Proiectate pentru a fi construite rapid pentru a da Uniunii Sovietice cât mai multă energie electrică produsă cât mai ieftin, reactoarele RBMK-1000 aveau hibe de proiectare, cunoscute și acceptate de către oamenii de știință sovietici. Încrezători în propria lor tehnologie, aceștia au mizat pe o exploatare „conform procedurilor”, unde locul erorilor nu exista. Explozia reactorului 4 al Centralei Electrice Nucleare „V.I. Lenin” de la Cernobîl a arătat adevărata putere a atomului scăpat de sub control, efectele elementelor radioactive eliberate în atmosferă resimțindu-se și astăzi, la mai bine de trei decenii de la producerea celui mai grav accident nuclear civil din istorie.
Centrala Electrică Nucleară „V.I. Lenin” de la Cernobîl – devenită după fatidica noapte de 26 aprilie 1986 un nume sinonim cu moartea – făcea parte din programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice de transformare a Sovietelor într-o mare putere nucleară, deziderat pentru care s-a mizat pe construcția de centrale nucleare dotate cu reactoare RBMK-1000. Considerat ca fiind „vârful de lance” al programului energetic nuclear sovietic, acest tip de reactor întruchipa o serie de caracteristici specifice ingineriei rusești: mare, puternic, destul de ieftin pentru a fi construit într-un număr mare, dar în același timp suficient de simplu pentru a fi întreținut și operat de personalul de exploatare. Această combinație avea să se dovedească a fi fatală la Cernobîl. Însă înainte ca „potopul” radioactiv să lovească letal Europa, merită menționat faptul că reactoarele RBMK-1000 aveau la activ o serie de incidente cu mult înainte de construcția reactorului 4 în nordul Ucrainei. Spre exemplu, primul reactor RBMK construit la Leningrad a înregistrat încă din primul an de exploatare o serie de incidente, marea majoritate fiind mușamalizate, indiferent de pericolul reprezentat pentru oameni de radiațiile scăpate de sub control. Astfel, la doar patru luni după intrarea în serviciul comercial, în februarie 1975, circuitul secundar de răcire al reactorului s-a rupt, apa contaminată fiind eliberată în mediul înconjurător, înregistrându-se totodată și primele victime: trei morți din rândul personalului de exploatare. Evenimentul survenea la doar o lună după ce un rezervor care conținea gaze radioactive din reactor a explodat, fără a provoca însă victime. Câteva luni mai târziu, la finele lui noiembrie ’75, în atmosferă erau eliberate noi radiații nucleare ca urmare a pierderii lichidului de răcire al reactorului, locuitorii din regiunea baltică nefiind informați asupra pericolului la care se expuneau. Decizia de a mușamaliza astfel de incidente a fost luată pentru a nu provoca panică în rândul „civililor”, însă, pe termen lung, a avut urmări grave, tehnicienii care operau reactoare similare fiind lipsiți de astfel de informații prețioase pentru buna exploatare a centralelor nucleare sovietice, inclusiv pe cei care aveau să ajungă în camera de comandă a reactorului 4 de la Cernobîl.
© Pripyat-city
O construcție cu multe probleme
La nivelul anilor ’70, centrala nucleară de la Cernobîl era cea de-a treia care se construia dintr-o serie de patru astfel de atomocentrale ridicate la Leningrad (martie 1970), Kursk (iunie 1972) și Smolensk (octombrie 1975). Decizia de construcție a fost luată după ce Comitetul de Planificare al URSS a studiat în prealabil un număr de 16 posibile locații, recomandând în ianuarie 1967 terenul de pe malul stâng al râului Pripyat, din imediata apropiere a satului Kopaci din regiunea Kiev. Mai mult decât atât, amplasamentul îndeplinea toate cerințele pentru construcția unei centrale nucleare (apă, căi de comunicație, precum și măsurile de siguranță sanitară). Lucrările de construcției aveau să debuteze în februarie 1970, în primă instanță ridicându-se un ansamblu de locuințe pentru constructorii viitoarei atomocentrale. Ulterior, aceste construcții vor constitui nucleul în jurul cărora va fi ridicat satul urban Pripyat, acesta căpătând în ’79 statutul de oraș. Tot în ’70, a fost organizat și șantierul centralei nucleare, tradiționala ceremonie de turnare a primului metru cub de beton al fundației având loc pe 15 august 1972 la ora 11. În ceea ce privește proiectul, încă din iunie 1969, Ministerul sovietic al Energiei stabilise construirea unui număr de patru reactoare RBMK-1000, ulterior, în ’72, Viktor Bryukhanov, directorul centralei nucleare, propunând înlocuirea acestora cu reactoare PWR, care produceau de 40 de ori mai puține radiații decât un RBMK. Propunerea directorului s-a lovit de refuzul fizicianului Anatoly Alexandrov din cadrul Institutului de Energie Atomică Kurchatov din Moscova, care consideră reactorul RBMK-1000 ca fiind cel mai sigur reactor, producând în același timp și cea mai ieftină energie electrică. Asigurările date de fizician au cântărit greu în ochii oficialilor sovietici, astfel că proiectul construcției centralei nucleare de la Cernobîl nu avea să se modifice și astfel șansa ca istoria să fie schimbată a fost ratată.
Construcția atomocentralei de la Cernobîl a fost un obiectiv atent urmărit de KGB, situația reală din teren fiind consemnată în numeroase rapoarte ale serviciului secret sovietic. Pregătite minuțios pentru conducerea sovietică documentele prezintă nenumărate abateri de la planurile de construcție ale atomocentralei, așa cum semnala, de pildă, la 21 februarie 1979, Iuri Andropov, președintele KGB-ului. Raportul său – unul dintre primele documente făcute publice – menționa faptul că „nerespectarea proiectului și încălcarea tehnologiei de construcție și asamblare sunt prezente în numeroase locuri în construcția celei de-a doua unități de producție (reactor – n.a.) a Centralei Nucleare de la Cernobîl, putând conduce la deformări și accidente”. Mai mult decât atât, documentul semnala și defecte de izolație ale fundației care „pot conduce la infiltrații de apă în stație și la contaminarea radioactivă a mediului”, întrucât betonul dens special era „de proastă calitate”, fiind permise întreruperi în turnarea acestuia, „fapt ce a produs goluri și stratificarea fundației”. Faptele semnalate de șeful KGB erau extrem de grave deoarece de calitatea fundației depindea, „în mare măsură, întreaga construcție”. Totodată, documentul consemna și faptul că datorită stării necorespunzătoare a echipamentului de protecție, „în primul trimestru al anului 1978, 170 de persoane au suferit accidente de muncă, soldate cu pierdere, per total, a 3.366 zile de lucru”. Situația prezentată de Andropov în raportul său nu era însă singulară, încălcarea normelor tehnice în construcția centralei nucleare de la Cernobîl fiind o practică constantă, consemnată de altfel extrem de riguros încă din primii ani ai ridicării acesteia. Astfel, într-un document datat 17 august 1976 se vorbește despre calitatea îndoielnică a unei cantități de 182 tone de țevi sudate (diametru 2.040 mm) livrate constructorilor de la Cernobîl în februarie același an și despre care se spunea că prezintau crăpături în zona cordoanelor de sudură, făcându-le astfel inutilizabile. Totodată, documentul menționa și faptul că șantierul se confrunta și cu o lipsă acută a muncitorilor, aspect care avea să influențeze construcția în sine a centralei. Mai mult decât atât, șantierul nu era dotat cu un sistem de alarmă de incendiu, așa cum menționa un document din 17 ianuarie 1979: „Din cauza încălcării normelor de siguranță împotriva incendiilor în perioada septembrie – octombrie 1978 s-au declanșat incendii în puțul de ventilație al reactorului nr. 2, atât în clădirea principală, cât și în sala mașinilor”. Incidentul survenea cu doar câteva luni înainte de intrarea în serviciul comercial al celui de-al doilea reactor (mai 1979). Cu doar un an înainte, reactorul nr. 1 intrase în exploatare, funcționând la capacitatea maximă și producând până la 22 aprilie 1979, 10 miliarde de kilowați-oră.
© Pripyat-city
Adevărata față a tehnologiei sovietice
Tot legat de funcționarea primului reactor de la Cernobîl, din documentele declasificate recent, reiese că funcționarea acestuia nu a fost lipsită de incidente. Astfel, în noaptea de 18 februarie 1979, la ora 23:40, reactorul a fost oprit din cauza defectării pompelor care trebuiau să-i asigure răcirea cu apă. „După lichidarea avariei, la 20 februarie, ora 6 dimineața, blocul energetic a revenit în producție”, se arăta într-o notă a KGB-ului, care, la final, concluziona sec că odată cu această avarie „economia națională a pierdut 11,5 milioane megawați-oră de energie electrică”. Acest din urmă aspect, „trăda” interesul sovieticilor pentru cantitatea de energie produsă în detrimentul siguranței în exploatare a centralelor nucleare. Doi ani mai târziu, un nou incident se produce la reactorul nr. 1, acesta fiind consemnat ca atare de KGB: „la 19 aprilie 1981, ora 11 a avut loc o scurgere (sub formă de picături) la conductele cu apă activă a reactorului nr. 1”. Gravitatea situației era dictată și de faptul că deși „reactorul este oprit din 9 aprilie 1981 timp de 45 de zile pentru reparații, nu s-au luat măsuri pentru remedierea în timp util a problemei semnalate”, astfel că în scurt timp zona sanitară a centralei a fost contaminată radioactivă, situație care a creat „panică și o stare de spirit negativă” în rândul tehnicienilor. Potrivit datelor KGB-ului, avaria, sub forma unei fisuri longitudinale de 50 mm lungime pe o conductă cu un diametru de 57 mm, aflată în exploatare încă din 1976, s-a format din cauza înghețării apei în interiorul ei, ca urmare a opririi reactorului pentru reparații. Nici sistemele de protecție ale centralei nucleare de la Cernobîl nu își îndeplineau importanta misiune care le revenea, fiabilitatea acestora fiind pusă sub semnul întrebării de către serviciul secret sovietic. Potrivit unei situații întocmite de KGB, „în perioada anilor 1977 – 1981 la Cernobîl au existat 29 de opriri de urgență, dintre care opt s-au datorat și erorilor personalului de serviciu, restul fiind cauzate de diferite probleme tehnice. Ca urmare a acestor opriri, s-a înregistrat un deficit de energie electrică de 162 milioane megawați-oră. Investigarea cazurilor de oprire de urgență a stabilit că sistemele electrice, inclusiv dispozitivele de control utilizate la centrala nucleară de la Cernobîl nu îndeplinesc cerințele de fiabilitate.” Ceea ce era cel mai grav, era faptul că nimeni nu putea fi tras la răspundere din simplu motiv că „producătorii nu răspund la plângerile repetate”.
Accidentul produs la 9 septembrie 1982, ora 18:18 la reactorul nr. 1 a arătat pentru prima dată efectele utilizării materialelor neconforme la Cernobîl. Astfel, după efectuarea reparațiilor planificate, reactorul a fost pornit, însă când puterea acestuia a ajuns la 20%, inevitabilul s-a produs. Cu miezul parțial topit, reactorul a fost oprit, personalul intervenind pentru identificarea și remedierea avariei. La rândul său, KGB-ul a raportat situația la „centru”, primele informații făcând referire la timpul necesar pentru reparații, de doar „cinci zile”, ulterior, acesta fiind dublat. Analizând și mai mult „problema”, la 14 septembrie 1982, serviciul secret sovietic informa că „a adoptat măsuri pentru monitorizarea și studierea aprofundată a situației de la centrala nucleară pentru a stabili cauzele accidentului, identificarea vinovatului și a posibilelor intenții ostile ale acestuia”. În realitate, singurele elemente „ostile” erau radiațiile nucleare, care în timpul remedierii avariei reactorului, au crescut, în unele incinte „nivelul normal fiind depășit chiar și de 100 de ori”. Situația avea să se agraveze și mai mult odată cu pătrunderea aerosolilor radioactivi în sistemul de ventilație al reactorului și eliberarea acestora în atmosferă chiar în momentul când în zona Cernobîlului ploua, fapt care a condus la „o contaminare locală a teritoriului”, însă cu toate acestea „nu s-a considerat necesare aplicarea măsurilor de protecție a populației în caz de accident nuclear.” Adevărata amploare a dezastrului nuclear avea să fie prezentată oficialilor comuniști două luni mai târziu, când însă era prea târziu pentru luarea unor măsuri profilactice pentru populația din zona centralei nucleare. Astfel, „otrava” a fost purtată de curenții de aer atât spre nord – est (14 km), cât și spre sud – sud-vest (5 km), zone unde la începutul lui noiembrie ’82, a fost raportată „o creștere a radioactivității stratului superior al solului ca urmare a căderii așa-numitelor particule fierbinți”. Mai mult decât atât, în zona fermei Chistogalovka (aflată la 5 km sud – sud-vest de centrala nucleară) au fost depistate particule radioactive care la „intrarea în contact cu corpul uman puteau provoca o boală gravă”. Totodată, specialiștii care au investigat accidentul și-au „exprimat opinia cu privire la necesitatea creării unei comisii competente care să studieze cu mai multă atenție situația radiațiilor din împrejurimile centralei nucleare”, însă cel mai probabil această recomandare a rămas bătută la mașină pe o banală coală de hârtie „ucisă” de ignoranța autorităților sovietice, autorități care au făcut publică amploarea acestui accident abia în anul 1985.
© Pripyat-city
Moarte grăbită de dragul cincinalului
Readucerea în exploatare a reactorului nr. 1 a sporit șansele de realizare a planului de energie al centralei nucleare de la Cernobîl, centrală care în iunie ’82 lansase în producție și cel de-al treilea reactor al său. Câteva luni mai târziu, în martie 1984, acestuia avea să i se alăture și „geamănul” său, reactorul nr. 4. Intrat în serviciul comercial cu trei luni mai devreme decât termenul planificat, acest reactor marca devenirea complet operațională a Centralei Electrice Nucleare de la Cernobîl. Știrea, „pândită” de ziarele sovietice a fost publicată încă din decembrie ’83, când încărcarea cu combustibil nuclear a reactorului a fost încheiată, rămânând de efectuat o simplă formalitate: conectarea acestuia la rețeaua electrică. Câteva luni mai târziu, în august ’84, ziarele aveau un nou motiv să scrie la superlativ despre Cernobîl, de această dată subiectul articolelor fiind producerea primelor 100 de miliarde de kilowați-oră de energie electrică.
© Pripyat-city
Făcând parte din a doua generație de reactoare RBMK, blocurile energetice 3 și 4 de la Cernobîl au fost construite diferit față de primele două. Despărțite de câteva camere cu ziduri groase, cele două reactoare împărțeau o singură clădire înaltă de 71 metri, al cărei coș părea că atinge cerul. Dincolo de imaginea impresionantă, realitatea era sfâșietor de dură, așa cum reiese dintr-o analiză a KGB-ului privind fiabilitatea funcționării reactoarelor nucleare de la Cernobîl. Realizată în octombrie 1984, analiza constata că „prima și a doua unitate de putere (reactoare – n.a.) sunt mai puțin fiabile în ceea ce privește siguranța mediului”. La rândul lor, blocurile trei și patru erau considerate „mai fiabile”, însă nici acestea „nu garantau – potrivit specialiștilor – o funcționare sigură, deoarece nu au fost testate în condiții extreme”. Mai mult decât atât, „analizarea situațiilor de urgență și a defecțiunilor în funcționarea echipamentelor instalate la centrală, dovedește fiabilitatea scăzută a automatizării reactoarelor”, din informațiile serviciul secret sovietic reieșind că „aproximativ 50% din defecțiuni apar din cauza defectelor de fabricație”. În ciuda acestui fapt, „personalul operațional, împreună cu constructorul au luat măsuri pentru a asigura funcționarea fiabilă a centralei nucleare”, analiza KGB-ului evidențiind acest lucru prin micșorarea numărului de accidente: de la „trei accidente și 16 greșeli ale personalului de exploatare în 1982, la doar 10 defecțiuni în 1984”, acestea din urmă soldându-se cu un „deficit de 131 milioane megawați-oră”.
Obsesia sovieticilor pentru a produce la Cernobîl cât mai multă energie electrică avea să ducă inevitabil la explozia reactorului 4. Programat pentru o oprire de rutină pe 25 aprilie 1986, pentru efectuarea unor operațiuni de întreținere, reactorul a continuat să funcționeze pentru a nu provoca perturbări în alimentarea cu energie electrică a Kievului. Decalarea închiderii planificate a reactorului a fost considerată de către inginerul șef Nikolai Fomin ca fiind potrivită pentru realizarea testului de securitate. Specializat în energia nucleară printr-un curs făcut prin „corespondență”, Fomin ajunsese într-o asemenea funcție datorită simplului fapt că era secretar al Partidului Comunist. Departe de a fi un expert în domeniu, acesta considera că șansele producerii unui accident nuclear la Cernobîl erau tot atât de mici ca cele de a fi lovit de un meteorit. În ceea ce privește testul ordonat personalului blocului energetic nr. 4, acesta trebuia să verifice dacă, în eventualitatea opririi reactorului, turbinele – care urmau să se învârtească din inerție – puteau produce suficientă energie pentru funcționarea pompelor de răcire a reactorului, până când generatorul diesel pentru situații de urgență intra în funcțiune. Efectuarea acestui test a revenit schimbului de noapte coordonat de șeful de tură Aleksandr Akimov (33 ani), imensa putere a reactorului aflându-se în mâna inginerului principal de control Leonid Toptunov (26 ani). În acea noapte, alături de aceștia în camera de comandă a reactorului 4 se afla și inginerul șef adjunct Anatoli Dyatlov (55 ani), unul dintre cei mai buni ingineri nucleari din Uniunea Sovietică. Descris de foștii angajați ai centralei de la Cernobîl ca fiind un om dur cu o personalitate puternică, Dyatlov avea o calificare profesională superioară oricărui tehnician de la Cernobîl, motiv pentru care acesta ignora constant opiniile și chiar obiecțiile personalului de exploatare. De altfel, așa s-a întâmplat și în noaptea de 26 aprilie 1986, când inginerul șef adjunct i-a forțat pe tehnicieni să înceapă testul când puterea reactorului era extrem de scăzută (200 MW), deși conform procedurilor aceasta trebuia să fie cuprinsă între 700 și 1.000 MW. Diatlov miza pe faptul că la o putere mică putea păstra suficientă apă pentru răcirea reactorului, însă a omis faptul că nivelul acesteia este foarte greu de ținut sub control atunci când reactorul funcționa la parametri scăzuți. În continuare, puterea reactorului a continuat să scadă până când – la ora 00:36 – fisiunea din interiorul acestuia a încetat. La prima vedere se părea că lumea tocmai scăpase, „la mustață”, de o mare catastrofă atomică.
© Pripyat-city
Ora care a modificat destinele
Cu blocul energetic oprit, Dyatlov putea să demareze formalitățile pentru planificatele operațiuni de întreținere, însă acesta a ordonat repornirea imediată a reactorului, pentru ca testul de securitate să poată fi efectuat. Pentru a realiza acest lucru, tehnicienii măresc puterea reactorului prin scoaterea tuturor celor 211 bare de control, o situație periculoasă care era asemănătoare cu cea de armare a unei arme. În primă instanță, măsura a avut efectul scontat, în doar cinci minute (ora 00:42) puterea ajungând la un nivel de 160 MW, însă în continuare, reactorul era răcit cu o cantitate mică de apă, personalul din camera de control fiind avertizat de acest fapt printr-o „cascadă” de alarme. Cu toate acestea, la ora 01:03 puterea reactorului atinge 200 MW – puterea dorită de Dyatlov pentru efectuarea testului, însă miezul acestuia începe să se închingă, pericolul mărindu-se odată cu începerea propriu-zisă a testului. La ora 01:22, operatorii opresc alimentarea cu energie a turbinei, lăsându-o să meargă în continuare din inerție, preț de 40 de secunde, până când generatoarele diesel vor intra în funcțiune. Adevărata provocare a testului era cât de eficient va pompa turbina încetinită apa necesară pentru răcirea reactorului. O provocare care nu-și va afla răspunsul niciodată. Se știe însă ceea ce s-a întâmplat cu reactorul care a devenit un imens ceainic: din cantitatea mică de apă destinată răcirii s-a generat o cantitate mare de abur, presiunea acestuia distrugând miezul reactorului. În camera de control, operatorii încearcă să recapete controlul reactorului, apăsând butonul de urgență AZ-5 care a coborât automat barele de control în reactor, reducându-i astfel puterea. Din păcate, această măsură a avut un efect neprevăzut, vârful din grafit al barelor ducând la mărirea puterii reactorului de câteva sute de ori, presiunea aburului nemaiputând fi stăpânită, situație care a culminat cu o explozie violentă, care a încremenit limbile ceasurilor la ora ce a modificat destinele a zeci de mii de oameni: 01:23:44. Forța exploziei a fost atât de puternică încât capacul superior al reactorului – un „sigiliu” protector de 1.000 de tone, gros de 3 metri și lat de alți 17 metri – a fost efectiv aruncat în aer. Odată cu acesta, în atmosferă au fost aruncate 190 tone de substanțe radioactive, precum și 8 tone de combustibil nuclear. Și ca tabloul infernului nuclear să fie complet, afluxul de oxigen a provocat aprinderea materialului rămas în „oala” reactorului sfârtecat, incendiul eliberând în atmosferă, timp de 10 zile, radiații de 200 de ori mai intense decât bomba atomică de la Hiroshima.
Amploarea accidentului a fost greșit estimată inclusiv de cei care, se presupune, că înțelegeau puterea atomului. Astfel, rând pe rând, inginerii șefi Anatoli Dyatlov și Nikolai Fomin, precum și directorul Viktor Bryukhanov au raportat faptul că reactorul era intact. Bazându-se pe astfel de informații eronate, operatorii și pompierii au pompat ore întregi apă în reactorul 4 pentru a-l răci și pentru a stinge incendiul, însă eforturile acestora au fost în zadar. Ulterior, avea să se constate că această măsură tardivă nu a făcut decât să înrăutățească situația, apa contaminată inundând incintele de sub reactorul avariat. La rândul lor, temperaturile extrem de ridicate au transformat tonele de grafit și combustibil nuclear rămase în reactorul distrus, într-o magmă care a amenința să se infiltreze în spațiile tehnologice de la nivelurile inferioare. Dacă aceasta ar fi intrat în contact cu apa, reacția putea declanșa o explozie devastatoare de 10 ori mai puternică decât cea de la Hiroshima, care ar fi șters de pe fața pământului totul pe o rază de 320 de kilometri de Cernobîl, iar Europa nu ar mai fi putut fi locuită. În ciuda acestui pericol, amploarea situației a fost în continuare minimalizată, primele informații transmise la Moscova lui Mihai Gorbaciov fiind doar „despre accident și incendiu”, cuvântul „explozie” nefiind menționat. La centrala nucleară, situația reală a început să fie conștientizată abia la 15 ore de la accident, când nivelul uriaș al radiațiilor din atmosferă i-a „convins” în cele din urmă pe specialiștii trimiși să investigheze dezastrul că reactorul a fost distrus. Aceeași concluzie fusese prezentată cu doar cinci ore mai devreme de Anatoly Sitnikov, care văzuse „strălucirea morții” direct de pe acoperișul clădirii, unde fusese trimis de inconștientul inginer șef Fomin pentru a verifica starea reactorului 4. Alegându-se cu o doză letală de radiații, Sitnikov avea să se numere printre primele 30 de victime „oficiale” ale Cernobîlului. Primul care a plătit cu viața pentru incompetența liderilor sovietici, preocupați de interese economice în detrimentul siguranței propriilor oameni a fost operatorul Valery Khodemchuk, al cărui corp nu a fost găsit, acesta fiind „înmormântat” sub dărâmăturile radioactive ale centralei nucleare.