Tipărită în peste 25 de ediții lingvistice, într-un tiraj de aproape 2,5 milioane de exemplare, revista „Signal” a fost în anii celui de-Al Doilea Război Mondial unul dintre cele mai vizibile și influente instrumente ale propagandei celui de-al Treilea Reich. În același timp, condițiile grafice înalte, chiar și după standardele actuale, au transformat „Signalul” în una dintre cele mai populare reviste germane.
Lansată în aprilie 1940, cu doar o lună înainte de izbucnirea Blitzkrieg-ului în vestul Europei, revista „Signal” a fost realizată sub controlul Înaltului Comandament al Wehrmacht-ului, fiind destinată exclusiv „exportului”, jucând cu succes rolul de ambasador al Germaniei. Inițial, primul număr al revistei a apărut în patru ediții lingvistice (germană, engleză, franceză și italiană), într-un tiraj de 136.000 de exemplare, pentru ca ulterior, numărul acestora să ajungă la 30. Concomitent cu mărirea numărului edițiilor lingvistice, a crescut și tirajului revistei, acesta atingând pragul de 1.000.000 de exemplare la sfârșitul lui ’41 și 2.000.000 în aprilie ’42, pentru ca apogeul să fie atins la mijlocul lui mai ’43, când au fost tipărite 2.426.000 de exemplare. Dincolo de aceste cifre impresionate, chiar și pentru o publicație modernă, merită menționat și faptul că până în aprilie 1943, numărul total de reviste „Signal” tipărite se ridica la 106.333.944 de exemplare. Mai mult decât atât, datorită unui sistem de distribuție extrem de bine pus la punct, format din 36.000 de puncte de vânzare, deschise în 20.000 de orașe, revista „Signal” putea fi achiziționată și citită în întreaga Europă, înclusiv în „îndepărtatul Est”.
Femei frumoase și război
Adoptând o grafică modernă, inspirată din revistele „Life” și „Match”, „Signalul” ieșea din „tipar”, cu un număr de 48 de pagini, din care opt erau color. Din punct de vedere structural, prima jumătate a revistei cuprindea articole sau imagini din război, materiale care aveau drept rol evidențierea forței armatei germane și a aliaților săi. De regulă aceste materiale erau realizate de corespondenții de război germani care însoțeau unitățile militare pe front. Cea de-a doua parte a revistei cuprindea o gamă variată de articole și imagini, în mod constant fiind publicate articole despre filme, modă, istorie și artă. În ceea ce privește paginile color, acestea erau rezervate imaginilor sau desenelor „din război”, uneori paginile de mijloc fiind gândite ca un poster. Merită menționat și faptul că, pe lângă instantaneele belicoase, în zona „colorată” se strecurau și fotografii cu femei în ipostaze „îndrăznețe”, astfel că uneori, militarii care se întorceau din permisii veneau „blindați” cu pagini rupte din „Signal” pentru a le folosi la „înfrumusețarea” buncărelor sau chiar a vehiculelor militare. Însă înainte de a ajunge în mâinile militarilor, revistele erau citite de către civili, pentru că aceștia din urmă reprezentau publicul – țintă al propagandei germane. O trecere în revistă a exemplarelor păstrate ne poartă în vremurile tulburi ale unei Europe măcinate de cel mai distrugător război din istoriei, vremuri în care cuvântul tipărit a fost ridicat la rang de artă, iar paginile bogat ilustrate ale „Signalului” au „zugrăvit” războiul lui Hitler în 30 de limbi străine, inclusiv în limba română.
În spațiul carpato-danubiano-pontic, „Signalul” a fost distribuit prin intermediul societății Cartea Românească din București. Inițial, românii puteau achiziționa reviste în limba franceză sau germană, uneori chiar și după apariția ediției românești. Merită amintit faptul că numele României, precum și prețul de vânzare al revistei s-au regăsit pe manșeta roșie a „Signalului” încă de la primul număr (aprilie 1940) și până la nr. 2 din ianuarie 1945. În ceea ce privește ediția în limba română a „Signalului”, numerele la care am avut acces pentru documentarea acestui articol au fost cele care au apărut în perioada lunilor mai 1941 – iulie 1944. Un alt aspect interesant este cel legat de prețul de vânzare al „Signalului”. Astfel, din 1940 și până în 1945, acesta a crescut gradual de la 16 la 20 lei (iulie 1942), acesta, la rândul său, fiind majorat în ianuarie ’43 cu 5 lei, pentru ca în iulie 1944, să fie „plafonat” la suma de 30 de lei. Excepție de la prețul „standard” au făcut așa-numitele „numere duble” din decembrie ’41 și ’42, al căror preț a fost de 24, respectiv 25 lei.
România în paginile „Signalului”
Intrată în război la 22 iunie 1941, pentru eliberarea pământului strămoșesc, Armata Română era descrisă în „Signal” sub titlul pompos „România luptă alături de noi”: „Armata Română înaintează cu caii și cu automobilele din diferitele garnizoane, spre frontul unde se dă lupta împotriva inamicului Europei”. În ceea ce privește războiul în care intrase și România, redacția „Signalului” nota faptul că „în zorii zilei de 22 iunie Frontiera de Est a fost depășită. Printre ruinele în flăcări ale unui sat sovietic înaintează, asemenea unor umbre fantomatice, soldații germani. Lupta contra bolșevismului a început.” Eliberarea Chișinăului în vara lui ’41 a fost prezentată cititorilor sub forma unui fotoreportaj intitulat sugestiv „Asaltul asupra Chișinăului”, semnat de reporterul PK Hans Hubmann.
De-a lungul anilor, „Signal” va cuprinde în paginile sale mai multe fotoreportaje cu subiect românesc, acestea documentând atât subiecte de război precum activitatea diverselor structuri ale Armatei Române (aviație, artilerie, marina ori vânătorii de munte), cât și oameni sau obiceiuri demne de a fi consemnate. Din categoria din urmă face parte și reportajul dedicat Târgului de fete de pe Muntele Găina – „un târg unic în felul său care are loc în România și care din cauza ciudățeniei sale este cunoscut cu mult peste granițele țării”. Reportajul, publicat în toamna lui ’43, caracteriza târgul ca fiind „o curiozitate deosebită a țării”. Astfel, „pe platoul înalt s-au adunat câteva mii de țărani și țăranci. Piața târgului se aseamănă cu o pată colorată situată într-un peisaj măreț, în care culmile se înlănțuiesc una după alta până la Munții Carpați, care mărginesc Transilvania la sud și nord. De-a curmezișul marelui platou al Găinei se întinde ulița olarilor. Acolo se găsește numai marfă lucrată de olarii situați în văile apropiate. Toată lumea se tocmește mult, însă fără bani. Pe Muntele Găina pare să existe numai un sistem de clearing care prevede schimbul marfă contra marfă. Oalele se plătesc cu brânză sau cu coase. În cazul când clearingul nu se poate echilibra, compensația se face cu o bucată de slănină. Aurul și devizele sunt înlocuite pe Muntele Găina prin slănină.”
„Un mare luptător contra bolșevismului”
În materie de personalități ale căror fotografii au fost publicate de „Signal”, Maria Tănase, Regele Mihai și generalul Corneliu Teodorini sunt exemplele cele mai grăitoare. Dacă îndrăgita solistă de muzică populară a fost imortalizată de fotograful Willy Pragher, „cel mai tânăr rege din Europa” – Mihai I – s-a aflat pentru câteva ceasuri în obiectivul reporterului de război SS PK Fritsch Ferdinand. Ședința foto s-a desfășurat la „reședința de vară” din Sinaia, unde ultimul rege al românilor s-a lăsat fotografiat în cele mai diferite ipostaze: cântând la pian, conducând un Kübelwagen – „dar din partea Germaniei” – și chiar mânuind un pistol mitralieră sovietic de captură. Indiferent de ipostaza adoptată, fotografiile cu regele nu au ajuns în categoria celor selectate pentru a ilustra coperta „Signalului”. Avea să izbutească la acest capitol „un mare luptător contra bolșevismului”: generalul Corneliu Teodorini. Purtător atât al Crucii de Cavaler germane, cât și al ordinului românesc Mihai Viteazul, ofițerul român „s-a dovedit destoinic în lupta continentului”, așa cum nota „Signal”: „În ziua de 8 decembrie 1943, adică a doua zi după ce Comunicatul Oficial al Armatei Germane a evidențiat prin puține cuvinte, eroismul generalului român Corneliu Teodorini, cu ocazia distrugerii capului de pod de la sud de Kerci, Führer-ul i-a conferit frunzele de stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier. Generalul Teodorini este cavalerul decorației „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincțiune războinică din țara sa. […] Prin el sunt cinstiți, în același timp și curajoșii soldați pe care îi conduce de peste doi ani în sectorul sudic al Frontului de Răsărit.” Generalul Teodorini a fost primul român care ajuns pe coperta „Signalului”, în februarie ’44, atunci când războiul României în Est se apropia de faza sa finală. Cel care a avut tăria de a juca totul pe o carte a fost regele Mihai, care a știut, în august ’44, să iasă învingător dintr-un război pierdut.
După ieșirea României din alianța cu Axa, revista „Signal” a continuat să apără până în martie 1945, când, după cinci ani de apariție – timp în care s-au estimat că au fost realizate un număr de 160.000.000 de exemplare -, „Signalul” devenea efectiv istorie, cu doar o lună și jumătate înainte de încheierea războiului în Europa. Cuvintele erau de prisos, iar imaginile tipărite pe hârtie lucioasă nu mai erau de folos nimănui…