Mașinile care l-au purtat pe Hitler pe autostrada istoriei

Personaj extrem de controversat al istoriei, Adolf Hitler a avut un parc de vehicule extrem de numeros, care – chiar și după standarde moderne – îl plasau în topul „oamenilor de bine” care au utilizat unele dintre cele mai luxoase mașini realizate de concernul Mercedes-Benz. Judecând după fotografiile realizate atât înainte cât și după acapararea puterii (ianuarie 1933), viitorul Führer iubea mașinile pentru că acestea îi confereau demnitate și prestigiu.  

Fidel acestui crez, Hitler a făcut primul pas spre bunăstare la scurt timp după înscrierea în Partidul Muncitoresc German, mai exact în anul 1922, când a achiziționat un autovehicul Selve 8/30 CP din ’20, la mâna a doua. Volanul i-a revenit însă lui Ernst Johann Haug, un tânăr în vârstă de 24 de ani care fusese selectat pentru postul de șofer nu datorită faptului că fusese mecanic auto, ci datorită surorii sale – Eugenie Haug – care era o colaboratoare apropiată a partidului coagulat în jurul celui care, un deceniu mai târziu, avea să ajungă liderul celui de-al Treilea Reich. Înconjurat de oameni de încredere, Hitler a fost imortalizat pentru posteritate la bordul mașinii sale în orașul Hof din Bavaria la jumătatea lui septembrie 1923, cu doar două luni înainte de puciul ratat de la berărie în urma căruia viitorul Führer avea să fie judecat pentru trădare și încarcerat la închisoarea din Landsberg am Lech. Eliberat după nouă luni de detenție – timp în care a redactat cartea „Mein Kampf” – Hitler poza sfidător la 20 decembrie 1924 lângă una dintre porțile orașului alături de un automobil Mercedes-Benz 11/40 CP, care valora 18.000 Reichsmark.

Produs între anii 1923 – 1925, autovehiculul avea o greutate de 1.600 – 1.730 kg, fiind propulsat de un motor pe benzină cu șase cilindri în linie de 2,9 litri. Putea atinge o viteză maximă de 80 km/h, consumând în medie, 15 – 17 litri la 100 de kilometri. În ceea ce privește sistemul de rulare, vehiculul putea să fie echipat atât cu clasicele roți din lemn, deseori denumite și „roți de artilerie”, cât și cu elegantele roți cu spițe, care-i confereau prestanță șoferului și pasagerilor. Linia elegantă a vehiculului l-a cucerit pe liderul NSDAP, care până la finele celui de-Al Doilea Război Mondial va utiliza pentru deplasările sale doar mașini Mercedes-Benz. Odată cu schimbarea mărcii, Adolf Hitler va avea, începând din 1925, trei șoferi – Emil Maurice, Julius Schreck și Erich Kempka – în mâinile cărora, timp două decenii, se va afla, la propriu, viața celui care avea să ducă Germania în cel mai sângeros război din istorie.

Călătoria de probă cu Hitler

Dintre toți șoferii, doar Erich Kempka a avut inspirația să lase posterității o mărturie despre serviciul său. Memoriile sale, publicate pentru prima dată la începutul anilor ’50, au fost traduse în 2013 și în limba română de Editura Meteor Press cu titlul „Ultimele zile cu Adolf Hitler”. Viața lui Kempka avea să se schimbe pe 25 februarie 1932, când a primit o telegramă al cărui conținut – „Sunteți așteptat pe 26 februarie 1932 la Berlin, Kaiserhof, Adjutantur Privatkanzlei” – nu oferea niciun detaliu asupra a ceea ce avea să urmeze. „Eram tânăr, aveam viața înainte. Firește că, din momentul citirii telegramei, n-am mai avut nicio clipă de liniște. Lunga călătorie, pe banca tare a compartimentului unui tren expres, clasa a III-a, părea că nu se va sfârși niciodată. Gânduri de tot felul mă măcinau. Nu știam să fi făcut ceva greșit, așadar telegrama nu putea aduce decât o schimbare benefică în viața mea de până acum.” Ajuns la Hotelul Kaiserhof, Kempka a constatat uimit că asemeni lui mai fuseseră chemați telegrafic, din toate provinciile Germaniei, încă vreo 30 de bărbați. „Ne-am dat seama, în scurtă vreme, că toți prestasem până acum o activitate asemănătoare, și anume duseserăm cu mașina personalități din conducerea partidului. Eram, deci, într-o oarecare măsură celebrități în meseria noastră. Trebuia să fie vorba de o sarcină extraordinar de importantă, de vreme ce fuseserăm chemați cu toții aici. Fiecare dintre noi își făcea gânduri, fiecare spera că va extrage lozul cel mare al încă neștiutului ordin. În cele din urmă, s-a auzit anunțul salvator: «Domnii sunt așteptați în camera 135!»” Chestionați în amănunt de Hitler, inclusiv din punct de vedere tehnic, candidații au fost informați la final că pentru serviciul personal al liderului NSDAP era necesar – pe lângă Julius Schreck – de un al doilea șofer, numele acestuia urmând să fie aflat ulterior.

Câteva zile mai târziu, Kempka ținea în mână o a doua telegramă al cărei conținut sec și concis îi cerea să se prezinte pe 1 martie 1932 la München. „Știam cu certitudine că dorințele și speranțele mele se vor împlini! Am fost ales să-l duc cu mașina, să-l însoțesc pe bărbatul despre care, pe atunci, vorbea toată Germania: Adolf Hitler.” Cum până la alegerile pentru președintele republicii germane din 13 martie 1932 mai erau puține zile, Erich Kempka avea să treacă la volan poate mai repede decât se aștepta. Pentru început a condus așa-numita mașină de oaspeți, parcurgând zilnic distanțe uriașe. „Ajungeam – întotdeauna cu punctualitate – în orașe și mici localități unde Hitler ținea cuvântările. De îndată ce se termina cuvântarea, călătoria continua. Îl invidiam pe domnul Schreck și eram fericit de fiecare dată când aveam voie, ocazional, să trec în locul lui. Hitler, chiar și după cele mai mari eforturi în timpul călătoriei, era întodeauna vesel și se întreținea cu șoferul. Una dintre ciudățeniile sale era că, pe durata călătoriei, îi pregătea el însuși mâncarea bărbatului de la volan, ca nu cumva acesta să adoarmă din cauza oboselii. Cu harta rutieră pe genunchi, Hitler stabilea singur toate rutele. Făcea graficul orar în așa fel încât să ajungă mereu la timp. Sarcina șoferului era doar să conducă în siguranță și să respecte cu sfințenie orarul.” La finalul campaniei electorale, în timpul căreia fuseseră parcurși 12.000 km, „o distanță pe care – precizează Kempka – mai târziu, n-aveam s-o mai parcurg într-un timp așa de scurt”, Hitler s-a întors la München. Aici, Julius Schreck avea să-i comunice lui Kempka că această campanie electorală constituise și călătoria de probă cu liderul NSDAP, acesta declarându-se mulțumit de abilitățile noului șofer.

Mașini cu standarde înalte

Prezentat oficial în octombrie 1930 la Salonul Auto de la Paris, 770 (W 07) era propulsat de un motor de 7,7 litri cu opt cilindri în linie care, în regim normal, dezvolta 150 CP, în vreme ce supraalimentat, se putea obține creșterea puterii cu încă 50 CP.  Cei doi ani de proiectare au fost încununați de succes, modelul obținând rapid recunoașterea din mai multe țări, între care și Japonia, unde familia imperială a comandat șase exemplare. În același timp, vehiculul s-a bucurat și de o popularitate mare în rândul industriașilor și a magnaților epocii, confortul ridicat și standardul de calitate al acestui automobil contribuind la formarea renumelului mărcii Mercedes-Benz. O altă caracteristică a acestei mașini a fost aceea că a fost una dintre primele vehicule disponibile din fabrică într-o versiune blindată. În perioada anilor 1930 – 1938 au fost produse 117 vehicule, 42 dintre acestea doar în ’31, ca urmare a succesului reputat în urma prezentării oficiale, ulterior fiind asamblate, în medie, între 4 și 13 unități anual. Ultimul Benz  770 (W 07) a fost produs în octombrie 1938.

Acceptarea modelului 770 (W 07) în parcurile guvernamentale au determinat conducerea Dailmler-Benz AG să creeze un succesor al acestui vehicul. Noul Benz 770 (W 150) a fost surpriza Salonului Auto din februarie 1938, acesta reunind toate inovațiile din domeniul industriei auto. Echipat exclusiv cu motorul cu supraalimentare, ce dezvolta 230 CP, vehiculul de 4.200 kg putea să atingă o viteză maximă de 170 km/oră. În cazul versiunii blindate, greutatea ajungea la 5.420 kg, motiv pentru care viteza maximă a fost redusă din cauza rezistenței anvelopelor la 80 km/oră. Statistic, producția de 770 (W 150) s-a ridicat la 88 de unități, jumătate dintre ele fiind fabricate doar în ’39. În următorii doi ani au mai fost finalizate alte două vehicule, pentru ca în 1942 – 1943 producția să crească din nou, fiind asamblate însă doar mașini blindate. Producția acestui model a fost încheiată în ’43, însă cu toate acestea, evoluția războiului a permis ca ultimul 770 (W 150) să fie livrat abia în iulie 1944.

Pe lângă aceste două modele, în timpul paradelor militare și a inspecțiilor pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler avea să utilizeze și vehicule Mercedes G4 (W 31), care – deși fuseseră proiectate ca mașini de comandă pentru Wehrmacht – acesta le considera mult prea scumpe pentru serviciul său. Fabricat pe parcursul a cinci ani în doar 57 de exemplare, W 31 a cunoscut trei etape de dezvoltare, fiecare fiind strâns legată de motorul care propulsa vehiculul off-road de 3.700 kg Astfel, între anii 1934 – 1936 au fost realizate pentru Wehrmacht 11 vehicule cu motoare cu opt cilindri în linie de 100 CP, care permiteau atingerea unei viteze maxime de 67 km/oră, condiționată de utilizare anvelopelor pentru orice teren. Într-o încercare de a mări viteza de deplasare, în ’37, motorul inițial a fost înlocuit cu altul de 115 CP, însă după realizarea a altor 16 exemplare, în anul 1938 se renunța la acesta în favoarea unuia de 110 CP, configurație în care se vor realiza până în ’39, ultimele 30 de vehicule. Hitler a utilizat în perioada anilor 1938 – 1941 un număr de cinci astfel de vehicule în timpul paradelor prin Cehoslovacia, Austria, Polonia, precum și a inspecțiilor pe frontul din Franța și Uniunea Sovietică, situație în care unele mașini din escortă au fost echipate cu mitraliere MG 34.

13 ani în serviciul Führer-ului

În urma alegerilor din martie ’32, Hitler a obținut 11.339.446 voturi (30,1%), în vreme ce contracandidatul său, Paul von Hindenburg a obținut 18.651.497 voturi (49,6%), situație care – potrivit legislației Republicii de la Weimar – ducea automat la organizarea unui nou scrutin în urma căruia candidatul cu cele mai multe voturi avea să devină noul președinte al germanilor. Stabilit pentru data de 13 aprilie, scrutinul a fost precedat de o nouă campanie electorală, în timpul căreia „Hitler trebuia să vorbească de 50 de ori în 14 zile”. Întrucât călătoriile constate și pe distanțe mari îl solicitau peste măsură, Julius Schreck avea să împartă Germania în două regiuni rutiere, volanul mașinii lui Hitler revenindu-i doar în regiunea de nord-vest, restul țării revenindu-i lui Kempka. Patru ani mai târziu, acesta avea să rămână vreme de 13 ani singurul șofer al lui Hitler, moștenind în același timp, atât drepturile, cât și obligațiile lui Schreck, decedat în urma unei meningite. „Pentru mine, personal, a început atunci o perioadă epuizantă, iar pentru tinerețea mea – niște ani plini de responsabilitate. Întotdeauna și la orice oră trebuia să fiu disponibil. Aproape că nu mai știam ce înseamnă timp liber. Cerințele cu care eram confruntat deveneau din ce în ce mai mari. Trebuiau construite mașini noi. Garajele deveneau neîncăpătoare. Trebuiau angajați mecanici și personal adiacent. […] Pentru mine, ca tânăr, această încredere era, bineînțeles, un deosebit stimulent. Mai ales pentru mândria mea. Bucuria mea personală era, mereu, să mă ocup de mașinile noi care se aflau în construcție. Se construiau, sub supravegherea mea și în strânsă colaborare cu fabricile Daimler-Benz, nu numai cunoscutele «mașini ale Führer-ului», ci și mașini de teren pentru manevre, care mai târziu aveau să fie folosite pentru călătorii la munte și care ar fi corespuns și în caz de război [precum și unele] vehicule cu caroserie specială (blindate – n.a.), construite ca daruri ale șefului (Hitler – n.a.) către diverși conducători de stat străini.”

Misiunea de a livra aceste daruri i-a revenit tot lui Kempka, printre cei care s-au bucurat de atenția Führer-ului numărându-se mareșalul Ion Antonescu, Benito Mussolini, Francisco Franco și baronul Gustav Mannerheim al Findlandei. Mare parte dintre acestea mașini au dispărut după război, ori au „făcut valuri” atunci când au fost vândute la licitații. Spre exemplu, Benz-ul 770 (W 150) lui Mannerheim – adeseori prezentat ca fiind unul dintre vehicule de paradă ale lui Hitler – a intrat în istorie după ce, în octombrie 1973, a fost vândut la licitație pentru 176.000 de dolari, tranzacția fiind la momentul respectiv, cel mai mare preț plătit pentru un vehicul vândut la o licitație. Anterior, mașina fusese utilizată la începutul anilor ’50 pentru filmul „The Desert Fox: The Story of Rommel”, pentru ca din anul 1984, aceasta să facă parte dintr-o colecție privată.     

Supraviețuind căderii Reich-ului hitlerist

Tot într-o colecție privată a ajuns și Mercedesul-Benz 770 (W 150) cu care Adolf Hitler a intrat la 6 iulie 1940 în Berlin după victoria Wehrmacht-ului în Franța. Purtând numărul de înmatriculare IA-148461, mașina fusese anterior utilizată și cu prilejul întâlnirii Führer-ului cu Benito Mussolini la München pe 18 iunie 1940. Intrat în serviciul Cancelariei Reich-ului la 7 septembrie 1939, vehiculul era – conform seriei de șasiu 189.744 – unul dintre cele șapte exemplare W 150 pre-serie, fapt evidențiat mai ales de bara de protecție frontală, specifică Mercedesului-Benz 770 (W 07). Adusă după război de soldații americani din Austria în Franța, mașina a ajuns pentru o scurtă perioadă în proprietatea unui belgian, care o va vinde ulterior în America. Peste ocean vehiculului a ajuns în colecția omului de afaceri Ralph Engelstad, proprietar al hotelului-casinou Palatul Imperial din Las Vegas, dar și împătimit colecționar al obiectelor ce aminteau de cel de-al Treilea Reich. După moartea colecționarului în noiembrie 2002, Benz-ul lui Hitler a fost vândut unui magnat al berii bavareze, însă nici acesta nu avea să se bucure prea mult de noua achiziție, murind șase ani mai târziu. Scoasă la vânzare din nou, mașina a ajuns în posesia unui colecționar, fiind păstrată într-un garaj din Bielefeld (nord-vestul Germaniei), până în noiembrie 2009, când a fost cumpărată de un miliardar rus a cărui identitate a rămas necunoscută. La jumătatea lui ianuarie 2018, vehiculul a fost scos la licitație, însă fără să se vândă, întrucât oferta primită, în valoare de șapte milioane de dolari, nu a îndeplinit prețul minim – nedezvăluit, dar apreciat de presă ca fiind 10 milioane de dolari – stabilit de vânzătorul anonim.      

Alte două Benz-uri 770 (W 150) utilizate de Hitler se găsesc expuse în Canada și Franța. Primul dintre vehicule – aflat în țara frunzei de arțar la Muzeul de Război din Ottawa – a fost livrat Cancelariei Reich-ului din Berlin la 8 iulie 1940, mașina primind numărul de înmatriculare IA-148697. Descoperit în mai ’45 la Berchtesgarden pe o platformă de cale ferată de o unitate a Diviziei 20 blindate americane, vehiculul a fost readus în stare de funcționare de un mecanic olandez, ocazie cu care a primit însemnele armatei SUA, fiind folosit pentru deplasarea ofițerilor în perioada de ocupație a Germaniei postbelice. Expediată în America câteva luni mai târziu, mașina – despre care se credea inițial că îi aparținuse lui Hermann Göring – a fost vândută la licitație în octombrie 1956 pentru 2.750 de dolari. Restaurat, vehiculul a devenit din ’70 exponat de muzeu, adevarata sa istorie fiind descoperită de cercetătorul Ludwig Kosha un deceniu mai târziu. Al doilea Mercedes al Führer-ului se găsește expus încă din ’69 la Muzeul Henri Malartre din Rochetaillée sur Saône, lângă Lyon.

Trofeu de război capturat în primăvara lui ’45 la Berchtesgarden de Divizia a 2-a blindată franceză comandată de generalul Leclerc, Benz-ul cu numărul IA-103708 a fost utilizat pentru o scurtă perioadă de un general american care, în cele din urmă, a abandonat-o într-un garaj atunci când s-a întors în SUA. Dobândit de un fost militar francez, vehiculul a fost prezentat publicului în cadrul unor expoziții dedicate foștilor combatanți și a victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial din Franța, Belgia și Olanda. În timpul unui astfel de eveniment, mașina este remarcată de Henri Malartre, care va face eforturi să o cumpere pentru a o include în muzeul său. Livrat Cancelariei Reich-ului în vara lui ’39, vehiculul, un model 1938 – 1939, care după asasinarea lui Reinhard Heydrich în mai ’42 – la bordul unui Mercedes-Benz 320 (W 142) neblindat – a fost retrimis fabricii în cadrul planului „Aktion P” (Panzerte, adică ecranare) pentru a fi modificat. În urma operațiunilor, mașina a primit un blindaj de nivel doi, aspect trădat și de prezența celor trei balamale ale ușilor, primul nivel având doar două, așa cum are Benz-ul expus în Canada.