În plin Război Rece, accidentul nuclear de la atomocentrala de la Cernobîl a fost exploatat la maxim de către State Unite ale Americii pentru a „înțepa” Uniunea Sovietică a cărei „tăcere” a provocat indignarea întregului mapamond. Astfel, după ce Suedia a dat alarma de radiații, pe 28 aprilie 1986, mass-media internațională a alocat spații generoase pentru prezentarea celui mai grav accident nuclear civil din istorie. Merită menționat faptul că interesul presei pentru catastrofa de la Cernobîl s-a menținut la fel de „viu” și în perioada ce a urmat exploziei reactorului 4, fapt care, într-un fel, irita oficialii sovietici. Vigilent, KGB-ul – „câinele de pază” al Imperiului Roșu – își făcea datoria, raportând că accidentul nuclear produs în nordul Ucrainei, precum și lichidarea urmărilor acestuia au început să prezinte „un interes crescut pentru străini”.
Pe 29 aprilie 1986, Cernobîlul – un nume practic necunoscut, „un punct pierdut” pe harta vastului teritoriu sovietic – a devenit la fel de notoriu precum Stalingradul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind exemplificarea perfectă a imaginii apocalipsei. „Grijulii” mai mult cu informațiile decât cu radiațiile, sovieticii au refuzat să ofere un răspuns oficial cu privire la accidentul nuclear, fapt care a determinat comunitatea internațională să apeleze la sateliții din spațiu pentru a „vedea” ce se întâmplase de fapt în spatele Cortinei de Fier. Imaginea obținută de satelitul Landsat 5, în care se observă un punct roșu „mortal de strălucitor” (grafitul care încă ardea – n.a.) a confirmat faptul că reactorul 4 era „rupt în două”. Mai mult decât atât, banda infraroșie termică a satelitului arătat că apa din iazul de răcire avea aceeași temperatura, aspect care „trada” faptul că reactoarele atomocentralei erau oprite. Cu doar o săptămână în urmă, pe 22 aprilie 1986, același satelit survolase centrala arătând că în mod normal atunci când aceasta funcționa, apa utilizată pentru răcirea reactoarelor nucleare era pompată în iazul de răcire și circula în sensul invers al acelor de ceas, devenind, treptat, pe măsură ce se răcea, galbenă și mai apoi albastră. La 10 zile după explozia reactorului 4, mai exact pe 6 mai 1986, centrala nucleară de la Cernobîl era fotografiată de un alt satelit artificial, SPOT 1, acesta reconfirmând – dacă mai era nevoie – avaria blocului energetic. Preluarea acestor imagini de către mass-media nu doar că au informat opinia publică ci și i-a determinat pe sovietici să ofere primele informații „oficiale” despre accidentul nuclear. Paradoxal, deși Cernobîlul se afla în propria-i țară, poporul sovietic avea să afle ultimul despre catastrofa nucleară de la Cernobîl.
© Landsat/NASA
Prima informație oficială – sub forma unei știri telegrafice „ascunsă” printre coloanele de plumb ale ziarelor – a fost publicată abia pe 30 aprilie 1986, la doar o zi după ce întreaga lume aflase despre accidentul nuclear. Prima imagine a reactorului distrus avea să fie publicată de „Pravda” sovietică pe 12 mai 1986, cu două zile înainte ca liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, să ia poziție și să spună pe „sticlă” faptul că „pentru prima oară ne-am lovit în mod real de o asemenea forță cumplită cum este energia nucleară scăpată de sub control”. Gestul fără precedent al liderului sovietic a stârnit criticile presei de peste ocean, „Washington Times” subliniind în mod expres faptul că acesta „a așteptat prea mult înainte să vorbească despre dezastrul de la Cernobîl”. La fel de mult aveau să aștepte acreditarea și jurnaliștii sovietici pentru a putea merge pe teren, la „epicentrului” tragediei a cărei otravă era purtată de vânt în lumea largă. Abia pe 5 mai 1986, la mai bine de o săptămână de la producerea accidentului, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – prin acordul personal al lui Gorbaciov – a acreditat reprezentanții principalelor agenții de presă (TASS și RIA NOVOSTI), precum și echipe ale televiziunii centrale de stat. Între „norocoșii” care aveau să documenteze „războiul” dus cu atomul răzvrătit se afla și Igor Kostin, care surprinsese reactorul sfârtecat la câteva ore după producerea accidentului nuclear. Imaginile surprinse pe 26 aprilie 1986 aveau să fie publicate abia după dezmembrarea Imperiului Roșu, întrucât – așa cum explică fotograful – „faptul că am fost la Cernobîl înainte de această dată (5 mai 1986 – n.a.) a fost ilegal”.
© CIA
Un an mai târziu, „pelerinajul” jurnaliștilor străini la centrala din nordul Ucrainei nu mai contenea, situația care punea serios pe gânduri KGB-ul. Într-un document datat 20 aprilie 1987, serviciul secret sovietic atrăgea atenția asupra faptului că „vizitele frecvente ale delegațiilor străine la centrala nucleară distrag atenția personalului, afectând producția”. Suspiciunea cu care agenții KGB priveau jurnaliștii nu cunoștea limite, așa cum o demonstrează și nota informativă din 7 mai 1987 a serviciului secret sovietic privind vizita prin Pripyat a echipei televiziunii japoneze Asahi. Conform documentului, în fostul oraș-atomic aceștia au așezat în mod repetat camerele de luat vederi pe teren, situație care, în ochii KGB-ului părea ca fiind o încercare „de colectate a datelor privind radiațiile, în special în ceea ce privește radiațiile alfa și beta”. Câteva luni mai târziu, într-un raport datat 6 noiembrie 1987, agenții secreți notau sârguincios că din „analizarea materialelor străine despre accidentul de la Cernobîl publicate sau transmise prin televiziune și radio” a relevat faptul că „până în aprilie 1987, informațiile au fost în mare parte calomnioase”.
Realitatea din zona de excludere
Ceea ce nu au reușit să surprindă jurnaliștii în numeroasele corespondențe de la Cernobîl, a consemnat KGB-ul în câteva rapoarte alarmante. Astfel, la 19 mai 1987, serviciul secret sovietic atrăgea atenția asupra faptului că unele dintre locurile de înmormântare din zona de excludere nu puteau oferi „un adăpost sigur, substanțele radioactive putând duce la poluarea mediului”, cum se întâmpla de pildă la terenul de înmormântare „Olshanka” care era „inundat cu apă”. Câteva luni mai târziu, în septembrie ’87, o vizită pe teren efectuată de specialiștii Academiei de Științe din URSS a „dezvăluit o serie de fapte care atestau încălcarea regulilor de depozitare a substanțelor otrăvitoare în zona de 30 km”. Concret, oamenii de știință au descoperit pe teritoriul unei foste ferme „aproximativ 700 de butoaie cu substanțe chimice sub cerul liber”. Pentru mediul și așa încercat de „potopul” radioactiv, situația prezentată de oamenii de știință era de-a dreptul „criminală”, „butoaiele sunt ruginite, o parte din ele fiind zdrobite, iar pesticidele împrăștiate pe sol”. Alte butoaie cu aproximativ 90 tone de ierbicide au fost găsite și la baza agricolă din gara Yanov, precum și în depozitele fermelor colective din zona Cernobîlului. Nici controlul dozimentric în zona de excludere nu se realiza conform uzanțelor, serviciul secret sovietic descoperind numeroase „încălcări ale regulilor de siguranță a radiațiilor”. Astfel, „îmbrăcămintea a 50% din personalul Ministerului Apărării al URSS care pleca în locații situate în afara zonei de 30 km erau contaminate peste valorile admise”. Totodată, în unitățile militare situate în perimetrul Cernobîlului au fost detectate substanțe radioactive pe corturi, lenjeria de pat, uniformele din depozit, articole personale, inclusiv în cantine. Mai mult decât atât, autobuzele care făceau naveta între Cernobîl și Kiev „s-au dovedit a fi «murdare»”, adică „contaminate cu substanțe radioactive peste nivelul admis”. Ulterior, KGB-ul avea să constate faptul că cele 45 de autobuze „au fost contaminate în timpul evacuării populației Pripyatului în 1986”.
© Igor Kostin
Nici monumentele istorice, culturale și religioase din zona de excludere nu au scăpat de atenția vigilenților agenți secreți, contabilizarea valorii acestora fiind o misiune desfășurată „pe șest” de autoritățile sovietice. În perioada iulie – august 1987, „o comisie de experți compusă din reprezentanți ai ministerului ucrainean al culturii, pictori și restauratori au apreciat valoarea monumentelor la peste 20.000 de ruble. Ulterior, la mijlocul lui septembrie ’87, a existat chiar și o propunere de salvare a „valorilor istorice”, însă nepunerea acesteia în practică avea să dea „undă verde” furturilor de valori. Mereu în alertă, KGB-ul a descoperit la 28 septembrie 1987, în timpul unei razii efectuate în zona gării Yanov, un autovehicul care era încărcat cu icoane sustrase din bisericile părăsite din jurul centralei nucleare. Tot pentru stoparea furturilor, serviciul secret sovietic considera că terenurile de înmormântare trebuiau să fie păzite și „pe timp de noapte, deoarece există furturi de materiale infectate”. Ghinionist la acest „capitol” a fost un militar care „la 14 mai 1987 a fost reținut când încerca să scoată o piesă de la o mașină aflată la «Buryakovka»”. Cândva un sat în toată regula, Buryakovka a devenit din februarie ’87, locul unde în 30 de șanțuri uriașe au fost îngropate unele dintre cele mai contaminate vehicule care au participat la înlăturarea efectelor accidentului nuclear, cum ar fi de exemplu autospecialele pompierilor sosiți la câteva minute după explozia reactorului 4 pentru a stinge un „incendiu” ale cărui flăcări nu vor putea să fie stinse într-o viață de om.
„Deficiențele în asigurarea securității în zona de excludere” avea să fie și în noiembrie 1987 tema preferată a KGB-ului, excesul de zel al organelor arătând faptul că „după producerea accidentului nuclear din aprilie 1986, serviciul inamic a manifestat un interes constant în obținerea de informații despre zona centralei nucleare de la Cernobîl”. Principala sursă de informații ale occidentalilor a reprezentat-o relatările jurnaliștilor străini care au vizitat Pripyatul și Cernobîlul în ’86 – ’87, aceștia din urmă încercând insistent să „obțină informații secrete privitoare la modul de eliminare a consecințelor accidentului, starea tehnică a blocului 4, situația radiațiilor din zonă ș.a.” Totodată, „au fost identificate și prevenite încercările de colectare a probelor de sol și apă”, „organele KGB luând măsurile necesare pentru a identifica și bloca accesul inamicului, pentru a preveni scurgerea informațiilor secrete” – „lucrare pentru care se folosește întregul arsenal de forțe disponibile și fonduri”. În ciuda tuturor eforturilor depuse de serviciul secret sovietic, zona de excludere avea să rămână un spațiu izolat de lumea reală de garduri de sârmă ghimpată unde totul este devorat de un inamic invizibil căruia nu ai cum să-i faci față.