelor din Portugalia a dus și la retragerea Portugaliei din Timorul de Est din Asia de Sud-Est. Aceste evenimente au declanșat un exod în masă al cetățenilor portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales din Angola și Mozambic), soldat cu peste un milion de refugiați portughezi — Retornados.
Deși poliția politică a regimului, PIDE, a ucis patru persoane înainte de a se preda, revoluția a fost caracterizată prin nefolosirea violenței. Ținând garoafe roșii în mâini (cravos în portugheză), numeroși oameni s-au alăturat soldaților revoluționari pe străzile Lisabonei, bucuroși. Roșul era culoarea simbolică a socialismului și comunismului, principalele tendințe ideologice ale insurgenților. A fost sfârșitul regimului Estado Novo, cel mai îndelungat regim dictatorial din Europa de Vest, și disoluția finală a Imperiului Portughez. După revoluție, s-a adoptat o nouă constituție, cenzura a fost înlăturată, s-a declarat libertatea cuvântului, deținuții politici au fost eliberați și teritoriile portugheze din Africa subsahariană au primit independența ca state comuniste.
1983: Pioneer 10 călătorește dincolo de orbita lui Pluto.
1986: Mswati al III-lea este încoronat rege al Swaziland, succedând tatălui său Sobhuza al II-lea.
1990: Violeta Chamorro devine președinte al Nicaragua, prima femeie care deține această funcție.
1994: Comitetul Ministerial al Consiliului Europei, întrunit la nivel de delegaţi, a adoptat Protocolul 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care se instituia un tribunal unic şi permanent pentru aceste probleme.
2005: România și Bulgaria semnează la Luxemburg Tratatul de aderare la Uniunea Europeană.
2006: A încetat din viaţă scriitoarea americană Jane Jacobs, autoare a mai multor cărţi de urbanism şi filosofie. A condus o îndelungată campanie pentru un urbanism modern şi pentru refacerea centrelor din marile oraşe, devastate de politica defectuoasă de modernizare din anii ’60 şi ’70. Prima şi, în opinia multora, cea mai bună carte a sa, este “Moartea şi viaţa oraşelor americane”. (născută în Canada la 4 mai 1916)
2007: Funeraliile de stat ale lui Boris Elțîn – primele care au loc cu participarea și sprijinul Bisericii Ortodoxe Ruse, care nu s-a mai implicat în ceremoniile funerare ale unui lider rus de la decesul țarului Alexandru al III-lea, în 1894.