11 aprilie în istorie

491: Flavius Anastasius devine împărat bizantin sub numele de Anastasius I.

 Flavius Anastasius (c.430 la Dyrrhachium – 518) cunoscut sub numele de Anastasiu I, a fost împărat bizantin în perioada 491 – 518. El a fost ultimul membru al dinastiei Leonide. La moartea lui Zenon, Ariadne, văduva sa, l-a numit împărat pe Anastasiu, care avea funcția de silentarius. Peste puțin timp, Anastasiu s-a căsătorit cu Ariadne. Domnia i-a fost zguduită de războaie și de conflicte religioase. În 491 s-a pornit o revoltă în munții din Isauria, care a continuat până la războiul cu perșii. Principalul război din timpul lui Anastasiu a fost războiul cu perșii (Războaiele Sassadine) (502 – 505). Ambii aadversari au fost nevoiți să facă pace în 506. Balcanii au fost pustiiți de slavi; din această cauză Anastasiu a întărit cetățile dunărene și a creat un zid lung de 72 km, la nord de Constantinopol (Zidul Anastasian), care se întindea de la Marea Marmara la Marea Neagră. Anastasiu a fost un monofizit convins. El și-a atras ura poporului, care s-a revoltat în provincile europene sub conducătorul Vitalian, care a fost ajutat de huni (514 – 515), însă răscoala a fost învinsă de generalul Marinus.

Există o legendă despre Anastasiu, care nu știa cine să îi fie succesor. El a spus că prima persoană care va intra dimineață pe ușa lui, va fi împărat, și acea persoană a fost Iustin, căpitanul gărzilor. În realitate, Anastasiu nu l-a numit niciodată pe Iustin succesor, ci nobilimea din Constantinopol. În 498, Anastasiu a inițiat una din cele mai importante reforme monetare din Imperiul Bizantin, schimbând valoarea și numărul solidusului (moneda bizantină). Anastasiu avea un ochi căprui și unul albastru.

1680: Apare, la Iași, Psaltirea de-nțăles a sfântului împărat proroc David, cu text slavo-român, tradusă de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (cunoscută sub denumirea de Psaltirea slavo-română).

1689: William al III-lea și Maria a II-a sunt încoronați suverani ai Angliei și Irlandei.

1814: Tratatul de la Fontainebleau pune capăt Războiului celei de-a Șasea Coaliții împotriva lui Napoleon Bonaparte, și îl forțează să abdice necondiționat pentru prima dată.

 Prima abdicare a lui Napoleon I a avut loc la 6 aprilie 1814 la castelul de la Fontainebleau, pe 11 aprilie semnându-se Tratatul de la Fontainebleau, care reglementa exilul lui Napoleon în insula Elba. Pe 4 aprilie, în prezența unor generali și oameni de stat francezi, printre care Mareșalii Imperiului Ney, Berthier, Moncey, Lefebvre și foștii miniștri de externe Maret și Caulaincourt, Napoleon scrisese și semnase o primă versiune a abdicării, care transmitea tronul fiului său minor, „Regele Romei”, sub regența Împărătesei Marie-Louise.  Cu toate acestea, aflând despre predarea capitalei în urma defecțiunii lui Marmont de pe 5 aprilie, Împăratului nu îi mai rămâne decât soluția de a abdica necondiționat, lucru pe care îl face pe 6 aprilie. Pe 11 aprilie, după nenumărate tractațiuni, s-a semnat Tratatul de la Fontainebleau cu Aliații, act ce îi acordă lui Napoleon insula mediteraneană Elba, dreptul de a fi însoțit de 1000 de oameni din Gardă iar Franța urma să îi plătească o indemnizație anuală.

După o tentativă de sinucidere pe 12, pe data de 20 aprilie 1814, Napoleon își ia adio de la Garda sa în curtea castelului de la Fontainebleau și apoi pleacă în exil în insula Elba. Episodul ultimei cuvântări din marea curte a castelului a rămas cunoscut sub numele de „Les adieux de Fontainebleau”.

Cuvintele transmise de Napoleon Gărzii au fost consemnate în Manuscrit de 1814 al baronului Fain:

«Soldați din Vechea mea Gardă, vă spun adio. De douăzeci de ani, v-am regăsit în mod constant pe drumul onoarei și al victoriei […]. Cu oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Dar războiul era interminabil; ar fi fost război civil și astfel Franța nu ar fi devenit decât mai nefericită. Am sacrificat deci toate interesele noastre în fața acelora ale patriei; plec. Voi, prietenii mei, continuați să serviți Franța […]. Dacă am consimțit să supraviețuiesc, este pentru a servi în continuare gloria noastră: vreau să scriu marile lucruri pe care le-am făcut împreună. La revedere, copiii mei! Aș vrea să vă strâng pe toți la piept; să sărut măcar drapelul vostru.»

1834: Se reprezintă, la Iași, Cantata pastorală sau serbarea păstorilor moldoveni, primul spectacol muzical în limba română.

1877: Trupele țariste trec frontiera României, îndreptându-se spre frontul din Balcani.

1880: Ia ființă prima direcție a Căilor Ferate Române.

Căile Ferate Române (CFR) este compania națională de transport feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în 1854.

1888: La Amsterdam are loc inaugurarea „clădirii pentru concerte” – Concertgebouw.

1899: Spania cedează Puerto Rico Statelor Unite.

1905: Principele G.V. Bibescu întreprinde, împreună cu soția sa Martha, Emanuel Bibescu, inginerul Dimitrie Leonida, soții Ferekyde și Claude Anet, o mare expediție cu automobilul în Persia, traversînd Rusia, Crimeea și Caucazul.

În 1905 automobiliștii George Valentin Bibescu, Leon Leonida, Mihail Ferekide însoțiți de două femei – Marta Bibescu și Maria Ferekide – și de scriitorul francez Claude Anet, fac cel mai îndrăzneț voiaj al timpului, cu trei automobile decapotabile, plecând de la Galați, în luna aprilie și ajungând la Ispahan, fosta capitală a Persiei, în iunie. “Puternicele” automobile folosite în acest îndrăzneț raid (16, 20 și 40 CP) au transportat, prin praful și noroaiele stepelor, 7 turiști, 28 de geamantane, 6 cufere, 15 bidoane cu benzină și 10 carabine folosite la apărarea caravanei. In cartea “La Perse en automobile”, pe care Claude Anet a scris-o cu această ocazie, istovitoarea expediție este denumită “prima excursie automobilistică intercontinentală din lume”.

1919: A fost creată Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la Geneva. România este membru fondator.

1932: Este prezentat în România filmul Visul lui Tănase, o coproducție româno-germană. Acest film-scheci de N. Kirițescu a fost realizat la Berlin, iar rolul principal l-a avut Constantin Tănase.

1945: Al Doilea Război Mondial: trupele americane eliberează lagărul de concentrare Buchenwald.

Lagărul de concentrare Buchenwald a fost un lagăr de concentrare nazist înființat pe muntele Ettersberg lângă Weimar, Thuringia, Germania, în iulie 1937, unul din cele mai mari astfel de lagăre de pe pământ german. Primul comandant al lagărului a fost Karl-Otto Koch.

Deținuții erau folosiți pentru muncă forțată în fabricile locale de armament. Aceștia erau evrei, deținuți politici, homosexuali, romi, martori ai lui Iehova, deținuți religioși, criminali, și prizonieri de război. Până în 1942 majoritatea deținuților politici erau comuniști, ulterior ponderea deținuților politici crescând considerabil.

Printre deținuți se numărau scriitori, medici, artiști, foști nobili, și o prințesă italiancă. Chiar și liderul legionar român Horia Sima a fost deținut pentru scurtă vreme într-un sector al lagărului. Veneau din țări diferite, printre care Rusia, Polonia, Franța, Germania, Austria, Cehoslovacia, Olanda, Belgia, Norvegia, Danemarca, Spania și Italia. Majoritatea deținuților politici proveneau din țări ocupate și erau membri ai rezistenței. Între 1945 și 1950, lagărul a fost folosit și de autoritățile sovietice de ocupație.

1949: Are loc premiera piesei Haiducii, de Victor Eftimiu.

1961: Începe procesul Eichmann în Israel. El este unul dintre organizatorii ”soluției finale” (omorârea evreilor în lagărele naziste). La 31 mai 1962, este executat.

Otto Adolf Eichmann (n. 19 martie 1906, Solingen, Imperiul German – d. 1 iunie 1962, închisoarea din Ramla, Israel) a fost un nazist german, cu gradul de Obersturmbannführer-SS. A organizat și condus Soluția finală – exterminarea a 6 milioane de evrei între anii 1940-1945. În Procesele de la Nürnberg a fost condamnat la moarte în contumacie ca mare criminal de război. Prins de Mosadul israelian a fost rejudecat la un tribunal din Ierusalim, condamnat la moarte prin spânzurare și executat la închisoarea din Ramla.

Eichmann s-a născut la data de 19 martie 1906 ca primul dintre cinci copii, patru băieți și o fată. Mama sa a murit în 1916. S-a înscris în partidului nazist cu numărul 889895 și la 1 aprilie 1932 s-a înrolat în SS cu nr.45326, unde a ajuns la gradul de Obersturmbannführer-SS (echivalent cu gradul de locotenent-colonel – în germană: Oberstleutnant din Wehrmacht, armata germană).

După terminarea celui de al Doilea Război Mondial, în 1950, Eichmann a fost ajutat să fugă în Argentina, devenită țară de refugiu al criminalilor naziști, cu un pașaport fals pe numele de Ricardo Klement, emis de șeful delegației italiene a Crucii Roșii din Geneva, dr. Leo Biaggi de Blasis, pașaport care poartă viza consulară argentinean.

Termenul „Soluția finală a problemei evreiești în Europa” (în germană: Die Endlösung der Judenfrage), care se referă la planul nazist de executare a genocidului sistematic împotriva evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost folosit pentru prima oară de Eichmann.

Toată industria genocidului Germaniei naziste era condusă și coordonată de Eichmann: …Eichmann decidea cine va fi urcat imediat în trenurile spre Auschwitz și Treblinka și cine va fi deportat ulterior, iar oamenii săi asigurau și coordonau transporturile. Diagramele care reflectau starea curentă a genocidului erau afișiate în biroul său din strada Kurfürstenstraße în Berlin.

 În 1960, Eichmann a fost capturat de un comando al Mosadului (cu participarea medicului anestezist de origine română dr. Iona Elian) și adus în Israel. A fost judecat la Ierusalim pentru crime de război și crime împotriva umanității. Acuzarea publică a fost condusă de primul-procuror al Israelului, Gideon Hausner. După ce a fost găsit vinovat, Eichmann a fost condamnat la moarte și executat la data de 31 mai 1962. Cenușa sa a fost împrăștiată în apele internaționale ale Mării Mediterane. A fost singurul caz de executare a unui condamnat la moarte în Israel.

1963: Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea, Pacem in Terris.

1968: România stabilește relații diplomatice cu Republica Volta Superioară.

1969: Are loc, la Teatrul Mic din București, premiera piesei Iona, de Marin Sorescu.

1970: Apollo 13 se lansează de la Kennedy Space Center.

Apollo 13 a fost a treia misiune umană a NASA dezvoltată cu intenția de a coborî pe Lună. Pe parcursul misiunii însă, probleme tehnice au forțat echipajul să renunțe la aselenizare. Echipajul era format din comandantul misiunii James A. Lovell, pilotul modulului de comandă John L. “Jack” Swigert, și pilotul modulului lunar Fred W. Haise. 

Lansarea a avut loc la 11 aprilie 1970 la ora 13:13 CST. Două zile mai târziu, în timp ce misiunea era în drum spre Lună, o defecțiune a sistemului electric al unuia dintre rezervoarele de oxigen ale modulului de serviciu a produs o explozie ce a cauzat pierderea oxigenului din ambele rezervoare ale modulului de serviciu și implicit pierderea alimentării cu energie electrică, care provenea de la pilele de combustie ce foloseau oxigen. Modulul de comandă a rămas în funcțiune pe baza bateriilor și a rezervorului propriu de oxigen, dar acestea trebuiau păstrate pentru ultimele ore ale misiunii, la aterizare.

Echipajul a oprit modulul de comandă și a utilizat modulul lunar ca „barcă de salvare” în timpul drumului de întoarcere spre Pământ. În ciuda dificultăților cauzate de energia electrică limitată, frigul din cabină și rezerva scăzută de apă potabilă (pe parcursul misiunii, apa potabilă ar fi trebuit să provină ca produs secundar al funcționării pilelor de combustie), echipajul a ajuns în siguranță înapoi pe Pământ, iar misiunea a fost considerată un „eșec reușit”. O transmisiune radio a lui Lovell, Houston, we’ve had a problem (Houston, am avut o problemă), a rămas în cultura populară, citată greșit ca Houston, we have a problem (Houston, avem o problemă).

1979: Dictatorul ugandez Idi Amin a fost înlăturat de la putere.

1990: Înființarea Centrului European de Cultură din București.

1992: S-a înființat Eximbank, bancă specializată în susținerea comerțului exterior al României prin istrumente financiar-bancare și de asigurări specifice, atît în nume și cont propriu, cât și în numele statului.

1992: În cadrul reuniunii Delegației Permanente a PNL, președintele partidului, Radu Câmpeanu, anunță retragerea acestei formațiuni politice din Convenția Democrată Română.

1999: India testează o nouă variantă a rachetei balistice cu rază medie de acțiune de tip AGNHI.

2000: Guvernul României solicită Agenției Standard and Poor’s să precizeze care sunt sursele de documentare în baza cărora a fost elaborată evaluarea României.