21 aprilie în istorie

753 î.Hr.: Conform legendelor, a fost construită Roma de către Romulus și Remus, marcând astfel nașterea vechiului Imperiu Roman.

Romulus și Remus (771 î.Hr.- 5 iulie 717 î.Hr. Romulus) (771 î.Hr.- 21 aprilie 753 î.Hr. Remus), fondatorii tradiționali ai Romei, au apărut în mitologia romană drept cei doi fii ai preotesei Rhea Silvia, avându-l ca tată pe zeul războiului, Marte. Conform legendei înregistrate de către Plutarh și Livius, Romulus a servit ca primul Rege al Romei.

Romulus l-ar fi ucis pe Remus într-o dispută asupra locației viitorului lor oraș, pe care Romulus avea să-l numească după numele său, Roma. După fondarea orașului, Romulus nu doar că a creat Legiuni romane și Senatul roman, dar a și adus cetățeni în noul său oraș prin răpirea femeilor triburilor Sabine vecine, acțiune din care a rezultat mixtura sabinelor și romanilor într-un singur popor. Romulus avea să devină cel mai mare cuceritor al Romei antice, adăugând mari teritorii și popoare sub dominația Romei. După moartea sa, a fost zeificat ca zeul Quirinus, personaj divin al poporului roman. În zilele noastre, referirile asupra sa îl reprezintă ca fiind o figură legendară.

Romulus și Remus

 Înainte de nașterea lor, bunicul lui Romulus și Remus, Numitor și fratele său Amulius au primit tronul lui Alba Longa la moartea tatălui lor. Numitor a primit puterile suverane ca drept al nașterii sale, în timp ce Amulius a primit trezoreria regală, inclusiv aurul adus de Eneas din Troia. Însă din pricina faptului că Amulius deținea averea, având astfel mai multă putere decât fratele său, îl detronează pe Numitor. Speriat că fiica lui Numitor, Rhea Silvia, ar naște copii care într-o zi l-ar putea detrona ca rege, o forțează pe Rhea sa devina o virgină a lui Vesta, preoteasă jurată la celibat.

Însă, într-o seară, Marte, zeul războiului, vine la Rhea în templul lui Vesta și aceasta îi naște doi băieți gemeni de mărime și frumusețe remarcabile, numiți mai apoi Romulus și Remus. Amulius devine furios și o întemnițează pe Rhea, ordonând și moartea gemenilor prin înec. Însă servitorul căruia i-a fost încredințat ordinul de a ucide gemenii nu a putut face asta. I-a plasat pe cei doi într-un leagăn și l-a eliberat pe malurile fluviului Tibru. Râul, care era în inundație, s-a ridicat și a purtat ușor leagănul în care erau gemenii în aval.

Romulus și Remus sunt salvați de către zeul râurilor, Tiberinus, care îi plasează pe Dealul Palatin. Acolo, sunt îngrijiți de către o lupoaică și hrăniți de o ciocănitoare sub un smochin, două animale sacre pentru Marte. Romulus și Remus sunt apoi descoperiți de către Faustulus, un păstor al lui Amulius, care duce copiii la casa sa. Faustulus și soția sa, Acca Larentia, cresc băieții ca și cum ar fi ai lor.

Pe măsură ce creșteau, nașterea nobilă se arăta în mărimea și frumusețea lor încă de copiii. Când au ajuns la vârsta bărbăției erau de un curaj și o îndrăzneală invincibile. Romulus, însă, era considerat mai înțelept și mai abil în politică dintre cei doi, iar discuțiile sale cu vecinii despre păscut și vânătoare le-a oferit oportunități de-a remarca dispoziția sa pentru comandă, și nu pentru supunere. În măsura acestor calități, erau iubiți de confrații lor și de săraci, însă ei îi urau pe ofițerii și aprozii regelui. Și-au trăit viețile și au urmat scopurile oamenilor născuți nobili, fără a pune valoare pe lene și trândăvie, dar exersând și vânând, apărând pământul împotriva tâlharilor și răzbunându-i pe cei care suferiseră fără să greșească. Și astfel au devenit cunoscuți în întregul Latium.

Într-o zi, pe când gemenii aveau optsprezece ani, o ceartă a izbucnit între păstorii lui Numitor și cei ai lui Amulius. Unii dintre cei ai primului au speriat multe dintre vitele lui Amulius, cauzând enervarea păstorilor acestora. Romulus și Remus au adunat păstorii la un loc, i-au găsit și ucis pe cei ai lui Numitor și au recuperat vitele rătăcite. Spre nemulțumirea lui Numitor, Romulus și Remus au adunat mulți oameni nevoiași și sclavi ai lui Numitor, etalându-și cutezanța și temperamentul.

În timp ce Romulus era angrenat în unele sacrificii, pentru că era iubitor față de sacrificii și zei, unii dintre păstorii lui Numitor îl atacă pe Remus și alți prieteni ai acestuia. Astfel izbucnește o luptă. După ce ambele părți au înregistrat răni grave, păstorii lui Numitor triumfă și îl iau pe Remus ca prizonier, ducându-l la Numitor pentru pedepsire. Numitor nu îl pedepsește pe Remus, pentru că se temea de Amulius, însă a mers la acesta și a cerut dreptate, din moment ce era fratele său și fusese insultat de către servitorii regali. Și oamenii din Alba Longa înțelegeau motivele lui Numitor și considerau că a fost victima unui jaf nemeritat. Astfel, Amulius a decis să-l lase pe Remus pe mâna lui Numitor, iar acesta să-l pedepsească cum dorește.

Când Numitor îl duce pe Remus acasă la el pentru pedeapsă, este surprins de completa superioritate a tânărului în statura și puterea corpului său. După ce a auzit despre faptele și virtuțile sale nobile, Numitor îl întreabă pe Remus despre nașterea și identitatea sa. Când Remus i-a spus că a fost găsit și îngrijit de către o lupoaică pe malurile râului Tibru și intuindu-i vârsta după înfățișarea sa, Numitor pleacă să discute cu fiica sa, Rhea, în această privință. La întoarcerea de la sacrificii, Faustulus îi spune lui Romulus că fratele său fusese capturat și-l trimite în ajutorul acestuia. Romulus pleacă pentru a găsi armată ca să lupte împotriva lui Numitor la Alba Longa. Faustulus aleargă repede spre Alba Longa, însă este oprit la porțile orașului de către paznici. Din fericire, unul dintre aceștia era servitorul care dusese copiii la râu. Recunoscând turma și chipul lui Faustulus, îl duce în grabă către Amulius. Păstorul recunoaște că băieții sunt în viață, însă spune că ei trăiesc departe de Alba Longa ca ciobani. De frică și furie, Amulius trimite de îndată un prieten al lui Numitor să vadă dacă există vreo atestare în privința vieții gemenilor. În momentul în care omul intră în casa lui Numitor, îi găsește pe cei doi, Numitor și Remus îmbrățișându-se, confirmându-i astfel că Remus era nepotul lui Numitor. Omul îi sfătuiește apoi să se grăbească, pentru că Romulus mărșăluiește către oraș cu o armată formată din cei care îl urau și se temeau de Amulius. Armata lui Romulus era formată din 200 de bărbați maniples. Remus incită cetățenii din interiorul orașului să se revolte și în același timp Romulus atacă din afară. Amulius, fără a face vreun demers pentru siguranța sa, din confuzie totală, este capturat și ucis.

1509: Henric al VIII-lea al Angliei devine rege după decesul tatălui său, Henric al VII-lea.

Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei. Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.

1526: Împăratul mogul Babur stabilește în India o dinastie islamică, ca urmare a victoriei în bătălia de la Panipat.

1535: Fenomenul halou se observă deasupra Stockholmului și este descris în faimoasa pictură “Vädersolstavlan”.

1689: Un mare incendiu cuprinde Biserica Neagră din Brașov, distrugând acoperișul și mobilierul din interior.

Biserica Neagră (în germană Die Schwarze Kirche), unul dintre simbolurile orașului Brașov, este biserica patriarhală a Bisericii Evanghelice C.A. din România. Situată în centrul municipiului Brașov, edificiul a fost construit în jurul anului 1380 (probabil începând cu 1377) în stil gotic. Biserica, inițial catolică, a fost cunoscută mai întâi sub numele de Biserica Sfânta Maria (Marienkirche). Clădirea a fost parțial distrusă după marele incendiu din 1689, când a primit numele actual. Denumirea populară de după incendiu,„Biserica Neagră“, a fost acceptată oficial în secolul al XIX-lea.

Biserica Neagră este unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România, datând din secolele XIV-XV, si, de asemenea, unul dintre cele mai mari lăcașe de cult medievale de la Domul Sfântul Ștefan din Viena pînă la Hagia Sophia din Constantinopol. Este cea mai lungă biserică existentă în România (89 m).

 1729: S-a născut Țarina Ecaterina a II-a a Rusiei (d. 1796)

 Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (în germană Katharina die Große) (2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

1809: A început Bătălia de la Eckmühl, una dintre confruntările majore din Războiul celei de-a Cincea Coaliții.

Bătălia de la Eckmühl, denumită și Bătălia de la Eggmühl a avut loc între 21 și 22 aprilie 1809, fiind una dintre confruntările majore din Războiul celei de-a Cincea Coaliții. Bătălia a opus o armată franco-germană, la început sub comanda lui Davout, apoi a lui Napoleon I, unei armate austriece, conduse de Arhiducele Carol al Austriei. Bătălia a început în jurul orei 13:50, atunci când corpul de armată al lui Davout a atacat armata austriacă, superioară numeric, cu scopul de a o fixa, pentru a permite restului armatei franceze să intervină. Acest lucru se întâmplă și astfel Arhiducele Carol și generalul Bellegarde sunt prinși între două focuri. Începută inițial în jurul satelor Ober-Leuchling și Unter-Leuchling, bătălia se mută treptat spre est, pe măsură ce francezii avansează și austriecii cedează teren. Generalul austriac Rosenberg lansează un atac violent asupra bavarezilor dar aceștia sunt în măsură să răspundă adecvat, astfel că întreaga armată austriacă risca să fie întoarsă. Ca atare, austriecii sunt nevoiți să se retragă și să se baricadeze la Eckmühl, wurtemburghezii reușind în același timp să ocupe Landach. În aceste momente este ucis de o ghiulea generalul francez Cervoni, chiar în timp ce se consulta cu mareșalii Davout și Masséna, care scapă însă neatinși. Arhiducele Carol, dorind să păstreze cu orice preț ruta sa de retragere, drumul spre Landshut, pierde poziția de la Eckmühl, semn că a pierdut bătălia. Dorind să își acopere retragerea, Arhiducele aruncă în luptă cuirasierii lui Gottesheim, care sunt respinși de două ori, după o lungă și sângeroasă luptă cu cuirasierii francezii din diviziile Nansouty și St. Sulpice, luptă ce a avut loc în jurul localității Egglofsheim. Victoria franceză, deși importantă, nu a fost una decisivă strategic, deoarece trupele austriece s-au putut retrage în bună ordine în Boemia. Cu toate acestea, în urma bătăliei, corpul Arhiducelui Ludovic și corpul generalului Hiller au fost definitiv separate de grosul armatei austriece.

 1816: S-a născut Charlotte Brontë, scriitoare britanică (d. 1855)

Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816 – d. 31 martie 1855) a fost o romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care obișnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală.

 S-a născut la Thornton și și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune ce li se oferea tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o școală ieftină pentru fiice de preot, la Cowan’s Bridge, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari Maria și Elizabeth, moarte la 10 și respectiv 11 ani, i-a oferit lui Bronte materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.

În 1831 Brontë a fost trimisă la școala din Roe Head, Dewsbury. Corespondența cu prietenele cunoscute aici, care a durat până la moartea sa, constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre ea. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școala de la Roe Head ca guvernantă pentru alți trei ani. În tot acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile ei literare au fost însă descurajate de Robert Southey căruia îi trimisese un manuscris. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Brontë a plecat împreună cu sora sa Emily la Bruxelles ca să învețe limbi moderne, petrecând un an ca elevă, iar un al doilea ca profesoară la pensionul Heger. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor Branwell, surorile Brontë s-au concentrat din nou asupra activității literare, editându-și pe cont propriu poeziile și oferindu-și romanele la diferite edituri. În 1847 lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte un alt roman, „Jane Eyre” (1847), care era dedicat lui Thackeray și care a cunoscut un mare succes.

În anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell a murit, iar la înmormântare Emily a răcit și ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză. La sfârșitul anului a murit și Emily. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins și ea din viață, lăsând-o pe Charlotte singură. Aceasta a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, iar în 1855 s-a căsătorit cu vicarul tatălui său. A mai trăit încă un an și a murit de tuberculoză, în timp ce era însărcinată.

1836: Forțele texane conduse de Sam Houston au învins armata generalului mexican Antonio López de Santa Anna în bătălia de la San Jacinto.

Bătălia de la San Jacinto, din ziua de 21 aprilie 1836, din actualul comitat Harris din statul Texas, a fost bătălia decisivă a Revoluției Texane. În frunte cu generalul Sam Houston, armata Texasului a atacat și a învins forțele mexicane ale generalului Antonio López de Santa Anna într-o luptă care a durat doar optsprezece minute. Circa 700 de soldați mexicani au murit, și 730 au căzut prizonieri, în timp ce doar nouă texani au murit.

Santa Anna, președintele Mexicului, a căzut prizonier a doua zi. După trei săptămâni, el a semnat tratatele de pace care au dictat părăsirea regiunii de către armata mexicană, deschizând calea spre independența Republicii Texas. Aceste tratate nu au recunoscut efectiv independența Texasului, dar au stipulat ca Santa Anna se angajează să facă lobby în acest sens la Ciudad de Mexico. Sam Houston a devenit o celebritate națională, iar strigătele de luptă ale texanilor, „Remember the Alamo!” și „Remember Goliad!” au rămas în istorie.

1851: Filosoful britanic John Stuart Mill se căsătorește cu Harriet Taylor.

1864: Alexandru Ioan Cuza sancționează Codul Penal care intra în vigoare în anul 1865.

1877: Pe toată lungimea graniței dunărene, artileria turcă bombardează malul românesc: Brăila, Calafat, Bechet, Oltenița și Călărași.

1882: La Sankt Petersburg, a fost încheiat un acord între România și Rusia, cu privire la lichidarea datoriilor din Războiul din 1877-1878.

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.

Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.

1895: A fost promulgată Legea minelor, care prevedea, pentru prima dată în România, separarea drepturilor de proprietate asupra subsolului de drepturile de proprietate asupra solului, statul preluând proprietatea asupra zăcămintelor minerale și metalifere.

1907: După fuziunea tuturor elementelor politice conservatoare din România, Petre P. Carp este ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 – 14 mai 1913).

 1910: A murit Mark Twain, scriitor american (n. 1835).

 Samuel Langhorne Clemens (n. 30 noiembrie 1835 – d. 21 aprilie 1910), cunoscut sub pseudonimul literar Mark Twain, a fost un scriitor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinț și cerșetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Un yankeu la curtea regelui Arthur”.

În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul și buna sa dispoziție, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziția Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrități, între care autorul și criticul literar William Dean Howells, politicianul și autorul Booker T. Washington, inginerul și inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller și magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost „părintele literaturii americane”. Twain a murit în 1910 și este înmormântat la Elmira, statul New York.

1918: Primul Război Mondial: Baronul Manfred von Richthofen, cunoscut drept „Baronul roșu” a fost ucis într-o confruntare aviatică.

Manfred von Richthofen (Freiherr Manfred Albrecht von Richthofen) (n. 2 mai 1892 în „Breslau” azi Wrocław – d. 21 aprilie 1918 în la Vaux-sur-Somme, Franța), a fost un pilot de elită german și tactician briliant al luptelor aeriene din primul război mondial. Un adevărat as al duelurilor aviatice, a doborât în timpul războiului cele mai multe avioane de vânătoare inamice. A fost supranumit de germani „Der Rote Baron” (Baronul roșu) – deoarece zbura frecvent cu un avion de culoare roșie, aceeași poreclă („Baronul roșu”) fiind folosită și de englezi. Francezii l-au intitulat însă „Le Diable Rouge“ (Demonul roșu).

La izbucnirea Primului Război Mondial el a fost ca ofițer pe ambele fronturi de est și de vest. Manfred von Richthofen este fascinat de aviație, el va fi însărcinat în 1915 ca observator și culegerea datelor cu privire la rezultatele bombardamentelor al aviației germane pe frontul de est. Ulterior va urma cursul de pilot, ca în 1916 să piloteze un avion din escadronul „ Jagdstaffel (Jasta) 2”, fiind sub comanda lui Oswald Boelcke. Primul lui raid a avut loc la 17 septembrie 1916 asupra orașului Cambrai din Franța. Manfred von Richthofen a fost un strateg iscusit care a preluat de la instructorul său cu succes așanumitul „Dicta Boelcke” tactica militară în arta zborului care prescria:

– asigură-ți avantajele de partea ta ca – viteză de zbor – înălțime – poziție în așa fel că întotdeauna în timpul atacului să ai soarele în spate care orbește adversarul.

–  dacă ai început un atac du-l până la sfârșit.

– trage cu mitraliera numai atunci când îl ai clar în vizor și în apropiere pe adversar

– nu lăsa niciodată adversarul din ochi

– când ești atacat în picaj nu fugi ci zboară în întâmpinarea lui

– nu intra pe teritoriu inamic, riști în timpul luptei să fii împușcat de pe pământ

– atacul să fie efectuat în principiu numai grupat, o grupă fiind formată din 4 – 6 avioane

Aceste principii l-au ajutat pe Manfred să ajungă un as în arta zborului, printre piloții inamici doborâți de el se numără câteva nume renumite ca englezul Lanoe Hawker. După raidul 18 Manfred este decorat cu ordinul Pour le Mérite ce mai înaltă distincție militară prusacă. După moartea piloților germani în 1916 „Max Immelmann” și „Oswald Boelcke”, Manfred von Richthofen este primul pe lista piloților germani, se spune că englezii ar fi pus un premiu de 8.000 de lire sterline pentru cel care reușește să-l doboare și să-i captureze avionul. In lunile când Manfred are sub comanda escadronul „Jasta 11”, englezii suferă pierderi însemnate singur Manfred a doborât 20 de avioane inamice. Escadronul lui a avut un aport însemnat la pierderile din aprilie 1917 lună numită de britanici „bloody april“ (sângeroasa aprilie). Media de supraviețuire a unui pilot englez scăzând de la 295 la 92 ore de zbor. Sub comanda lui Manfred sunt puse 4 escadroane, escadronul 4, 6, 10 și 11. In iulie 1917 Manfred a fost rănit grav la cap, și trebuie să aterizeze forțat, fiind pentru o perioadă scurtă orb, această rană de care nu s-a vindecat niciodată a lăsat urme.

Moartea Baronului roșu

Se spune că avionul lui roșu ar fi devenit legendar, fiind considerat de unii un avion care nu poate fi doborât. La 21 aprilie 1918 are loc o luptă aeriană cu escadronul 209 RAF, condus de canadianul „Arthur Roy Brown”. Manfred von Richthofen urmărea avionul inamic a lui „Wilfrid May”, iar canadianul vine în ajutorul lui May. In focul luptei, Manfred von Richthofen nu va respecta unul din punctele dictonului intructorului său de a nu trece pe teritoriul inamic. El va fi omorât de o împușcătură care a fost controversată, cauza controversei fiind cui îi revine cinstea de a reușit doborârea „Baronului roșu”, aviatorului canadian sau artileriei antiaeriene australiene. Azi dovezile atestă faptul că Manfred von Richthofen a murit din cauza unei hemoragii interne cauzată de o împușcătură de jos, de la sol. La 21 aprilie 1918 a fost îmormântat de britanici cu tot onorul militar, lucru care reflecta respectul acordat pilotului căzut, care în timpul carierei sale militare a avut 80 de victorii confirmate în luptele aeriene.

1926: S-a născut Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (oficial se sărbătorește în luna iunie)

Elisabeta a II-a (engleză Elizabeth Alexandra Mary) este regină a șaisprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth. În calitate de monarh, Elisabeta a II-a este suverană în următoarele state: Regatul Unit, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis.

Este al doilea monarh în viață după numărul de ani de domnie, domnind din 6 februarie 1952. Primul monarh în viață după numărul de ani de domnie este regele Thailandei Bhumibol Adulyadej care este rege din 9 iunie 1946. În istoria Marii Britanii domnia sa de 60 de ani este a doua ca lungime; numai regina Victoria a avut o domnie mai lungă. Jubileele de Argint, de Aur și de Diamant ale reginei Elisabeta a II-a s-au celebrat în 1977, 2002 și 2012.

1944: Femeile din Franța și-au câștigat dreptul de vot.

1949: Maria Callas se căsătorește cu Giovanni Battista Meneghini, deși îi separă o diferență de vârstă de 37 de ani.

Maria Callas (n. 2 decembrie 1923, New York, SUA–d. 16 septembrie 1977, Paris, Franța) este numele de artistă al Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, renumită soprană, considerată de unii drept cea mai mare cântăreață de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, denumită “La Divina” sau “Regina della lirica”.

Maria Callas, provenind dintr-o familie de greci imigrați în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos și Evangelia Dimitriades, se naște în New York la 2 decembrie 1923. În 1929, tatăl își schimbă numele în Georges Callas și deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de un automobil și rămâne în stare de comă timp de 22 de zile. Accidentul nu se soldează cu urmări, Maria Callas se dezvoltă normal și, având înclinații pentru muzică, începe să ia lecții de pian. În 1937, părinții se despart și mama se întoarce împreună cu fiica sa în Grecia. În anul următor, Maria este admisă în Conservatorul din Atena și studiază mai departe pianul cu Maria Trivella. În același timp ia și lecții de canto iar în 1939 interpretează în cadrul unui spectacol pentru studenți rolul lui Santuzza din “Cavalleria Rusticana” de Pietro Mascagni, obținând Primul Premiu al Conservatorului.

  Între 1942 și 1945 interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele “Il Mercante di Venezia” de Mario Castelnuovo-Tedesco, “Fidelio” de Ludwig van Beethoven, “Der Bettelstudent” de Carl Millöcker și “Tosca” de Giacomo Puccini. În 1945 se întoarce la New York, unde obține o audiție la “Metropolitan Opera Theater”, soldată însă cu un insucces. Continuă să studieze pentru a-și perfecționa tehnica vocală și, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatral Eddie Bagarozy, este angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 debutează în rolul principal din “Turandot” de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil.

Revine în Italia la 27 iunie 1947, fiind însoțită de faimosul bas Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia vine în contact cu Giovanni Zanatello, director artistic al Arenei din Verona, care tocmai era în căutare de interpreți pentru stagiunea 1947. Zanatello este fascinat de vocea Mariei Callas și îi încredințează rolul principal în opera “La Gioconda” de Ponchielli. În Verona cunoaște pe Giovanni Battista Meneghini, industriaș bogat și mare amator de muzică, cu care se va căsători la 21 aprilie 1949, deși îi separă o diferență de vârstă de 37 de ani. Meneghini preia și rolul de agent teatral, asigurându-i contactul cu cele mai importante teatre de operă din Italia.

În 1948 apare pentru prima dată în rolul titular din opera “Norma” de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florența, cu un succes deosebit. În repertoriul său memorabil, creația sa din opera “Norma” va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, interpretarea celebrei arii Casta Diva rămânând neegalată până astăzi. În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la “Teatro alla Scala” din Milano cu opera “I vespri siciliani” de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârșite și de strigăte de “bis”. Urmează turnee în Italia (Verona, Veneția, Roma) și la Chicago, “Metropolitan Opera” din New York, “Covent Garden” din Londra cu operele “Lucia di Lammermoor” de Donizetti, “Aida”, “Il Trovatore” și “La Traviata” de Verdi, “Norma” de Belini și altele. Celebrul șef de orchestră, Arturo Toscanini, este cucerit de vocea ei și vrea să-i încredințeze rolul titular în “Macbeth” de Verdi, dar opera nu a fost înclusă în programul “Scalei”. Viața Mariei Callas se împarte între diverse reprezentații, călătorii și relații sentimantale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.

În anul 1959, este invitată de bogatul armator grec Aristotele Onassis la o croazieră pe yacht-ul său “Christina”, împreună cu personalități de frunte din protipendada internațională. Callas se desparte de Meneghini și devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune “destructivă și violentă”, cum a fost definită de ea însăși. Onassis, gelos, o ține departe de activitatea artistică. La insistențele lui Zefirelli, reapare pe scenă în 1964 cu “Tosca” la “Covent Garden” (Londra) și apoi cu “Norma” la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu “Tosca” la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu “Norma” după actul al II-lea, o reprezentație la Londra cu “Tosca” va fi ultima sa aparițe într-un spectacol de operă. Viața sa privată nu este mai bună. Onassis o părăsește pentru a se căsători cu Jaqueline Kennedy, văduva președintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariție în public. Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simțul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea și vitalitatea plină de vibrație nu mai este decât o palidă amintire a performanțelor din trecut. Se retrage la Paris, trăiește în singurătate aproape uitată de lume. Moare la 16 septembrie 1977 în vârstă de 55 de ani, în circumstanțe nu tocmai clare. Piatra de mormânt de la cimitirul “Père Lachaise” amintește de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viață într-un mod neegalat atâtor personaje tragice și nefericite.

1960: Inaugurarea orașului Brasilia, noua capitală federală a Braziliei (orașul a fost construit între anii 1957 și 1960 după planurile arhitectului Oscar Niemeyer și ale urbanistului Lucio Costa).

1965: România a devenit membră a Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI).

1992: Se semnează, la București, Tratatul germano–român privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa.

1995: Exploratorul Teodor Gh. Negoiță devine primul român care atinge Polul Nord, în cadrul unei expediții ruse de cercetare.

 Teodor Gheorghe Negoiță (n. 27 septembrie 1947, comuna Sascut, județul Bacău – d. 23 martie 2011, București, România) a fost un explorator român al întinderilor polare. În anul 1995 a devenit primul român care a atins Polul Nord. A condus prima stație românească permanentă de cercetare și explorare din Antarctica (Stația Law-Racoviță), fondată de către el și inaugurată în anul 2006.

Teodor Gh. Negoiță a organizat mai multe expediții românești, în zonele înghețate din apropiere de Polul Nord: în Groenlanda, în nordul extrem al Canadei, în arhipelagul Spitsbergen (Svalbard). A format mai multe echipe de cercetători din domenii diferite, acestea fiind primele echipe românești care au activat în exteriorul țării într-o structura foarte neomogenă: geografi, geologi, ingineri, medici, biologi etc.

În Groenlanda și arhipelagul Spitsbergen a călătorit de unul singur, parcurgând pe schiuri în jur de 300 de kilometri prin pustiurile înghețate.

Pasiunea sa pentru expediții în mediul arctic l-a determinat însă să renunțe la o eventuală carieră academică. Încă de la primele expediții, el a intrat în contact cu cercetătorii danezi, norvegieni, canadieni, ruși etc., cu intenția ca grupul său de cercetători polari români să nu urmeze direcții de cercetare care să se suprapună cu ale altor țări, ci să efectueze cercetări originale, care să evidențieze meritul particular al României.

În anul 1994, înființează Institutul Român de Cercetări Polare, ca instituție privată, cu scopul de a strânge în jurul său oamenii de știință din diferitele domenii pasionați de cercetările polare. Fondurile pentru cercetare provin din sponsorizări și din granturile guvernamentale sau fondurile europene, prin proiectele de cercetare la care participă Fundația. Din anul 1995, a înființat și conduce Fundația Antarctică Română, cu scopul de a strânge finanțări pentru expedițiile ulterioare.

Teodor Negoiță s-a pregătit mai mult de un an pentru a efectua o expediție la Polul Nord. În acest scop, și-a îmbunătățit condiția fizică, pentru a putea fi capabil să meargă sute de kilometri pe schiuri, să reziste frigului și să tragă după sine o sanie de 50 sau 100 de kilograme. Se pregătea chiar și opt ore pe zi, trăgând două cauciucuri după el, pentru a simula exact tractarea unei sănii în drum spre Pol. Deși a beneficiat de puține fonduri bănești, Negoiță a avut voința și entuzismul de a fi primul român care atingea Polul Nord.

La data de 21 aprilie 1995, exploratorul Teodor Gh. Negoiță devenea primul român care atinge Polul Nord (pe schiuri), în cadrul unei expediții ruse de cercetare. El este în prezent deocamdată singurul român care a ajuns pe meleagurile lui Fram.

2003: Alegerea procurorului Curții Penale Internaționale (CPI), primul tribunal mondial permanent menit să judece individual persoane acuzate de crime de război, genocid precum și alte încălcări flagrante ale drepturilor omului. Aceasta instituție, înființată în urma unui tratat ratificat de reprezentanți din 87 de țări (Haga, 21–23).

2005: Mircea Geoană a fost ales președinte al PSD.

2009: S-a anunțat descoperirea planetei extrasolare Gliese 581 e, care se rotește în jurul stelei Gliese 581 din constelația Balanța, aflată la 20 ani lumină de planeta noastră.