18 aprilie în istorie

1480 –  S-a născut Lucreția Borgia (d. 24 iunie 1519).

Lucreția Borgia a fost fiica lui Rodrigo Borgia, un potentat din Valencia renascentistă care a devenit mai târziu Papa Alexandru al VI-lea, și a Vannozzei dei Cattanei. I-a avut ca frați pe Cesare Borgia, Giovanni Borgia și Gioffre Borgia. Familia Lucreției a servit ulterior drept model lui Niccolò Machiavelli, care a descris acțiunile politice dure și corupția sexuală despre care se crede că erau caracteristice papalității renascentiste. Lucreția a fost descrisă ca o femeie fatală, rol în care a apărut în numeroase lucrări de artă, romane și filme. Un tablou intitulat Portretul unei tinere de Dosso Dossi de la Galeria Națională Victoria, a fost identificat drept portret al Lucreției în noiembrie 2008.  Mai multe alte tablouri, cum ar fi cel al lui Bartolomeo Veneziano, despre care s-a spus că ar fi ale ei, nu au fost acceptate de cercetători. Ea este descrisă ca având păr blond lung până mai jos de genunchi, ten frumos, ochi căprui, dar care își schimbau culoarea, piept plin și înalt și o grație naturală care o făceau să pară că „merge pe aer”; toate aceste atribute erau foarte apreciate în Italia acelor ani. Se știe puțin despre Lucreția ca personaj istoric. Complicitatea sa în mașinațiunile politice ale tatălui și ale fraților săi nu poate fi clarificată. Cu certitudine, familia i-a aranjat mai multe căsătorii cu oameni importanți și puternici, cu scopul de a-și satisface ambițiile politice. Lucreția a fost căsătorită cu Giovanni Sforza, Alfonso de Aragon (duce de Bisceglie) și cu Alfonso d’Este (duce de Ferrara). Conform tradiției, Alfonso de Aragon era fiul nelegitim al regelui Neapolelui și Cesare ar fi aranjat asasinarea sa după ce relația cu el și-a pierdut utilitatea politică.

1506: Începe construcția bazilicii Sfântul Petru din Roma sub domnia lui Iulius al II-lea.

Bazilica Sfântul Petru (în italiană: “Basilica di San Pietro in Vaticano”) din Roma se găsește în Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 119 metri, cu o suprafață totală de peste 15.000 m², este cel mai mare lăcaș al creștinătății. Bazilica Sfântul Petru este una din cele patru bazilici patriarhale din Roma, alături de Bazilica San Giovanni in Laterano, Santa Maria Maggiore și Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor.

 Bazilica este rezultatul unor lucrări dealungul mai multor secole. La început a fost doar un monument comemorativ în locul unde Sfântul Apostol Petru, considerat drept primul papă al Romei, ar fi fost martirizat și înmormântat, în apropierea circului lui Nero. Între anii 319 și 329 împăratul Constantin cel Mare a construit pe acest loc o mare bazilică. În secolul al XV-lea, clădirea era în stare de ruină și papa Iuliu al II-lea hotărăște construirea unei noi bazilici de mare amploare. Construirea edificiului actual, începută la 18 aprilie 1506, se sfârșește în anul 1612 în timpul papei Paul al V-lea. Bazilica a fost sfințită la 18 noiembrie 1626 de către papa Urban al VIII-lea. Numeroși arhitecți și artiști de prestigiu au contribuit la realizarea acestei opere: arhitectul Bramante inițiază primele lucrări, Michelangelo execută proiectul cupolei, Rafael Sanzio modifică planul originar dintr-o cruce grecească într-una latină, Carlo Maderno completează fațada, Bernini desenează planul pieței cu faimoasele colonade.

1848: Are loc adunarea politică a românilor ardeleni de la Blaj.

1878: La București a fost încheiată o Convenție comercială româno-elenă.

1897: A fost încheiată o Convenție comercială între România și Olanda.

1906: Un cutremur cu o magnitudine de 7,8 grade pe scara Richter distruge mare parte din orașul San Francisco, California.

1909: Ioana d’Arc este beatificată la Roma.

Ioana d’Arc (Joan of Arc sau Jeanne d’Arc) (n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică (auzea voci). A fost supranumită de naționaliștii francezi fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să reîntoarcă pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de o sută de ani (1337 – 1453).

Născută în ianuarie 1412, la Domremy, (Burgundia, azi provincia Lorena), Fecioara din Orleans este considerată cea mai importantă figură din Evul Mediu al Franței. Ioana a afirmat de nenumărate ori că auzea voci de origine divină (considerate astăzi simptome ale schizofreniei), voci care-i porunceau sa mobilizeze armata în lupta pentru eliberarea Franței de sub dominația engleză. Trimisă să conducă trupele franceze care asediau cetatea din Orleans, Ioana d’Arc a reușit sa o cucerească în doar 9 zile (afirmație falsă, contrazisă de realitatea istorică). După mai multe victorii în serie, ea a contribuit la încoronarea regelui Carol al VII-lea la Catedrala de la Reims.

În anul 1415, francezii sunt învinși de către Henric al V-lea la Azincourt. După această victorie, regele Angliei întreprinde cucerirea sistematică a Franței. Mai mult decât atât, prin rușinosul tratat de la Troyes – consecință a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan Fără Frică, de către oamenii Delfinului, viitorul Carol al VII-lea – Henric al V-lea reușește să se facă recunoscut drept moștenitor al coroanei Franței. Fiul lui Carol al VI-lea și al lui Isabeau de Baviere este renegat de propria mamă și considerat bastard. Tronul Franței este promis fiului lui Henric al V-lea, căsătorit cu Catherine de Valois (fiică a lui Carol al VI-lea).

Delfinul (viitorul Carol al VII-lea) se refugiază la Bourges. Chinon și Bourges sunt capitalele sale. Domnește numai la sud de Loara și legitimitatea lui este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Restul Franței – inclusiv Parisul, cucerit de anglo-burgunzi în anul 1418 – aparține englezilor. Robită, populația franceză se află într-o stare jalnică.

Legenda creată pe la 1900 despre Ioana spune:

La vârsta de 13 ani, Ioana d’Arc aude “voci” care îi comandă să meargă la Bourges și să salveze regatul. În anul 1428, locuitorii din Domremy fug din fața armatelor anglo-burgunde, care dau foc bisericii. Ioana este martoră la violarea și uciderea surorii sale, Catherine, de către soldații englezi. “Vocile”, pe care numai ea le aude, devin imperative. Reticentă până atunci, se hotărăște să-i mărturisească unchiului său că primește ordine misterioase să meargă să elibereze regatul. Acesta o duce la castelanul de Veaucouleurs, Robert Bedricourt, un fidel al casei de Valois. Sceptic la început, căpitanul se lasă convins până la urmă. Îi dă un cal, o mică escortă, veșminte bărbătești și o scrisoare de recomandare pentru a se putea apropia de Delfinul Carol (regentul Charles).

În februarie 1429, tânără – acum în vârstă de 16 ani – pornește spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convingă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia, Yolande d’Aragon – care avea o mare influență asupra sa – insistă s-o primească, pentru că a auzit de “puterile” Ioanei. Carol hotărăște să o pună la încercare. Fata îl recunoaște “după un semn” și îi dezvăluie patru profeții.

Timp de trei săptămâni este interogată de prelați și teologi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată pe mâna moașelor, pentru a confirma dacă este virgină, cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I se dau armură, stindard și escortă. Cât despre spadă, unii spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alții susțin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră “vocile”.

Oamenii de arme acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra se face ascultată de bărbați ce nu au obișnuința disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului, care aștepta impasibil căderea Orleansului, aflat de multă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot.

Conform legendei, la 29 aprilie, Ioana intră în oraș, alături de Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele forturi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Orleansului. La 7 mai, fata constrânge șefii militari francezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi fortificații care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la umăr de o săgeată, conduce, totuși, asaltul. Cu stindardul în mână, comandă soldaților să “spargă” fortăreața. Se supun și succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ridica asediul.

Dar adevărul istoric dezvăluit recent este altul: Ioana ajunge la Orleans la o săptămână după ce englezii ridicaseră asediul. Legenda continuă: Vestea împlinirii primei profeții a Ioanei este răspândită în întreaga Franță. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că este trimisul lui Dumnezeu.

Însă Fecioara din Orleans nu face aceeași impresie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care le cere să plece de bună voie acasă. Este pentru prima oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving pe englezi, reușită cu consecințe psihologice profunde. Victoriile se țin lanț. La 18 iunie, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff și Talbot, este din nou înfrântă.

Ioana îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obținut și să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege, după cum i-au comandat “vocile”. În pofida sfaturilor înțelepților, ale prudenților și intriganților, se supune planului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana și Delfinul intră în Reims.

Carol al VII-lea este uns rege în prezența ei și a stindardului. Se împlinește a doua profeție. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplinește ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asupra legitimității Delfinului și este esențială pentru ca poporul să-l considere singurul și adevăratul suveran. Ioana d’Arc vrea să profite de elanul popular și să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga țară pe englezi. Însă regele tergiversează. Yolande d’Aragon îl sfătuiește de această dată să nu o mai sprijine. Carol al VII-lea semnează un acord cu anglo-burgunzii pentru încetarea momentană a ostilităților. Încep eșecurile pentru Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără glorie. Se spune că “vocile” încetaseră să-i mai vorbească, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază Compiegne în anul 1430. Ioana vine în ajutorul orașului.

La 24 mai, este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziției. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce (nu știa să scrie) actul de abjurare. Se spune că ar fi fost mințită că hârtia conține altceva. Cert este că, două zile mai târziu, fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piața Vieux-Marche din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că și-a îndeplinit misiunea.

Este adevărat, Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei. Totuși, nu a uitat-o cu totul. El este inițiatorul procedurii care anulează sentința din 1431. Cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Ordonă să se demonstreze că judecătorii au fost nedrepți și că englezii îi voiau moartea. Inocența fetei este foarte importantă pentru legitimitatea sa ca suveran. Sentința este anulată în 1456. Ioana d’Arc este reabilitată. Dar reabilitarea este limitată. Nimeni, nici la curte, nici în sânul bisericii, nu dorea, la acea vreme, sanctificarea sa. Este beatificată abia în 1905, în scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat. Ioana este sanctificată (canonizată) abia în anul 1921, când în fruntea Franței se afla o putere de dreapta.

Revenind la ultimele cercetări despre epoca Ioanei, s-a constatat:

Legenda a fost creată pe la 1900 de naționaliștii francezi în vederea revanșei cu Germania;
Ioana era bolnavă ceea ce putea atrage suspiciunea de posesiune demonică și/sau vrăjitorie, iar pedeapsa era uneori arderea pe rug;
Ioana nu a luat parte la lupte; faptele de arme i-au fost atribuite de falsificatori;
Legenda intră în categoria: mitul necesar.

În secolul al XIX-lea, naționalismul a înflorit în toată Europa. Au apărut peste noapte epopei istorice și legende falsificate (Cântecul lui Roland, Cântec despre oastea lui Igor, legende despre Ioana D’Arc, despre Duguesclin etc) În privința bolii ei există mai multe diagnostice presupuse: epilepsie, migrenă, tuberculoză și schizofrenie. Din lipsă de informații despre viața Ioanei d’Arc, niciun diagnostic nu a întrunit consensul specialiștilor. De exemplu, pentru schizofrenie DSM-IV listează efecte colaterale dar severe ale bolii, cum ar fi vorbire dezorganizată, comportament dezorganizat sau catatonic, nivelare afectivă, alogie și avoliție. Se pare că Ioana n-a avut astfel de simptome. De exemplu, subtilele ei răspunsuri au forțat tribunalul să nu mai țină ședințe publice.

1912: Vasul RMS Carpathia ajunge la New York cu 706 supraviețuitori ai dezastrului Titanic.

1918: S-a deschis, la Iasi, prima expozitie a gruparii “Arta romana” (înființată la 9 mart. 1917, la Iași); au fost expuse lucrări de valoare a pictorilor fondatori ai societății; printre membrii acesteia se numărau pictorii Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu și Nicolae Tonitza, sculptorul Oscar Han s.a.

1922: România a semnat, alături de alte state, o notă adresată Germaniei, prin care protesta împotriva semnării Tratatului de la Rapallo, din 16 aprilie 1922, care încălca prevederile Tratatului de la Versailles.

Tratatul de la Rapallo a fost o convenție semnată în orașul italian Rapallo pe 16 aprilie 1922 între Germania (Republica de la Weimar) și Rusia Sovietică prin care fiecare dintre părți renunța la orice pretenție teritorială sau financiară față de cealaltă parte care decurgeau din Tratatul de la Brest-Litovsk semnat la sfârșitul Primului Război Mondial. Cele două guverne au decis de asemenea să normalizeze relațiile lor diplomatice și să „coopereze în spiritul bunăvoinței mutuale în întimpinarea nevoilor economice ale ambelor țări”.

Tratatul a fost semnat în timpul Conferinței de le Genova de către ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin și omologul său german, Walther Rathenau. Documentele ratificate au fost schimbate la Berlin pe 31 ianuarie 1923. Tratatul a fost înregistrat în „Seria de Tratate ale Ligii Națiunilor” pe 19 septembrie 1923.

Pe 5 noiembrie a fost semnat o înțelegere suplimentară la Berlin prin care se extindeau prevederile tratatului germano-rus de la Rapallo la relațiile Germaniei cu RSS Ucraineană, RSS Belarus, RSS Georgiană, RSS Azerbaidjan, RSS Armeană și Republica din Orientul Îndepărtat. Documentele de ratificare ale acestei înțelegeri au fost schimbate la Berlin pe 26 octombrie 1923, iar protocolul suplimentar a fost înregistrat la „Seria de Tratate ale Ligii Națiunilor” pe 18 iulie 1924. Prevederile tratatului au fost întărite prin semnarea Tratatului de la Berlin.

1931: Formarea guvernului condus de Nicolae Iorga.

 Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, n. 17 ianuarie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”. După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma “magna cum laude”, apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.

A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.

În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.

A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidul Național Român.

S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, întrând după dizolvarea tuturor celoralte partide în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comandou legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

1934: S-a deschis prima spălătorie automată pentru public în Texas, Statele Unite.

1941: Al Doilea Război Mondial: Aviația SUA bombardează Tokyo, Yokohama și Nagoya.

1941: Franța părăsește Societatea Națiunilor.

1945: A fost fondată echipa de fotbal UTA.

1946: Liga Națiunilor se dizolvă, fiind înlocuită de ONU.

1947: Guvernul britanic hotărăște reluarea relațiilor comerciale cu România, după cel de-al Doilea Război Mondial.

1949: Irlanda părăsește Commonwealth–ul și devine o republică independentă.

1951: A fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, primul pas către viitoarea Uniune Europeană.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A reprezentat aplicarea unul plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite. CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht).

Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE. Spre deosebire de cealaltă organizație europeană creată în 1949 după model interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca organizație supranațională.

1955: A murit  Albert Einstein.

 Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost un fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.

În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică. Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.

Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.

Cea mai cunoscuta formula a lui Einstein este E=mc² , care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară. Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea. Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.

1966: Mao Zedung lansează conceptul de Marea Revoluție Culturală Proletară. China intră într–o fază de haos și teroare.

Marea Revoluție Culturală Proletară, deseori numită doar Revoluția Culturală, a fost o luptă pentru putere în Partidul Comunist din Republica Populară Chineză, care a inclus o parte semnificativă a societății chinezești și a dus Republica Populară Chineză pe pantă spre război civil. Revoluția Culturală a fost lansată de Mao Zedong pe 16 mai 1966 pentru a-și recăpăta controlul asupra Partidului Comunist după dezastrele Marelui Salt Înainte, care a dus la o pierdere semnificativă a puterii lui Mao spre rivali precum Liu Shaoqi și Deng Xiaoping. Deși Mao a declarat sfârșitul oficial al Revoluției Culturale în 1969, termenul este astăzi folosit pentru a se referi și la perioada între 1969 și arestul Bandei celor Patru în 1976.

Între 1968 și 1969, principalii locotenenți al lui Mao, vicepreședintele Lin Biao și nevasta lui Mao, Jiang Qing, au organizat o miliție de tineri numită Gărzile Roșii pentru a răsturna inamicii lui Mao și pentru a recăpăta control asupra aparatelor statului. În haosul și violențele care a urmat, milioane au murit sau au fost băgați la închisoare. În timpul revoluției culturale, imnul neoficial al Republicii Populare Chineze era Estul este roșu.

Punctul de vedere oficial al Partidului Comunist Chinez post-Maoist, formalizat în 1981, este că Revoluția Culturală a fost o “eroare comprehensivă în magnitudine” și că responsabilitatea primară pentru acest eveniment aparține lui Mao Zedong, “care a fost folosit de contrarevoluționari precum Lin Biao și Jiang Qing și care a adus grave daune la Partid și la poporul chinez.” Acest punct de vedere este astăzi dominant în istoriografia chineză, care separă acțiunile personale lui Mao din Revoluția Culturală cu contribuția sa la formarea Republicii Populare Chineze, și care desparte greșelile sale personale practice de “corectitudinea” teoriei sale.

Revoluția Culturală rămâne un subiect sensibil în Republica Populară Chineză. Deși este puțina cenzură asupra evenimentelor revoluției, puncte de vedere care merg împotriva doctrinei oficiale din 1981 sunt deseori cenzurate. De asemenea, punctul de vedere că Revoluția Culturală ar fi fost un lucru bun nu este acceptat oficial în China modernă.

Originile

Majoritatea metodelor de intimidare folosite în Revoluția Culturală fuseseră experimentate în mișcarea ideologică Zhèngfēng yùndòng (lb. chineză: „Mișcarea de rectificare”) care a avut loc la inițiativa Partidului Comunist Chinez între 1942-1944 la baza comunistă Yan’an, o regiune izolată de munte, după Marșul cel Lung al comuniștilor.

Schimbările politice care au avut loc după venirea la putere a comuniștilor au produs și schimbări sociale majore, de exemplu prin faptul că clasa conducătoare din trecut și intelectualii au fost numiți de dreapta, revizioniști, elemente negre sau elemente mafiote negre. Locuințele le-au fost confiscate și orice obiect care nu se potrivea cu sistemul de valori a lui Mao a fost distrus.

În 1957, după primul plan cincinal, Mao a inițiat așa-numitul Mare Salt Înainte, a pus baza comunelor populare la țară etc. Țelul era dublarea producției agricole și creșterea producției de oțel. Planul a eșuat, rezultatul fiind moartea a între 20 și 30 de milioane de oameni de foame.

O altă mișcare premergătoare Revoluției Culturale a fost „Mișcarea de Educație Socialistă” (Shèhuìzhǔyì Jiàoyù Yùndòng) din 1963, mișcare inițiată de Mao. Această mișcare, care viza în principal elevii, nu a avut o influență imediată asupra politicii Chinei, dar a format ideologic o generație de tineri, pe care urma să îi mobilizeze mai târziu Mao în Gărzile Roșii. În 1964 această mișcare de educație socialistă a început să se numească Sìqīng Yùndòng (lb. chineză tradițională: „Mișcarea celor Patru Purificări”), adică „purificarea” politicii, a economiei, a organizării și a ideologiei.

Spre sfârșitul anului 1959, viceprimarul Pekingului, Wu Han, a scris un articol de ziar pe care l-a dezvoltat într-o piesă de operă de Peking numită Hai Rui Ba Guan, (lb. chineză: „Destituirea lui Hai Rui”), piesă în care mandarinul onest Hai Rui este destituit din funcție de către un împărat corupt din Dinastia Ming.

1980: Rebublica Zimbabwe își proclamă independența.

1982: A fost hotarâtă, prin decret guvernamental, schimbarea denumirii capitalei Republicii Zimbabwe din Salisbury în Harare.

1991: Vizita oficială în România a președintelui Franței, François Mitterand, prima vizită a unui șef de stat occidental în România după Decembrie 1989.

1994: A fost adoptat Legea impozitului pe venitul agricol.

1996: Miniștrii Apărării ai României și Ucrainei, Gheorghe Tinca și Valeri Șmarov, au semnat un Protocol privind dezvoltarea colaborării între Ministerul Apărării din România și cel din Ucraina.

1996: Senatul României a ratificat Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, prin care era reglementată procedura extrădării persoanelor care sînt căutate pentru acte de terorism.

2001: Camera Deputaților din România a adoptat textul legii privind accesul liber la informațiile de interes public.

2002: Fostul rege al Afganistanului, Mohammad Zaher Shah, s-a întors la Kabul, după 29 de ani de exil la Roma.

2003: Gimnastul Marian Drăgulescu a câștigat patru medalii de aur la Campionatele Europene de gimnastică de la Ljubljana, Slovenia.

2005: Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență 112 a intrat oficial în funcțiune.

2007: Google a lansat un instrument pentru protecția drepturilor de autor, denumit Claim your content.

Sărbători diverse

 Ziua Internațională de Conservare a Monumentelor, Siturilor Arheologice și Patrimoniului Industrial

Ziua Mondială a Radioamatorismului