După „înmormântarea” reactorului distrus pe 26 aprilie 1986, centrala electrică nucleară „V.I. Lenin” de la Cernobîl, a început să producă din nou energie electrică chiar din toamna aceluiași an. Mai mult decât atât, deși se presupune că amploarea accidentului ar fi trebui să determine schimbarea radicală a obiectivelor autorităților sovietice din cât mai multă energie produsă într-o exploatare cât mai sigură a centralei nucleare din nordul Ucrainei, în realitate acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că pericolul scăpării puterii atomului de sub control „plutea” în continuare deasupra măreței Uniuni Sovietice.
La începutul lui ’87, în „orașul florilor” – cum mai era denumit adesea Pripyatul, datorită celor 33.582 de tufe de trandafiri care încântau locuitorii –, rețelele de sârmă ghimpată instalate pentru a bloca accesul oamenilor la fostele apartamente se loveau una de cealaltă în adierea vântului, răspândind în împrejurimi un zgomot lugubru. Singurul zgomot, de altfel, într-un oraș pustiu, la fel de mare precum Pașcaniul. În centrul orașului, o roată înaltă de 24 de metri era principala atracție a unui parc de distracții care nu va mai avea să facă vreodată copiii fericiți. Deși parcul era programat să fie deschis pe 1 mai 1986, explozia reactorului 4 a „tras cortina” definitiv, chiar înainte ca aceasta să fie ridicată, spulberând astfel visurile a circa 17.000 de copii, care așteptau cu nerăbdare momentul festiv. Roasă de rugină, roata din „orașul florilor” zace încremenită într-un loc măcinat de un inamic invizibil unde timpul se măsoară doar în radiații.
Un oraș moare iar altul se naște din tragedia de la Cernobîl
Pentru locuitorii dezrădăcinați din Pripyat, autoritățile sovietice au decis, la 2 octombrie 1986, ridicarea unui nou „oraș atomic”: Slavutici. Amplasat cât mai aproape posibil de centrala nucleară de la Cernobîl, dar în același timp, la o distanță acceptabilă de „tărâmul” radiațiilor, noul oraș trebuia să ofere tot confortul angajaților atomocentralei, astfel că dorul acestora de casa din Pripyat să fie estompat. Cel puțin așa sperau autoritățile sovietice. Ridicarea noului „oraș atomic” a debutat în decembrie ’86, în primă instanță fiind amenajate locuințele constructorilor, aceștia având la dispoziție doi ani pentru transpunerea proiectului orașului în realitate. Câteva luni mai târziu, în ciuda elanului muncitoresc, construcția orașului înregistra întârzieri față de plan, șantierul confruntându-se cu o lipsă acută a betonului necesar pentru clădiri. Concomitent cu ridicarea primelor blocuri, s-a început și repartizarea acestora angajaților centralei nucleare de la Cernobîl. Conform unui raport al KGB datat 19 august 1987, primii specialiști care au sosit în Slavutici au fost cei din administrație, condițiile de trai în noul „oraș atomic” fiind însă departe de cele normale. În linii mari, apartamentelor recepționate – care nu erau încă finalizate – le lipseau clanțele de la uși, precum și robineții chiuvetelor și ai toaletelor. Mai mult decât atât, dușurile nu funcționau, apa rece și cea caldă fiind întrerupte frecvent iar prin acoperiș se infiltra apa de ploaie. Și ca tabloul să fie complet, în aceeași perioadă KGB-ul semnala faptul că zona orașului era contaminată radioactiv cu cesiu, depunerile pe sol atingând la începutul lunii septembrie valorile maxime admise, în timp ce nivelul radiațiilor din pădurea ce înconjura orașul era apreciat de agenți ca fiind „mult mai grav”. La fel de grav era faptul că nivelul radiațiilor din noul „oraș atomic” depășea chiar și valorile admise ale baremelor trunchiate, aprobate de Ministerul Sănătății în iulie ’86, însă acesta avea să fie un alt aspect trecut cu vederea de către autoritățile sovietice, autorități pentru care siguranța propriului popor nu reprezenta o prioritate.
De cealaltă parte, unii dintre angajații centralei nucleare priveau cu reticență mutarea în Slavutici, așa cum arătau rezultate unui sondaj realizat de serviciul secret sovietic în mai ’87, pe un eșantion de 500 de respondenți. Centralizarea informațiilor a arătat că 75,6% dintre cei intervievați refuzau să se mute la Slavutici, în vreme ce 5,7% erau nehotărâți, aceștia reprezentând – potrivit datelor KGB – „mai mult de 72% dintre cei mai calificați specialiști (45 ani) și cu o vechime de până în 10 ani la Cernobîl”. Principalul motiv de îngrijorare al acestor oameni era legat de amplasamentul propriu-zis al noului „oraș atomic”, mai exact dacă acesta era sigur din punct de vedere al nivelului de radiații pentru a fi locuit fără probleme. În același timp, o parte dintre angajați s-au arătat dispuși să accepte să se stabilească într-un oraș nou, însă nu înainte de a condiționa autoritățile să le garanteze repartizarea unei locuințe în Kiev, precum și asigurarea locurilor de muncă pentru ceilalți membrii ai familiei. Din păcate pentru ei, autoritățile nu erau dispuse să facă compromisuri, astfel că revendicările personalului centralei nucleare au rămas în aer. Rigiditatea oficialilor sovietici precum și informațiile contradictorii despre contaminarea radioactivă a Slavuticiului și a teritoriului învecinat care circulau în mod frecvent în rândul personalului centralei nucleare nu a făcut decât să complice și mai mult situația, de altfel, grea a oamenilor. Astfel, deși alocarea de locuințe în noul „oraș atomic” fusese planificată pentru perioada februarie – iunie 1987, la finele anului angajații centralei încă refuzau să se mute în Slavutici, situație care a determinat KGB-ul să-și scoată agenții pe teren pentru identificarea eventualilor instigatori. În ciuda eforturilor „ochilor și timpanelor” serviciului secret sovietic nu a fost descoperit niciun instigator, însă au reușit să tensioneze și mai mult colectivul centralei nucleare.
Trăiești printre radiații sau ești concediat
Schimbând tactica, KGB-ul a depistat că principalul obstacol care stătea în calea colonizării Slavuticiului erau radiațiile nucleare. Aprofundând problema, serviciul secret sovietic recomanda, la 5 februarie 1988, agenților săi sub acoperire să pună sub îndoială măsurătorile nivelurilor de radiații din „orașul atomic” și împrejurimile sale. Soluția propusă de KGB era criminal de simplă presupunând „crearea unui grup pentru efectuarea de măsurători independente a nivelului de radiații în Slavutici și compararea acestora cu situația actuală din Pripyat, precum și din alte locuri de reședință ale lucrătorilor din centralele nucleare din țară.” În opinia serviciului secret, aceste date trebuiau să fie făcute publice „pentru a încuraja Ministerul Sănătății al URSS să confirme posibilitatea oamenilor de a trăi într-un oraș nou, fără ca sănătatea să le fie afectată”. Strategia KGB-ului a avut rezultatul scontat numai în primele șase zile ale lui iunie ’88, în noul „oraș atomic” mutându-se 137 de familii, ulterior, la finele lui iulie, numărul acestora ajungând la 399, pentru ca la 30 august 1988, Slavuticiul să numere 912 familii. Statistic, din cei 4.378 de angajați ai centralei nucleare, 2.246 au fost de acord să-și stabilească reședința în Slavutici, într-un mediu otrăvit cu izotopi radioactivi. În plus, nici apa potabilă a celui mai nou oraș din Uniunea Sovietică nu îndeplinea cerințele sanitare. Mereu „ochii din umbră”, KGB-ul a observat și consemnat pasiv toate aceste probleme care puneau în pericol viața locuitorilor din Slavutici încă din mai – iulie ’88, însă fără a interveni. Mai mult decât atât, atunci când oamenii au văzut pe străzi militari echipați cu costume de protecție și măști pe față, au fost convinși că aceștia efectuează un control de rutină, ordonat de autoritățile preocupate de siguranța poporului muncitor. Din păcate pentru aceștia, grija statului sovietic avea să se dovedească a fi un mit fals, în vreme ce militarii efectuau o misiune cât se poate de reală pentru decontaminarea Slavuticiului, aceasta decalând serios unele lucrări de construcție și de amenajare a teritoriului.
Pentru angajații centralei nucleare care au rămas pe poziție refuzând mutarea în Slavutici, autoritățile au găsit rapid o soluție sub forma preavizului de concediere. Conform datelor KGB-ului, până la 9 iulie 1988, un număr de 780 de angajați ai centralei erau vizați de această măsură. Luată în pripă, această decizie avea să se dovedească a fi extrem de păguboasă pentru centrala nucleară de la Cernobîl, așa cum avea să constate și serviciul secret sovietic. Citând surse oficiale, KGB-ul raporta că „personalul nou angajat avea o calificare scăzută și o atitudine nesatisfăcătoare față de îndatoririle ce-i reveneau la locul de muncă”, subliniind faptul că golul lăsat de personalul concediat putea să aibe repercursiuni asupra funcționării în siguranță a centralei nucleare. Această criză a personalului era și mai acută întrucât pe parcursul anului 1987 încercările de recrutare a personalului necesar operării centralei nucleare s-au lovit de lipsa de interes a oamenilor pentru a lucra la Cernobîl, aspect care – potrivit agenților serviciului secret sovietic – „duce la pierderea calității lucrărilor de reparații sau a celor operaționale”. De altfel, nivelul calificării personalului centralei nucleare de la Cernobîl a fost atent analizat de KGB, care la 9 octombrie 1987 trăgea un semnal de alarmă informând că doar unitatea nr. 1 era echipată cu personal propriu, în vreme ce al doilea reactor era deservit de tehnicieni detașați de la alte centrale nucleare. Mai mult decât atât, „nevoia acută de personal a dus la mărirea programului de lucru de la 8 la 12 ore”, acest fapt contribuind la sporirea oboselii în rândul tehnicienilor de la Cernobîl. În același timp, serviciul secret sovietic menționa și faptul că „după accident unii dintre șefii de sectoare au fost înlocuiți chiar și de două ori”, în vreme ce „inginerul-șef este schimbat pentru a treia oară”. Situația era catastrofală întrucât „nu existau condiții de formare a personalului”, un procent de 40-50% din lucrătorii centralei fiind recalificați.
Reparații făcute doar pe jumătate
Funcționarea centralei nucleare de la Cernobîl după explozia reactorului 4, a fost analizată de agenții KGB la finele lui februarie ’88, aceștia menționând că „pe parcursul anului 1987, cele două unități (1 și 2 – n.a.) au înregistrat o singură oprire de urgență și 14 opriri și scăderi ale puterii”. Soldate cu pierderea a 653.279,8 kilowați-oră de energie electrică, aceste „fluctuații” au fost cauzate de erorile personalului operațional și a celui specializat pentru reparații. „Calificarea” angajaților centralei din nordul Ucrainei, precum și „calitatea” lucrărilor efectuate de aceștia au fost aduse des în discuție de către serviciul secret sovietic, însă niciodată mai acid ca la finele lui iunie ’87. La momentul respectiv, funcționarea reactoarelor nucleare de la Cernobîl era caraterizată de KGB ca fiind „instabilă” datorită slabei calități a reparațiilor, precum și a neglijenței personalului centralei. Anterior, agenții serviciului secret sovietic atrăseseră atenția și asupra unui fapt surprinzător, și anume că la centrala nucleară „nu exista un sistem de control al calității în timpul lucrărilor de reparații”. Pe termen lung, această „scăpare” – coroborată cu o lipsă a componentelor – avea să dea mână liberă personalului de la Cernobîl care, uneori va „simplifica” volumul de reparații al blocurilor energetice, eliminând anumite lucrări planificate ale reactoarelor și ale agregatelor acestora. În ochii vigilenți ai KGB-ului, astfel de acțiuni puteau conduce la „crearea unor situații de urgență care ar putea provoca un accident nuclear”.
O primă astfel de situație de urgență s-a produs după ce reactorul nr. 2 a fost oprit la 2 aprilie 1987 pentru reparațiile planificate. Efectuarea acestor operațiuni nu a decurs însă conform planurilor, astfel că, în timpul remedierii unor defecțiuni la două canale tehnologice – datorită lipsei marcajelor –, personalul tehnic a tăiat un alt canal care era încărcat, pericolul fiind evitat „la mustață”. Și operațiunile de punere în funcționare ale aceluiași reactor s-au lăsat cu emoții din partea tehnicienilor din camera de comandă, care au început să transpire serios când alimentarea cu energie electrică a blocului de la turbina nr. 4 a căzut (pe 30 mai 1987, ora 23:45), această situație sporind și mai mult indignarea agenților KGB-ului. Astfel, „în ciuda faptului că operațiunile pentru punerea în funcțiune au început cu o săptămână mai devreme”, aceștia notau că o serie de „defecte au fost permise” de către administrația centralei. Mai mult decât atât, defectele constatate inițial „constituiau o mică parte din cele detectate în timpul operațiunilor de punere în funcțiune al celui de-al doilea bloc”. Trecute cu vederea, aceste defecte vor crea situații de urgență care vor da multe bătăi de cap angajaților centralei nucleare de la Cernobîl. Astfel, la nici 24 de ore de la punerea în funcțiune a reactorului 2, mai exact pe 1 iunie 1987, tehnicienii de la Cernobîl au descoperit abur în zona de etanșare a unui canal tehnologic. Gravitatea problemei a fost amplificată și de faptul că încercările personalului de a extrage ansamblul combustibil din canalul respectiv pentru a vedea de unde provine aburul au eșuat în mod repetat. Soluția salvatoare a venit de la ministerul sovietic al energiei care „a decis continuarea operării reactorului cu funcționarea defectuoasă a canalului până în iulie când reactorul va fi oprit pentru repararea acoperișului”. Și cum aceste probleme nu erau de ajuns, la 13 iunie 1987, turbinele 3 și 4 aferente celui de-al doilea bloc energetic au început să funcționeze defectuos datorită depășirii limitelor admise de vibrații. În mod normal se impunea oprirea de urgență a reactorului și efectuarea reparațiilor care se impuneau. Nu și la Cernobîl, unde turbinele au fost conectate la rețea și exploatate ca și cum acestea funcționau normal.
Piulița uitată în turbină
La fel de defectuos funcționa și blocul energetic 1, agregatele acestuia fiind reparate constant de personalul tehnic, însă fără obținerea unui randament ridicat. Spre exemplu, numai pompa circuitului primar a fost reparată de cinci ori în perioada 29 iunie – 19 august 1987, însă cu toate acestea, de fiecare dată când a fost testată s-a constat același defect: vibrații și supraîncălzirea rulmenților. Mai mult decât atât, multiplele probleme care afectau regulat tehnologia sovietică, au determinat oprirea reactorului 1 pentru reparații planificate pe 20 august, cu o săptămână mai devreme decât termenul planificat, această decizie nefiind văzută cu ochi buni de către KGB. Suspicios, serviciul secret sovietic considera că timpul alocat pentru o muncă neplanificată (două – trei zile) era insuficient, ducând „la grabă și, în consecință, la un nivel scăzut al calității reparațiilor”. În scurt timp, avea să se dovedească că obiecțiile KGB-ului erau justificate, superficialitatea personalul tehnic de la Cernobîl manifestându-se cu prisosință, chiar imediat după finalizarea reparațiilor planificate. Astfel, pe 11 octombrie 1987, în timpul punerii în funcțiune a turbinei nr. 1, aceasta a început să scoată scântei în timpul rotirii, ancheta ulterioară scoțând la iveală faptul că acestea au fost provocate de un corp străin: o banală piuliță uitată în timpul reparațiilor. Nimic surprinzător pentru Cernobîl, unde anterior, în turbina nr. 2 fusese descoperită o pensetă. Investigarea acestor incidente de către conducerea centralei nucleare era apreciată de serviciul secret sovietic ca fiind realizată superficial, cel mai probabil, angajații vinovați de producerea de astfel incidente care ar fi putut să aibă un deznodământ tragic fiind sancționați disciplinar cu o banală mustrare scrisă sau în cel mai rău caz cu o eventuală diminuare a salariului.
Oficial, la Cernobîl a avut un singur proces. În iulie 1987, autoritățile sovietice au organizat un proces pentru pedepsirea personalului vinovat de producerea accidentului nuclear din 26 aprilie 1986. În boxa acuzaților s-au numărat atunci doar trei oameni: directorul Viktor Bryukhanov, precum și cei doi ingineri șefi Anatoli Dyatlov și Nikolai Fomin. Judecați în cadrul unui proces cu ușile închise, aceștia au fost condamnați la câte zece ani de închisoare pentru neglijență criminală și abuz de putere, însă aveau să fie eliberați cinci ani mai târziu, după prăbușirea imperiului roșu. Rechizitoriul a concluzionat cinic că tehnologia sovietică nu a fost de vină pentru producerea celui mai grav accident nuclear civil din istorie. Imaginea „imaculată” a energeticii nucleare sovietice – construită cu grijă de propagandă –, cu angajați model purtând halate și bonete albe nu putea să fie compromisă sub nicio formă. Dincolo de paravanul propagandei, imaginea reală a tehnologiei sovietice – extrem de șifonată după ’86 – a mai primit o lovitură de la un inamic extrem de nemilos: apa de ploaie.
Deși poate părea surprinzător, la centrala nucleară de la Cernobîl apa de ploaie se infiltra prin acoperișul unității nr. 2, pătrunzând în cele mai obscure puncte ale blocului energetic, dând peste cap aparatura electrică și provocând numeroase scurt-circuite, care au afectat între altele și senzorii sistemului de control al reactorului nuclear. Aceste probleme au persistat timp de două luni, în perioada lunilor mai – iunie ’87, însă în ciuda gravității situației, repararea acoperișului a început abia după ce reactorul nr. 2 a fost oprit (12 iulie 1987). Două săptămâni mai târziu, această operațiune a fost raportată ca fiind încheiată, reactorul fiind repornit, însă apa de ploaie infiltrată în sistemele electrice ale blocului avea să le mai dea mult timp de furcă tehnicienilor de la Cernobîl.
Un „secret de stat” vulnerabil
În ciuda tuturor problemelor cu care centrala nucleară din nordul Ucrainei se confrunta, pentru KGB nu era prioritar remedierea, ci mușamalizarea acestora. Mai mult decât atât, „problema Cernobîl” a fost ridicată la rangul de secret de stat, încă din timpul lichidării efectelor accidentului nuclear din 26 aprilie 1986. În viziunea Uniunii Sovietice, păstrarea secretului absolut despre cea ce se petrecea la centrala nucleară avea o importanță crucială pentru care, la nivel informativ, s-a lucrat intens, printre măsurile luate numărându-se și realizarea unor liste cu informațiile care trebuiau să fie clasificate. Unul dintre cele mai cuprinzătoare astfel de documente a fost cel realizat la 8 iulie 1986, care restricționa accesul la un număr de 26 de categorii de informații care descriau printre altele: adevăratele cauze ale exploziei reactorului 4, situația radiațiilor în incinta centralei nucleare și în zona de 30 km, amploarea lucrărilor de decontaminare, precum și date cu incidența tuturor formelor de îmbolnăvire prin radiații ale persoanelor expuse în timpul accidentului și a eliminării consecințelor acestuia. Cu toate acestea, KGB-ul descopera frecvent scurgeri de informații, printre cele mai grave numărându-se păstrarea documentelor secrete în condiții improprii, precum și marcarea nivelului radiațiilor pe hărți în prezența persoanelor neautorizate. De cealaltă parte, pentru apărarea secretului de stat, la 20 ianuarie 1987 în zona Cernobîlului se aflau în misiune „peste 200 de angajați și militari ai Ministerului Afacerilor Interne al URSS”. Din punct de vedere statistic, volumul muncii operative al „ochilor și timpanelor” KGB-ului a fost substanțial mărit, în raza lor de acțiune intrând nu doar centrala nucleară propriu-zisă ci și alte 70 de institute de cercetare care funcționau periodic sau constant în „zona de excludere” și a căror muncă de birou nu era „organizată”.
În ceea ce privește centrala nucleară de la Cernobîl, protecția acesteia față de infiltrarea inamicului, precum și posibilitatea producerii unui act de sabotaj, a fost testată în mai ’87 de un departament special al KGB venit special de la Moscova. Rezultatele experimentului au fost însă extrem de îngrijorătoare, în urma acestuia fiind identificate „mai multe căi de intrare necontrolate în zona de 30 km”, și chiar în zona centralei, mai exact „în spațiile de operare a unității nr. 3”. Printre măsurile propuse de KGB pentru eliminarea posibilității infiltrării inamicului se număra „consolidarea protecției obiectivului” (centralei – n.a.) prin construirea de garduri. Câteva luni mai târziu, în august 1987, serviciul secret sovietic își arăta din nou „vigilența” raportând că zona în care erau „parcate” elicopterele militare – utilizate pentru „transportul operativ” între Cernobîl, Kiev, Slavutici, precum și alte locații – „nu îndeplinea cerințele de siguranță”, această formulare servind ca acoperire pentru că „nu are gardul corespunzător”. Mai mult decât atât, excesul de zel al KGB-ul nu se oprea aici, subliniind faptul că bagajele pasagerilor nu erau controlate, „lipsa acestor măsuri neexcluzând posibilitatea deturnării elicopterului, pentru sabotarea reactoarelor nucleare de la Cernobîl”. Teama teribilă a Uniunii Sovietice că atomocentrala de la Cernobîl putea să devină ținta unui sabotaj sau a unui atac terorist, cum am spune astăzi, a avut ca rezultat întărirea zonei de excludere cu sute de militari, dislocați în mijlocul iadului radioactiv. La jumătatea lui noiembrie ’87, protecția zonei de excludere – ale cărei garduri de sârmă ghimpată măsurau 304 km – era efectuată de un efectiv de 1.321 militari (5 batalioane) din cadrul Regimentul 17 al Ministerului Afacerilor Interne al URSS. În interiorul teritoriului otrăvit, la limita zonei de protecție sanitară (10 km de atomocentrală) erau amplasate alte două batalioane „dotate cu mijloace tehnice de protecție”, un alt batalion de securitate fiind dislocat pentru paza căilor de acces ale centralei nucleare.
Rezultatul tuturor acestor măsuri nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor autorităților sovietice, așa cum nota de altfel și KGB-ul: „În ciuda utilizării forțelor semnificative sunt identificate deficiențe în asigurarea protecției zonei de 30 km.” Din fericire pentru serviciul secret sovietic, oamenii care au pătruns necontrolat în zona de excludere nu aveau intenții ostile, aceaștia dorind doar să revină acasă, în satele evacuate din jurul centralei nucleare. Periodic întorși înapoi de milițieni, dincolo de gardurile de sârmă ghimpată, oamenii se reîntorceau, de fiecare dată pe noi poteci spre casele lor risipite în cel mai otrăvit loc din lume. Aici, până și renumitul „Glasnost” (politica deschiderii promovată de Mihail Gorbaciov – n.a.) se oprea la gardurile de sârmă ghimpată care separau trecutul de prezent.