În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, starea în care se găsea Armata Română a fost periodic adusă la cunoștința mareșalului Ion Antonescu. Așa se face că în toamna lui ’43, în atenția mareșalului au intrat ofițerii obezi. Prin măsurile propuse, transpuse mai mult sau mai puțin în realitate, Antonescu dorea ca discrepanțele dintre Armata Română și Wehrmacht să fie estompate.
În toamna anului 1943, mareșalul Ion Antonescu ajunsese la concluzia că „ofițerii și subofițerii armatei noastre, sunt în general mai grași decât ai celorlalte armate”, situație care denota în principal, „o lipsă de mișcare și o hrănire exagerată sau neigienică.” Având în vedere faptul că „îngrășarea duce de cele mai multe ori și la obosirea prematură a organismului, greutate în mișcări și aspect incompatibil cu uniforma și cu însăși cariera armelor”, Antonescu cerea „nu numai înlăturarea din armată a ofițerilor obezi, indiferent de apropierea sau depărtarea lor de limita de vârstă, dar și luarea de măsuri pentru a se stăvili tendința generală de îngrășare a ofițerilor noștri precum și reducerea acelora ce au depășit unele limite, la proporțiile normale.”
Constatarea obezității
Observațiile mareșalului Ion Antonescu, transmise Ministerului Apărării Naționale au fost studiate, astfel că la 16 septembrie 1943, acesta din urmă a publicat Ordinul General nr. 74 care reglementa problema obezilor din Armata Română. Potrivit documentului, „pentru aprecierea valorii fizice a ofițerului și subofițerului”, fuseseră adoptate trei metode uzuale: „Broca”, „Bouchard” și „Pignet”. Astfel, prima metodă, „Broca”, stabilea o așa-numită „limită de obezitate” la un prag minim de 10 kg raportat la înălțimea persoanei. Concret, dacă un ofițer avea o înălțime de 1,65 m, „limita inferioară a obezității” era de 75 kg. Cea de-a doua metodă, „Brouchard”, „fixa limita obezității prin împărțirea greutății în kg la decimetrii înălțimei, din care rezultă un coeficient”. În ochii specialiștilor din minister, acesta reprezenta „limita inferioară a obezității”, care era de 4,5 kg pentru cei a căror înălțime era de 1,70 m, și de 5,5 kg pentru persoanele a căror înălțime depășea 1,70 m. Cea de-a treia metodă, „Pignet”, fixa „limita de obezitate scăzând din talie suma greutății și perimetrului toracic”, rezultatul reprezentând după caz, „limita obezității gradul 1 pentru cei care depășesc 10” sau „limita obezității gradul 2 pentru cei care depășesc 20”.
Constatarea obezității se realiza aplicând ofițerilor și subofițerilor toate cele trei metode amintite anterior. Conform ordinului, „cei care se găsesc la toate trei probele sub limită sunt «normali», cei care depășesc limitele la una sau două probe sunt «discutabili», cei care depășesc limitele la cele trei probe sunt «obezi».” Clasificarea militarilor se realiza „pe baza examenului medical făcut tuturor ofițerilor recent”, la final, cei „discutabili” fiind „păsuiți până la 1 februarie 1944, pentru a-și lua măsuri de slăbire”. În ceea ce privește situația militarilor „obezi”, cariera lor militară depindea de evaluarea făcută de Comitetul Consultativ Sanitar al Armatei care avea în componența și un expert în persoana unui ofițer superior competent de la Academia Națională de Educație Fizică din București. Dacă acest organism îi aprecia ca având „obezitate iremediabilă”, militarii erau „propuși a fi scoși din armată”. În cazul fericit, în care militarul „obez” era apreciat că se poate redresa, i se acorda un răgaz de jumătate de an pentru a scăpa de surplusul de kilograme. „Termenul de șase luni pentru cei din categoria «discutabili», precum și pentru cei «obezi», (…) se va da o singură dată în decursul carierei unui ofițer.”
Din punct de vedere organizatoric, acest control medical era propus să se facă „obligatoriu în cursul lunii februarie a fiecărui an”, acesta fiind realizat în Corpul de Armată „de medicul corpului asistat de medicul șef al diviziei, care fixează coeficientul și calificativul care corespunde fiecăruia și trimite pentru a fi supravizitați de Comisia Medicală de Corp de Armată pe cei al căror coeficient îi plasează în categoria «discutabil» și «obez»”. La rândul său, Comisia Corpului de Armată acorda termenul de slăbire în șase luni „celor aflați pentru prima dată în categoria «discutabil»”, în vreme ce militarii „obezi” sau cei aflați pentru a doua oară în categoria „discutabil” erau trimiși la Comitetul Consultativ Sanitar al Armatei, care le decidea soarta.
Evitarea sedentarismului și a comodităților inutile
Pentru stăvilirea tendinției de îngrășare, militarilor le erau recomandate atât practicarea de exerciții fizice, cât și practicarea de sporturi. Potrivit ordinului MApN, călăria, înotul și scrima cu sabia erau „obligatorii” pentru ofițeri, indiferent de vârstă. În afară de acestea, militarii mai erau obligați să mai practice și un alt sport la alegere pe sezon. Aceștia puteau alege între atletism, schi, patinaj, canotaj, tenis, vânătoare și alpinismul de vară. Suplimentar, militarilor le mai erau „recomandate” practicarea gimnasticii, a sporturilor cu mingea (oină, volei, baschet, handbal), precum și a sporturilor mecanice (bicicletă, motocicletă și automobil). În ceea ce privește cadrul organizatoric, „comandanții de regimente (corpuri de trupă) vor organiza și înlesni – după posibilitățile regiunii – atât prin întocmirea unui program rațional, cât și prin contribuție materială, realizarea a cel puțin trei – patru sporturi din cele enumerate mai sus. Ofițerii și subofițerii de la comandamente și servicii vor participa obligatoriu la programele sportive ale unuia din corpurile de trupă din garnizoană.” Tot comandanții de Corpuri de Trupă erau însărcinați cu supravegherea dezvoltării fizice a ofițerilor și subofițerilor din subordine, dând „însărcinările cele mai obositoare și mai frecvente celor cu tendință de îngrășare, mergând chiar până a scurta sau reduce complet permisiile și concediile de odihnă ale acestora.” La rândul lor, militarilor le era recomandat să își supravegheze regimul, cantitățile de alimente pe care le folosesc, „evitând singuri supraalimentarea fără nevoie” și organizându-și „felul de viață în așa fel încât să-și pună organismul în permanentă activitate, evitând sedentarismul și comodități inutile”.
De asemenea, merită menționat faptul că potrivit Ordinului General nr. 74 din 16 septembrie 1943, ofițerilor și subofițerilor cu vârsta până în 50 de ani li se permitea participarea la diferite competiții sportive organizate pe școală, garnizoană, corp de armată și armată. Aceste competiții erau organizate „la datele prevăzute în programul trupei”, ofițerii putând alege între atletism, schi, înot, canotaj, scrimă cu sabia și tenis. La rândul lor, subofițerii puteau participa doar la concursuri de atletism, schi, înot și canotaj. Mai mult decât atât, diferențierea între ofițeri și subofițeri mergea până la acordarea insignei „Atlet competent”, aceasta fiind rezervată doar ofițerilor în funcție de „antrenament și trecerea probelor”.