Cernobîl ’86: „Războiul” cu atomul răzvrătit

Pe 26 aprilie 1986, la ora 01:23:44, ceea ce trebuia să fie un test s-a transformat în cel mai grav accident nuclear civil din istorie. Explozia reactorului 4 al centralei electrice nucleare „V.I. Lenin” de la Cernobîl a arătat forța distructivă a atomului scăpat de sub control, radiațiile nucleare – invizibile și letale – reușind să transforme în iad viața a numeroși oameni care au avut nenorocul să se afle la locul și timpul nepotrivit. Amploarea accidentului a luat prin surprindere autoritățile sovietice, care, încă din primul moment au încercat să mușamalizeze accidentul. Pentru acestea, salvarea imaginii tehnologiei sovietice era prioritară față de „muritorii de rând”, chiar dacă aceștia din urmă reprezentau propriul popor.    

Vestea că la Cernobîl s-a întâmplat ceva s-a propagat cu viteza luminii. La 110 km distanță de epicentrul dezastrului care „a pus cruce” programului energetic nuclear sovietic, Igor Kostin – fotoreporter al agenției de presă Novosti – era trezit târziu în noapte de un telefon. La capătul firului, un prieten – pilot de elicopter – îi „vinde pontul” despre „incendiul” de la centrala nucleară de la Cernobîl, întrebându-l dacă vrea să imortalizeze pe peliculă operațiunile de stingere a flăcărilor. Kostin acceptă, și după un zbor de 45 de minute, silueta fantomatică a centralei îi apare în fața obiectivului. Preocupat să scoată cadrul perfect, acesta deschide ușa elicopterului și începe să fotografieze clădirea distrusă, fără să-și dea seama de imensul pericol reprezentat de radiațiile care se ridicau din reactorul sfârtecat. Primul semnal al pericolului l-au dat cele două aparate foto care au rezistat doar 60 de secunde, timp în care Kostin a reușit să declanșeze de 12 ori. „Nu înțelegeam ce se întâmplă”, avea să-și amintească ulterior fotograful. „M-am gândit că poate mi se consumaseră bateriile.” În realitate, era vorba de radioactivitatea emanată de reactorul incandescent care strălucea amenințător printre dărâmături. Amprenta letală a nivelului extrem de ridicat de radiații i-au distrus filmul lui Kostin, înnegrindu-l, ca și cum acesta ar fi fost expus luminii, doar primele cadre fiind vizibile însă cu colori foarte șterse. Instantaneele „iadului atomic” imortalizate pe pelicula de celuloid l-au transformat pe Igor Kostin în primul jurnalist care a ajuns la Cernobîl la doar câteva ore după explozia reactorului 4. Cu toate acestea, imaginile trimise de fotograf agenției Novosti nu vor fi publicate, cenzura fiind un inamic la fel de periculos precum radiațiile emanate de ceea ce mai rămăsese din „vârful de lance” al tehnologiei nucleare sovietice instalat la Cernobîl. 

 „Apocalipsa” după Cernobîl

Deși amploarea accidentului impunea luarea de măsuri cât mai rapide pentru a opri propagarea otrăvii în aer, în realitate, acestea au întârziat să apară, înrăutățind situația. Astfel, locuitorii orașului Pripyat, aflat la nici 5 km de centrala nucleară aveau să fie evacuați abia la 30 de ore după producerea accidentului, în după-amiaza zilei de 27 aprilie 1986. Pentru a evita crearea panicii, autoritățile au acționat așa cum știau cel mai bine, ascunzând gravitatea situației de fapt. Astfel, în doar trei ore și jumătate, cei 50.000 de locuitori ai „orașului atomic” aveau să fie urcați la bordul unei „flote” de 1.225 de autobuze și 360 de camioane pentru a putea fi evacuați. În liniște, dar cu foarte multe lacrimi. Ulterior, aceștia aveau să fie urmați în exil – în primele zile ale lunii mai – de alți zeci de mii de conaționali aflați în diferite localități din jurul centralei nucleare pe o rază de 30 km. În primă instanță, au fost evacuați un număr de 9.864 de oameni aflați în așa-numită „zonă de siguranță sanitară” (10 km în jurul centralei nucleare), operațiune încheiată conform unei note informative a KGB-ului, la 3 mai 1986, urmând ca „evacuarea completă în perimetrul de 30 km” să fie planificată pentru zilele de 4 și 5 mai. Statistic, cu aceste ultimele două zile de evacuare, numărul total al oamenilor dezrădăcinați din casele lor s-a ridicat la 130.000 de locuitori. Odată cu plecarea acestora, pentru 76 de așezări umane timpul a încremenit. Risipite în proximitatea centralei nucleare, aceste localități au fost declarate închise, ca de altfel întreaga zonă de 30 de km din jurul centralei nucleare, aceasta din urmă căpătând statutul de zonă de excludere, unde oamenilor le-a fost interzis accesul.

„Relocați în locuri cu reședințe dotate cu tot ce le este necesar” – așa cum raportau mândre autoritățile sovietice – situația reală a „refugiaților atomici” era departe de a fi de invidiat, așa cum consemna KGB-ul la 12 mai 1986: „Există cazuri în care oamenii sunt dezbrăcați de haine (contaminate, care trebuiau îngropate – n.a.) ce valorează 2-300 de ruble și îmbrăcați cu altele de 70 – 100 ruble, situație care provoacă indignarea oamenilor.” Răbdarea locuitorilor dezrădăcinați a ajuns la capăt, mulți alegând să se întoarcă acasă, dincolo de barierele de sârmă ghimpată, sfidând autoritățile, moartea și… milițienii. Din datele serviciului secret sovietic, până în octombrie ’86, un număr de 1.781 de persoane au fost arestate în timp ce încercau să pătrundă în zona de excludere. Alți 250 de oameni au fost găsiți de patrule în gospodăriile lor, revenirea și existența acestora fiind catalogată de KGB ca fiind „dezastruoasă”. Astfel, „din cauza lipsei hranei, acești oameni sunt nevoiți să mănânce legume pe care le-au cultivat în grădinile contaminate”. În plus, pe lângă radiații, „pentru aceștia mai exista o amenințare: numărul mare de haite de câini sălbatici”, însă mușcătura acestora nu se putea compara cu lungul șir de minciuni ale liderilor sovietici, preocupați de interese economice în detrimentul siguranței propriei populații.

Pe plan extern, Uniunea Sovietică a adoptat aceeași „politică” a tăcerii și probabil că ar fi reușit să mușamalizeze totul dacă Suedia nu ar fi dat alarma pe 28 aprilie 1986. În tot acest timp, norul radioactiv a străbătut sute de kilometri ajungând deasupra Rusiei, Belarusului și a Mării Baltice înainte de luarea măsurilor profilactice pentru populație. Pe 1 mai, vântul și-a schimbat direcția contaminând Kievul, însă cu toate acestea populația nu a fost avertizată asupra pericolului, astfel că aceștia au participat la clasica paradă de 1 Mai muncitoresc. Pe lângă minimalizarea pericolului, autoritățile sovietice au acționat într-un mod de-a dreptul criminal, modificând nivelul de radiații normal pentru oameni. Astfel, prin protocolul secret din 8 mai 1986, Ministerul Sănătății a aprobat noi standarde privind nivelul acceptabil de expunere la radiații, valoarea acestora depășind de 10 ori nivelul anterior. Cinismul sovieticilor mergea mult mai departe, în „situații speciale”, doza de radiații putând avea o valoare mărită chiar și de 50 de ori față de cea normală. Prin schimbarea acestor standarde, oamenii afectați de radiațiile scăpate de sub control erau declarați „vindecați” deși, la momentul respectiv, era prematur să se vorbească despre așa ceva. Această chichiță legislativă a avut un efect pe termen lung, contribuind la „plafonarea” numărului oficial de victime ale Cernobîlului. În ciuda acestei scamatorii făcute de oficialii sovietici, o statistică „cu circuit închis” menționa faptul că la 12 mai 1986, un număr de 10.198 de oameni erau deja spitalizați, 345 dintre aceștia prezentând „semne de leziuni cauzate de radiații”.

Alimente contaminate  „la discreție”

Otrava aruncată în urma exploziei reactorului 4 a fost o bombă cu efect întârziat. Astfel, particulele radioactive ajunse pe sol au contaminat terenurile agricole și pășunile, într-un moment în care procesul vegetativ se afla în plină desfășurare. Din start au fost compromise produsele lactate, ouăle, legumele, fructele, mierea și carnea. Pe lângă acestea, pe rafturile magazinelor a ajuns și pâine cu un conținut ridicat de izotopi radioactivi, așa cum avea să constate KGB-ul la 28 mai 1986. Astfel, în urma unui control efectuat în 63 de magazine din raionul Podolsky din Kiev, s-a descoperit „un număr de patru probe care depășeau normele stabilite de Ministerul Sănătății al URSS, aceasta fiind o consecință a utilizării zerului de lapte contaminat în prepararea pâinii la brutăria nr. 2.” Câteva luni mai târziu, la jumătatea lui octombrie ’86, KGB-ul continua să monitorizeze calitatea alimentelor ajunse pe rafturile magazinelor, acestea prezentând în continuare un „nivel ridicat de radioactivitate”. Printre produsele testate s-au numărat lactatele, produsele de panificație și carnea, „standardele de radioactivitate” fiind depășite și de această dată.

Tot în octombrie ’86, agenții KGB-ului au descoperit faptul că în zona de excludere se prindea pește, milițienii fiind mituiți pentru a închide ochii. Pentru serviciul secret sovietic, problema peștelui „bun” de Cernobîl nu era însă o noutate, așa cum o dovedea un raport din 12 martie 1981. La momentul respectiv, KGB-ul semnala faptul că iazul de răcire al centralei nucleare de la Cernobîl se transformase într-o unitate piscicolă: „Ținând cont de faptul că temperatura medie anuală a apei este de aproximativ 24°C, Comitetul Executiv al Districtului Cernobîl a decis în octombrie 1978 să utilizeze iazul pentru producția industrială de pește.” Deși, într-o astfel de situație, se impunea efectuarea de analize radiologice, acest aspect a rămas doar notat pe hârtie. Mai mult decât atât, fabrica de pește Ivankovsky și-a întins plasele în iazul centralei fără ca administrația acesteia din urmă să garanteze pentru calitatea apei din iaz, iar peștele prins a fost vândut populației fără a fi supus analizelor de specialitate. Dorind să-și arate „vigilența”, agenții KGB au efectuat, la 4 februarie 1981, un control la fabrica de pește, rezultatele probelor recoltate indicând „atingerea nivelului de control al conținutului de radionuclizi din pește (stronțiu-90) recomandat de Comisia Națională pentru Protecția împotriva Radiațiilor a URSS ca limită pentru comercializarea peștelui pentru populație”. Sancțiunile impuse fabricii Ivankovski cuprindeau distrugerea lotului de pește prins la 4 februarie 1981 și interzicerea pescuirii în iazul centralei nucleare. „Cu toate acestea, prin încălcarea acestor prescripții – menționa raportul serviciului secret sovietic –, peștele a continuat să fie prins și vândut populației înaintea ca rezultatele analizelor să fie obținute, situație care poate duce la o creștere a numărului de substanțe radioactive în rândul populației.”

Eroii unui altfel de „război”

Ștergerea urmelor dezastrului nuclear a fost o prioritate pentru care oficialii sovietici aveau să mobilizeze o „armată” de 600.000 de pompieri, soldați și civili, mult mai numeroasă decât cea cu care Hitler a invadat Uniunea Sovietică în iunie ’41. Numiți „lichidatori” acești oameni au muncit timp de câteva luni pentru a opri răspândirea particulelor radioactive în atmosferă, precum și la stingerea incendiului din reactorul distrus și răcirea acestuia. Primii care au intrat în lupta cu radiațiile nucleare au fost piloții de elicoptere. Aceștia au realizat în perioada 27 aprilie – 10 mai ’86 un adevărat pod aerian pentru a arunca 4.000 de tone de nisip, plumb, bor, argilă, precum şi alte materiale, într-un efort de a stinge flăcările care mistuiau reactorul 4. În același timp, tehnicienii și pompierii pompau azot lichid pentru a răci reactorul incandeșcent, „aceste măsuri permițând – așa cum se menționa într-un document al KGB-ului din 11 mai 1986 – reducerea temperaturii de la 2.000 la 300°C”. Mai mult decât atât, pentru o siguranță sporită, minerii aduși special din minele rusești de cărbune au săpat sub reactor o cameră de 30 pe 30 de metri, în care trebuia montată o instalație de răcire cu azot, instalație care, în final, nu avea să mai fie adusă la Cernobîl, astfel că respectiva încăpere a fost umplută cu beton pentru întărirea structurii pe care se sprijinea reactorul.

Pentru stoparea eliberării radiațiilor în atmosferă din reactorul sfârtecat, s-a luat decizia ca acesta să fie „înmormântat” într-un sarcofag de metal și beton, însă înainte ca lucrările acestuia să demareze, clădirea blocului energetic 3, precum și întreaga zonă a centralei nucleare trebuia să fie decontaminată. Merită menționat faptul că adunarea „gunoiului” radioactiv de pe acoperișul reactorului 3 a fost operațiunea pentru care, în primă instanță, s-au utilizat roboți. Defectarea acestora datorită nivelului uriaș al radioactivității, a făcut că această periculoasă misiune să fie dusă la îndeplinire de 3.400 de oameni. „Blindați” cu șorțuri de plumb și înarmați cu lopeți, acești oameni porecliți sarcastic „bioroboți”, au făcut curse contra cronometru pentru a arunca bucățile de grafit înapoi în „gura iadului” ce se căsca la doar câțiva metri de ei, încasând în doar câteva secunde o doză de radiații cât pentru o viață întreagă.

Acreditat de Moscova pentru a documenta „războiul” cu atomul răzvrătit, Igor Kostin avea să revină la Cernobîl, urcând alături de „bioroboți” de cinci ori pe acoperișul reactorului 3 și reușind să realizeze unele dintre cele mai impresionante imagini de la Cernobîl. Prezentându-și fotografiile, Kostin spune vizibil emoționat: „Ei sunt eroii mei!” Mediul în care au lucrat acești oameni era extrem de nociv pentru sănătatea lor, așa cum de altfel, recunoștea și KGB-ul într-o notă informativă din 17 august 1986. Conform documentului, „cea mai acută problemă” a „lichidatorilor” era legată de decontaminarea acoperișului reactorului 3 și a zonei coșului de răcire comun blocurilor energetice 3 și 4, unde se găseau resturi „foarte active” din punct de vedere radioactiv. La momentul respectiv, se credea că nivelul radiațiilor era de 500 roentgeni/oră – doză considerată, de altfel, ca fiind letală pentru oameni – însă ulterior, mai exact în februarie 1987, serviciul secret sovietic avea să admită că nivelul radiațiilor depășea nivelul de 10.000 roentgeni/oră. Conform ultimelor studii ale oamenilor de știință, nivelul radiațiilor emise de resturile de pe acoperișul reactorului 3 se situau între 15 și 20.000 roentgeni/oră. Per ansamblu, nivelul radiațiilor în zona centralei nucleare înregistra la începutul lui iunie ’86, valori „de până la 1.000 de ori mai mari decât cel maxim admis”, motiv pentru care se impunea utilizarea măștilor de gaze, însă „cu toate acestea, până în prezent, ministerele apărării și energiei, care desfășurau lucrări în zona centralei nucleare, nu au luat măsuri pentru a-și asigura propriile mijloace necesare protecției.” Mobilizați în grabă cu sutele de mii, „lichidatorii” au fost transformați peste noastre în adevărați eroi, care au fost trimiși la pierzanie cu bună știință, fără cea mai mică remușcare.   

Cu „ochii” pe Cernobîl   

Concomitent cu lichidarea urmelor dezastrului nuclear, pe lângă „lichidatori” și „bioroboți”, la Cernobîl și-au făcut apariția și agenți ai serviciului secret sovietic. Însărcinați de Mihail Gorbaciov pentru a urmări situația de la Cernobîl, KGB-iștii au transmis, la 1 mai 1986, primele informații culese prin intermediul Grupului 48 Investigații. Astfel, „potrivit surselor operaționale, în ajunul accidentului, reactorul 4 a funcționat într-un mod diferit față de cel normal, doarece în această perioadă, fără acordul proiectantului, au fost efectuate testele turbinei”. Mai mult decât atât, rezultatele preliminare ale investigației au arătat agenților că „între orele 01:10 – 01:23, personalul operațional ar fi putut să fi săvârșit abateri de la regulile de exploatare ale reactorului”, ipoteză confirmată mai apoi pe 4 mai. O săptămână mai târziu, pe 11 mai, agenții consemnau faptul că „materialele adunate în timpul anchetei, în principal prin intermediul interogatoriilor, matorii oculari mărturisesc faptul că au existat două explozii”. Referitor la metodele aplicate „pentru a afla adevăratele cauze ale accidentului”, KGB-ul raporta la 13 mai, că „au fost interogate un număr de 135 de persoane”. Importanța pe care serviciul secret sovietic a acordat-o acestei „misiuni” poate fi dedusă și dintr-un document datat 26 octombrie 1986, care menționează negru pe alb faptul că „echipele operative și de investigație ale KGB-ului funcționează la fața locului”. În tot acest timp agenții au fost numai „ochi și urechi”, consemnând în numeroase note și rapoarte tot ce s-a întâmplat la centrala nucleară din nordul Ucrainei.

Astăzi, aceste documente, declasificate între timp, oferă o imagine nouă, cuprinzătoare, dar în același timp, extrem de dură a ceea s-a petrecut la Cernobîl după explozia reactorului 4. Spre exemplu, după 26 aprilie 1986, serviciul secret sovietic nota printre altele și faptul că „disciplina în rândurile personalului centralei a scăpat de sub control”, mulți dintre angajați consumând alcool în timpul programului de lucru, fapt care a contribuit la scăderea sentimentului de răspundere al acestora. Totodată, merită menționat faptul că în mentalul colectiv, alcoolul – indiferent că era sub formă de vodkă ori vin alb – avea puteri tămăduitoare, „curățind” organismul de radiațiile nucleare. Lăsând la o parte acest aspect, pentru personalul centralei nucleare de la Cernobîl, amorțeala provocată de tăria alcoolului avea să conducă la crearea unor situații speciale. Una dintre acestea avea să se producă pe 22 mai, atunci când, într-o confuzie generală, agregatele reactorului 4 au fost „conectate la rețeaua de alimentare cu energie electrică”, inevitabilul producându-se la câteva zeci de ore mai târziu, în după-amiaza zilei următoare, când un scurtcircuit a declanșat un incendiu în zona pompelor de răcire ale reactorului avariat. Timp de șase ore, circa 300 de pompieri s-au luptat cu flăcările în spațiile tehnologice de sub reactorul nr. 4, într-un mediu în care nivelul radioactivității era uriaș.

Investigând cauzele declanșării incendiului, KGB-ul a avut în vedere două ipoteze: o „acțiune deliberată” și în mod evident, „încălcarea regulilor de funcționare ale blocurilor energetice 3 și 4”. În ciuda eforturilor depuse de agenții serviciului secret sovietic, „datele obținute în timpul anchetării martorilor și din surse operaționale sunt, în general, contradictorii”. Cu toate acestea, într-un raport datat 28 mai 1986, se menționa faptul că instrucțiunile pentru scoaterea de sub tensiune a circuitelor electrice ale reactorului 4 nu au fost respectate. Ca fapt divers, acest incident survenea la un interval de doar cinci zile după ce un alt incendiu izbucnise la Cernobîl, acesta din urmă conducând „la oprirea din producție a unității nr. 1”.

Trudind la construcția sarcofagului

„Înmormântarea” reactorului distrus și pregătirea construcției sarcofagului au necesitat o serie de lucrări preliminare care au inclus, în primă instanță, construirea, în perioada lunilor iunie – august ’86, a unui perete despărțitor care să izoleze reactorul nr. 4 și cele două turbine aferente de restul instalațiilor centralei nucleare. Concomitent cu realizarea acestuia, terenul contaminat al centralei a fost acoperit cu plăci de beton armat, în vreme ce închiderea zonei de excludere a fost finalizată. Pentru ridicarea sarcofagului au lucrat zi și noapte 90.000 de oameni, timp de 206 zile, din iunie până la finele lunii noiembrie ’86, construcția „înghițind” 400.000 m³ beton și 7.300 tone de structuri metalice. Referitor la construcția sarcofagului, KGB-ul raporta Moscovei că „stațiile de betoane ale Ministerului Agriculturii au atins la 15 august 1986 pentru prima dată nivelul producției de beton de 5.233 m³/zi”, existând astfel „certitudinea că lucrările de construcție ale acestuia să se încadreze în termenul prevăzut”. Cu toate acestea, serviciul secret sovietic considera la începutul lui septembrie ’86, că „utilizarea constructorilor militari la centrala nucleară de la Cernobîl” înregistra „deficiențe”. Totalizând 8.000 de oameni, organizați în șapte detașamente de construcție și două regimente, constructorii militari lucrau în condiții grele, fiind nevoiți să se confrunte zilnic cu lipsuri care le-au sporit nemulțumirea. Conform datelor consemnate de KGB, aceștia lucrau uneori fără să fie echipați cu dozimetre, astfel că doza de radiații acumulată zilnic pe „frontul” unde radiațiile nucleare le pândeau fiecare mișcare a rămas pentru ei un mister.

Alte neajunsuri ale constructorilor de la Cernobîl vizau lipsa condițiilor optime pentru decontaminarea zilnică, în condițiile în care la Cernobîl s-au amenajat băi speciale. Lipsiți de săpun și chiar de apă caldă, „mulți constructori refuză să se mai spele – informa serviciul secret sovietic – acumulând doze ridicate de radiații”, situație în care nu li se mai permitea accesul în sala de mese, astfel că de cele mai multe ori aceștia mâncau afară, pe terenul otrăvit. Pentru hidratare, oamenilor le era distribuită apă minerală îmbuteliată pentru a evita consumul de apă contaminată, însă, cu toate acestea, au existat cazuri în care sacrificiul și eforturile a sute de oameni au fost „răsplătite” prin distribuirea a doar cinci sticle de apă minerală, așa cum s-a întâmplat de exemplu la 22 august 1986. În ciuda tuturor lipsurilor consemnate sau nu, de documente de arhivă, oamenii au strâns din dinți, mobilizându-se pentru acoperirea reactorului distrus. „Victoria” împotriva infernului radioactiv a fost marcată prin arborarea drapelului roșu, într-un gest plin de simbolism, similar cu cel făcut de Armata Roșie în Berlinul cucerit la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Predarea sarcofagului către conducerea centralei nucleare de la Cernobîl a făcut obiectul unui simplu proces-verbal de predare-primire, parafat la 28 noiembrie 1986, cu puțin timp înainte de căderea primilor fulgi de zăpadă.

Statistic, costurile tuturor operațiunilor întreprinse la Cernobîl s-au cifrat la 18 miliarde de ruble. Un preț insignifiant în comparație cu numărul de oameni care au trebuit să plătească un preț mult prea mare pentru ambiția energetică a Uniunii Sovietice, o țară în care liderii comuniști erau mai mult preocupați de readucerea în exploatare a celorlalte trei reactoare nucleare de la Cernobîl. Decontaminate integral până la jumătatea lui iulie ’86, reactoarele 1 și 2 au fost repornite treptat la 1 octombrie, respectiv, 5 noiembrie 1986. În ceea ce privește unitatea 1, conform rapoartelor KGB, aceasta funcționa „din 3 octombrie 1986 în mod constant la o putere de 70%”, însă după numai două săptămâni, mai exact pe 13 octombrie, ora 16:13, acesta a trebuit să fie oprit de urgență ca urmare a unor „scurgeri” pe la o flanșă a unei supape aflate în funcțiune din 1977. Totodată, agenții raportau că „situația la centrală este normală”, pentru reaparații fiind necesare circa 10 zile. Ulterior, serviciul secret sovietic a evaluat „organizarea protecției centralelor nucleare”, constatându-se că „existau deficiențe”, atenția agenților KGB nefiind însă îndreptată spre conferirea unei siguranțe sporite în exploatare a reactoarelor de la Cernobîl, ci pe aplicarea draconică a „regimului de secret” pe „documentele care conțineau informații privitoare la situația radiaților”. Deși „curățenia” după explozia reactorului 4 abia se încheiase, atitudinea KGB-ului trada faptul că, în continuare, pentru Uniunea Sovietică era prioritar doar păstrarea secretului, indiferent de riscuri ori costuri.