22 aprilie în istorie

1451: S-a născut Isabella de Castilia (d. 1504)

Isabela I (Spaniola: Isabel I, Ysabel, Galiciana: Sabela I) (n. 22 aprilie 1451 – d. 26 noiembrie 1504) a fost Regina Castiliei și Leonului. Ea și soțul său Ferdinand al II-lea de Aragon au adus stabilitatea ambelor regate care au devenit bazele unificării Spaniei. Mai târziu, cei doi au pus bazele fundației pentru unificarea politică a Spaniei realizată de nepotul lor, Carol Quintul. Ea este cunoscută la nivel mondial după forma Latină a numelui său, Isabella. Papa Alexandru al VI-lea i-a numit pe Isabella si pe soțul ei Monarhi Catolici, deci este de multe ori cunoscută sub numele de Isabel la Católica (Isabela Catolica).

1500: Navigatorul portughez Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia.

Pedro Álvares Cabral (n. c. 1467 sau 1468 – d. c. 1520) a fost un nobil, comandant militar, navigator și explorator portughez. Cabral a efectuat prima explorare substanțială a coastei nord-estice a Americii de Sud și a revendicat-o în numele Portugaliei. Deși detaliile tinereții lui Cabral sunt neclare, se știe că provine dintr-o familie de mici nobili și că a avut parte de o educație aleasă. În urma noii rute deschise de Vasco da Gama, a fost numit în fruntea unei expediții în 1500,în jurul Africii. Scopul acestei întreprinderi a fost revenirea cu mirodenii de valoare și stabilirea de relații comerciale în India—ocolind monopolul asupra comerțului de mirodenii deținut la acea vreme de negustorii arabi, turci și italieni.

Flota lui de 13 vase a navigat, poate intenționat, departe înspre vestul Atlanticului, unde a debarcat pe ceea ce credea inițial că este o insulă mare. Întrucât noul pământ se afla în sfera de influență portugheză conform tratatului de la Tordesillas, Cabral l-a revendicat în numele coroanei Portugaliei. El a explorat coasta, și a realizat că această mare bucată de pământ era cel mai probabil un continent, și a trimis un vas înapoi pentru a-l anunța pe regele Manuel I despre noul teritoriu. Continentul era America de Sud, iar pământul revendicat de el în numele Portugaliei a căpătat apoi numele de Brazilia. Flota s-a reaprovizionat, după care s-a îndreptat spre est pentru a relua călătoria înspre India.

O furtună în Atlanticul de Sud a dus la pierderea mai multor vase, iar cele șase rămase s-au întâlnit în strâmtoarea Mozambic înainte de a se îndrepta spre Calicut în India. Cabral a avut la început succes în negocierea drepturilor comerciale, dar negustorii arabi au considerat că demersul Portugaliei este o amenințare la adresa monopolului lor și au instigat un atac al musulmanilor și hindușilor asupra antrepozitelor portugheze. Portughezii au suferit mari pierderi și clădirile lor au fost distruse. Cabral s-a răzbunat jefuind și incendiind flota arabă, după care a bombardat orașul ca răspuns la neexplicarea atacului de către conducătorul lui. De la Calicut, expediția s-a deplasat la Kochi, un alt oraș-stat indian, unde Cabral s-a împrietenit cu conducătorul și și-a încărcat vasele cu mirodenii rare înainte de a se întoarce în Europa. În pofida pierderilor de vieți omenești și de vase, călătoria lui Cabral a fost considerată un succes la întoarcerea în Portugalia. Extraordinarele profituri obținute din vânzarea mirodeniilor au îmbogățit Coroana Portugheză și au ajutat la întemeierea unui Imperiu Portughez care avea să se întindă din Americi până în Orientul Îndepărtat.

Când s-a format apoi o nouă flotă pentru a stabili o prezență puternică în India, Cabral a fost trecut cu vederea, posibil din cauza unui conflict cu Manuel I. Ieșit din grațiile regelui, el a dus o viață retrasă, din care s-au păstrat puține informații. Realizările lui au intrat într-un con de umbră timp de peste 300 de ani. La mai multe decenii după ce Brazilia a obținut independența față de Portugalia în secolul al XIX-lea, reputația lui Cabral a început să fie reabilitată de împăratul Pedro al II-lea al Braziliei. Istoricii au polemizat multă vreme privind statutul lui Cabral ca descoperitor al Braziliei, și s-au întrebat dacă descoperirea a fost întâmplătoare sau intenționată. Prima întrebare a fost rezolvată observând că puținele întâlniri cu exploratorii dinaintea sa nici nu au fost observate la acea vreme și nu au adus nicio contribuție la viitoarea dezvoltare și istorie a țării ce avea să se numească Brazilia, singura țară lusofonă din Americi. La a doua întrebare, nu s-a format un consens final, iar ipoteza descoperirii intenționate nu are dovezi solide. Totuși, deși a fost umbrit de alți exploratori contemporani, Cabral a ajuns să fie privit ca o figură majoră a Epocii Marilor Descoperiri Geografice.

1509: Henric al VIII-lea a fost încoronat rege al Angliei.

1529: Spania și Portugalia încheie un tratat la Zaragoza, prin care își împărțeau coloniile din emisfera estică.

 1724: S-a născut Immanuel Kant, filosof german (d. 1804)

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală – d. 12 februarie 1804, Königsberg), a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

 1850: S-a născut Veronica Micle, poetă româncă (d. 1889)

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită iubirii care a legat-o de Mihai Eminescu.

1866: A avut loc primul concert simfonic din București, la Teatrul cel Mare, sub conducerea lui Eduard Wachmann (în program, lucrări de Beethoven, Mozart, Haydn).

 1870: S-a născut Vladimir Ilici Lenin, politician rus (d. 1924)

Vladimir Ilici Lenin (numele de familie originar: Ulianov), (n.  22 aprilie – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.

„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.

1894: S-a născut Camil Petrescu, scriitor român, romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet (d. 1957)

Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română în special ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”.

 1897: A murit Ion Ghica, om politic și economist român, președinte al Academiei Române (n. 1816)

Ion Ghica (n. 12 august 1816, București – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor.

Biografie

 Născut în familia Ghica, era fiul logofătului Dimitrie Ghica și al Mariei Câmpineanu. A luat în ianuarie 1836 examenul de bacalaureat în litere, la Sorbona (Paris), după care a urmat Școala de arte și manufacturi (1836-1837). În august 1838 a devenit absolvent al Facultății de Științe din Paris, cu o diplomă în științe matematice, absolvind în 1840 și Școala de mine din același oraș. În paralel a audiat cursuri la College de France (economie politică) și la Conservatorul de Arte și Meserii. S-a reîntors în 1841 în Moldova, unde a devenit profesor la universitatea fondată de domnitorul Mihail Sturdza la Iași (Academia Mihăileană). În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, editează săptămânalul Propășirea. A făcut parte din Conspirația din 1848, care dorea o uniune a Țării Românești și Moldovei, sub un prinț autohton, Mihail Sturdza.

Conspirația eșuând, Ion Ghica revine în Țara Românească, unde, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell reactivează societatea secretă Frăția, înființată de ei în 1843 (între timp aderaseră la această societate și alți „pașoptiști”), care a fost motorul Revoluției de la 1848. Pentru că, ulterior, în corespondența sa personală și diplomatică, utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru”. În timpul Revoluției de la 1848, a fost trimis de către guvernul provizoriu ca reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea Revoluției, a rămas în exil la Istanbul; ulterior a fost numit de autoritățile turce în funcția de Bei al Samosului (1853 – 1859), unde a reușit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii. La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Prinț de Samos.

 În 1859 după unirea Moldovei și Țării Românești a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă și devine prim-ministru în timpul lui Cuza și apoi în timpul lui Carol I al României. Natura sa neliniștită îl va face să participe și la mișcările antidinastice din 1870 – 1871. În 1881, a fost numit ministru român la Londra; a deținut această funcție până în 1889.

În afară de distincția în politică, Ion Ghica a obținut și o reputație literară prin ale sale Scrisori către Alecsandri, prietenul său de o viață, scrise la Londra și descriind vechea stare a societății românești care dispărea rapid. A fost și autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 și Convorbiri Economice. A fost primul care a susținut apariția unei industrii și al unui comerț național.

A murit pe 7 mai 1897, la moșia lui de la Ghergani.

1904: S-a născut Robert Oppenheimer, fizician american (d. 1967)

 J. Robert Oppenheimer (n. 22 aprilie 1904 – d. 18 februarie 1967) a fost un fizician teoretician evreu-american, cunoscut pentru rolul său ca director al Proiectului Manhattan, efortul din timpul celui de-al doilea război mondial de a dezvolta primele arme nucleare, la laboratorul secret din Los Alamos în New Mexico. Cunoscut ca “părintele bombei atomice,” Oppenheimer a fost șocat de puterea criminală a bombei după ce aceasta a fost folosită pentru a distruge orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki. Citând din Bhagavad Gita, el a spus: „Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer, ar fi ca frumusețea celui puternic. Sunt prefăcut în Moarte, distrugătorul lumilor.”

După război, Oppenheimer a fost consilier șef al nou-createi Comisii de Energie Atomică a Statelor Unite și s-a folosit de poziția sa pentru a face lobby pentru controlul internațional al armelor nucleare și pentru a evita o cursă de înarmare nucleară cu Uniunea Sovietică. După ce a produs furia multor politicieni și oameni de știință cu opiniile sale politice de stânga și pacifiste și datorită relației sale cu Jean Tatlock, care era membră a Partidului Comunist, în timpul McCarthism-ului, i s-a revocat dreptul de acces la informații într-o audiere foarte mediatizată și politizată în 1954. Deși privat de influența politică directă, Oppenheimer a continuat să țină cursuri, să scrie, și să lucreze în domeniul fizicii. Un deceniu mai târziu, președintele Lyndon B. Johnson ca gest de reabilitare politică i-a acordat Premiul Enrico Fermi.

Ca om de știință, Oppenheimer s-a remarcat ca fiind principalul fondator al școlii americane de fizică teoretică pe vremea când lucra la Universitatea Berkeley, California. La Institutul pentru Studii Avansate, a deținut fosta poziție a lui Einstein de profesor senior de fizică teoretică. Printre importantele realizări ale lui Oppenheimer se numără aproximarea Born-Oppenheimer, și lucrările privind teoria electron-pozitron, procesul Oppenheimer-Phillips, tunelarea cuantică, mecanică cuantică relativistă, găuri negre, și raze cosmice. A murit de un cancer faringeal la 18 februarie 1967 în Princeton, New Jersey, la vârsta de 62 de ani.

1913: “Pravda”, “vocea” Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, și-a făcut apariția în Petersburg.

1915: La această dată a avut loc primul atac cu gaze asfixiante, folosite de germani pe frontul din Flandra, în timpul Primului Război Mondial (în 1917, în jurul localității belgiene Ypres, vor fi utilizate pentru prima oară gazele toxice, iperita luându-și numele de la acest oraș; la 13 ianuarie 1993, la Paris se va semna “Convenția cu privire la interzicerea elaborării, producerii, depozitării și utilizării armamentului chimic și lichidarea acestuia”, intrată în vigoare la 29 aprilie 1997).

Iperită, cunoscut și cu numele de gaz muștar (engleză mustard gas, în Statele Unite: H.H.D.), este un agent chimic foarte persistent, al cărui efect durează mai multe zile și, prin aceasta, cu un efect demoralizant asupra trupelor adversare. Pe 11 iulie 1917, în Primul Război Mondial, germanii au introdus o nouă armă chimică în luptă. Germania a început de asemenea să folosească un alt agent chimic puternic, fosgenul, în timpul atacurilor cu gaze. Gazele de luptă au fost folosite la scară largă de ambele tabere în ultimele bătălii.

 1916: S-a născut Yehudi Menuhin, violonist, elev al lui George Enescu (d. 1999)

Sir Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie 1916, New York – d. 12 martie 1999, Berlin) a fost un celebru violonist și dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigrați din Rusia. Pe lângă cetățenia americană, a dobândit ulterior și cetățenie elvețiană (1970) și britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d’Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi și prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea.

1925: Eveniment în lumea automobilisticii: uzinele Ford, din Anvers, au fabricat 50.000 de mașini în serie.

1933: A murit Frederick Henry Royce, constructor auto britanic, co-fondator al companiei Rolls-Royce (n. 1863)

 1986: A murit Mircea Eliade, scriitor român (n. 1907)

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

1990: După un miting electoral al PNȚCD (înaintea alegerilor din 20 mai), o parte dintre manifestanți se baricadează în Piața Universității din București (unul dintre locurile-simbol ale Revoluției anticomuniste din decembrie 1989), blocând (până la 13 iunie) circulația pe cele două artere principale ce străbat această zonă centrală a Capitalei; această acțiune social-politică a căpătat denumirea de “fenomenul Piața Universității”.

 Manifestațiile din Piața Universității sau „Golaniada”’ sunt evenimentele de masă petrecute în Piața Universității din București între 22 aprilie și 15 iunie 1990. Inițiate din pricina nemulțumirii generale cu privire la evoluția vieții politice din România post-decembristă, protestele vor fi oprite prin aducerea muncitorilor din mine în capitală pentru a îi forța pe participanți să renunțe. Manifestațiile au fost supranumite „Golaniada”, titlu provenind din apelativul „golan”, folosit îndeosebi de către președintele Ion Iliescu cu referire la protestatari.

 Data de 22 aprilie 1990 este considerată prima zi a celei mai mari demonstrații anticomuniste din perioada post-decembristă. Din acea zi, Piața Universității, zonă centrală a Bucureștiului a fost declarată “Zonă liberă de neo-comunism”. O mână de oameni au blocat pe 22 aprilie 1990 Piața Universității, declanșând un fenomen considerat ca fiind cea mai amplă și spectaculoasă mișcare socială din perioada de tranziție postdecembristă a României.

În zilele care au urmat ocupării Pieței Universității, mii de oameni demonstrau zilnic convinși de faptul că cei care preluaseră puterea mimau democrația, iar după revoluție nu se făcuse decât o rotație a cadrelor comuniste și securiste. Iliescu se înconjurase cu reprezentanți ai fostei nomenclaturi și în afara câtorva măsuri populiste luate de ochii lumii nu se făcea nimic. În schimb, începuse prigoana opozanților lui Iliescu, se făceau arestări ilegale, erau expulzați cetățeni români care participau la demonstrațiile anti-FSN, Regele Mihai fusese împiedicat să intre în țară și posturile naționale de televiziune și radio erau folosit exclusiv în interesul Puterii neocomuniste al cărei exponent era Ion Iliescu. Cea mai mare manifestație -maraton, anticomunistă, a început la data de 22 aprilie 1990 și a încetat în același an, în ziua de 13 iunie ca urmare a intervenției violente a minerilor și forțelor de ordine. În noaptea de 13-14 iunie, în Capitală, a avut loc un veritabil război urban soldat cu morți și răniți prin împușcare.

Drept rezultat al discursului susținut în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN) a lui Ion Iliescu, care a calificat drept „huligani” și „golani” demonstranții de la Universitate, în piață au început să vină din ce în ce mai mulți oameni. Pe fațada Universității au fost postate portrete ale lui Mihai Eminescu și afișe, printre care unul cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Pe zidurile Facultății de Arhitectură a fost întinsă o pancartă imensă: „Facultate de golani”. Manifestanții scandau: „Nu suntem partide!” și „Suntem golani!”. Cuiva i-a venit ideea de a scrie „golan” pe un cartonaș pe care l-a prins pe piept, ca pe o insignă. A fost suficient ca gestul să fie copiat de toți cei din jur. Mii de oameni și-au creat astfel de insigne. Insulta adresată manifestanților de Ion Iliescu a devenit simbolul luptătorului anticomunist, al militantului pentru democrație, intrând astfel în legendă. S-au format chiar „categorii” de golani: „golan de bine”, „golan de bună-credință”, „golan titrat”, „golan elev”, „mini-golan”, „golan muncitor”, „golan arestat”, „golan alergic la roșu”, „golan cu două doctorate”, „golan meditator de feseniști”, „golan cu opinii”, „mamă de golan” ș.a.

Din prima zi a manifestației-maraton din Piața Universității și până la finalul acesteia, ca urmare a intervenției în forță a autorităților, sute de mii de persoane au tranzitat zona declarată „liberă de neocomunism – kilometrul zero al democrației”. Peste o mie de persoane, studenți, intelectuali, reprezentanți ai societății civile, protestatari, lideri ai organizațiilor neguvernamentale, muncitori, militari etc., au avut posibilitatea să se exprime neîngrădit de la balconul Universității, transformat într-o veritabilă tribuna a democrației. Aceasta decizie luată de Liga Studenților din Universitate a marcat începutul a ceea ce se va numi „Fenomenul Piața Universității”. Studenții de la universitățile bucureștene, dar și reprezentanții altor centre universitare au râmas alături de manifestanții de la Universitate, susținând protestele opozanților lui Iliescu și ai FSN-ului până la data de 24 mai 1990. Aplicarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, desființarea Decretului 473 care subordona Televiziunea națională conducerii de partid și de stat, epurarea guvernului de nomenclaturiști, amânarea alegerilor, judecarea vinovaților de crimele din decembrie 1989 au fost doar câteva din revendicarile susținute de cei care au manifestat în Piața Universității.

 1994: A murit Richard Nixon, om politic american, al 37-lea președinte al Statelor Unite (n. 1913)

1996: Consiliul Național Palestinian și-a deschis lucrările, după 32 de ani de exil.

SĂRBĂTORI:

 Ziua Planetei Pământ

În fiecare an, ziua de 22 aprilie se sărbătorește Ziua Pământului, ziua când s-a născut mișcarea pentru protejarea mediului înconjurător. Această mișcare s-a născut în SUA într-o perioadă când au avut loc mai multe evenimente deosebite, printre care înăbușirea prin folosirea armelor de foc a revoltei unor studenți împotriva războiului din Cambodgia, ”Masacrul din 4 mai”, apariția fibrelor optice, succesul melodiei „Bridge over Troubled Water”, ultimul album al formației Beatles, moartea lui Jimmy Hendrix, un accident nuclear în Carolina de Sud la centrala nucleară din Savannah River din apropierea orașului Aiken (nerecunoscut timp de 18 ani), poluarea foarte mare cu gaze și fum, considerată ”semn al prosperității”. Despre mediul înconjurător a început să se vorbească din ce în ce mai des.

Ziua Pământului a fost fondată de senatorul american Gaylord Nelson în anul 1970, cu scopul de a trezi clasa politică din dezinteresul pe care il arată față de mediu. Ziua Pământului a fost celebrată în primul an de circa 20 milioane de cetățeni americani, în marea lor majoritate tineri și foarte tineri. După 2 decenii, în anul 1990, peste 200 milioane de oameni din 141 de țări au transformat Ziua Pământului într-o manifestare de amploare în istoria omenirii, prin alăturarea lor în dorința de a milita pentru un viitor mai bun al planetei noastre.

În anul 2009, Organizația Națiunilor Unite a declarat ziua de 22 aprilie ca sărbătoare oficială a planetei Pământ și expresie comună a dorinței tuturor de a construi o societate stabilă, pentru un viitor mai curat și mai verde.