10 aprilie în istorie

428: Nestorius devine Patriarh al Constantinopolului.

879: Ludovic al III-lea devine rege al Franciei de Apus.

Ludovic al III-lea (n. 863 – d. 5 august 882, Saint-Denis) rege al Franciei de Apus între 879 – 882. Fiul lui Ludovic al II-lea al Franței și al Ansgardei de Burgundia. Dupa moartea tatălui său, Ludovic împreună cu fratele său Carloman au fost aleși regi de catre reprezentanții Bisericii și nobilii feudali. Regatul a fost împarțit câteva luni mai târziu între cei doi frați în urma tratatului de la Amiens din martie 880 Ludovic primind Neustria.

La scurt timp după începerea domniei, Ludovic cel Tânăr sprijinit de o parte din nobilimea potrivnică noului rege, invadează Neustria cu scopul de a ocupa tronul. Ludovic al III-lea încheie conflictul cedându-i Lotharingia de Răsărit. În vara anului 880 Ludovic și Carloman pornesc într-o expediție de pedepsire a contelui Boso care se proclamase rege în Provence. Pe drum ei cuceresc Maconul precum și parea nordică a domeniilor lui Boso dar nu reușiră să ia Vienne pe care o asediaseră timp de câteva luni. Cel mai mare pericol pentru Neustria rămăseseră invaziile normanzilor care prădau si ardeau totul în calea lor. La 3 august 881, la Saucourt, Ludovic obținu asupra lor o victorie răsunătoare care fu imortalizată în poezia germană prin ” Cântul lui Ludovic ” (Ludwigslied). Această bătălie este și fundalul epopeei franceze “Gormont și Isambart”. Tânărul rege, care obținuse cea mai importantă victorie a francilor asupra normanzilor, a murit un an mai târziu într-un accident, înainte de a fi împlinit douăzeci de ani. Neavând moștenitori, Neustria trecu sub stăpânirea fratelui său, Carloman.

1741: Războiul de Succesiune Austriacă: Prusia învinge Austria în Bătălia de la Mollwitz.

 Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748) a izbucnit odată cu moartea împăratului romano-german Carol al VI-lea, care instituise în timpul vieții sale Pragmatica Sancțiune, recunoscută inițial de toate puterile europene. Împotriva Mariei Terezia, fiica împăratului defunct, s-au ridicat următorii principi, care au emis pretenții asupra Țărilor Ereditare Austriece: Carol Albert de Bavaria, căsătorit cu Maria Amalia, fiica cea mică a împăratului Iosif I, fratele mai mare al defunctului Carol al VI-lea; Filip al V-lea al Spaniei, din dinastia de Bourbon, care succedase liniei spaniole a Casei de Habsburg, respectiv Frederick Augustus al Saxoniei, căsătorit cu Maria Josepha, fiica cea mare a împăratului Iosif I. Regele Frederic al II-lea al Prusiei s-a folosit de ocazie pentru a condiționa recunoașterea Mariei Terezia ca succesoare, cu anexarea Sileziei de către Prusia.

Bavaria și Spania s-au aliat împotriva Austriei în anul 1741 prin Tratatul de la Nymphenburg (München), la care au aderat ulterior Prusia, Saxonia, Franța, Suedia, Regatul Napolitan, Palatinatul și Kölnul. Cu Austria s-au aliat Anglia și Țările de Jos, rivalii tradiționali ai Franței.

Un conflict european complicat în care principala problemă a fost dreptul împărătesei Maria Tereza a Austriei să moște-nească teritoriile tatălui ei, Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, și al soțului ei, Francisc I, să acceadă la titlul imperial. Pretențiile lui Francisc erau contestate de Carol Albert, elector de Bavaria(viitorul Carol al VII-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman), sprijinit de Frederic al II-lea al Prusiei și Ludovic al XV-lea al Franței.Pe langă asta, Filip al V-lea al Spaniei și Maria Tereza erau într-o dispută privind controlul Italiei, iar Anglia contesta dominația Franței și Spaniei în Mediterana în Razboiul urechii lui Jenkins, și lupta pentru controlul Indiei și Americii.

Războiul a început prost pentru Austria. La moartea lui Carol al VI-lea în 1740, Frederic al II-lea a invadat Silezia, care făcea parte din regatul austro-habsburgic al Boemiei. Francezii au cucerit capitala Boemiei, Praga, o armata spaniolă a intrat în partea de nord a Italiei, stăpânită de austrieci, iar Carol Albert a fost ales Sfânt Împărat Roman. Dar după ce capturarea Sileziei de către Frederic II a fost confirmată prin tratat în 1742, Anglia a venit în ajutorul Austriei, și trupele conduse de George al II-lea al Marii Britanii i-au învins pe francezi la Dettingen in 1743. Savoia s-a alăturat Austriei și Angliei în Tratatul de la Worms din sept. 1743. În 1744-1745 Frederic II a reintrat în război , hotărât să păstreze Silezia. Între timp, Carol Albert a murit și Francisc I a fost ales Împărat romano-german în schimbul returnării de către Austria a cuceririlor sale din Bavaria către moștenitorul electorului. Frederic II a câștigat o serie de victorii împotriva Austriei, și Tratatul de la Dresda (1745) a confirmat stăpânirea sa asupra Sileziei. Lupta dintre Franța si Anglia s-a intensificat. Francezii au sprijinit invazia iacobină a Angliei iar în India francezii au cucerit în 1746 regiunea Madras, controlată de englezi, care au câștigat bătălii pe mare: lângă capul Finisterre, Spania, și Belle-Ile, Franța, în 1747. Până în 1748 toți participanții la război erau gata să facă pace, încheiată la Aix la Chapele.

1809: Războaiele Napoleoniene: A început Războiul celei de-a Cincea Coaliții, Austria invadează Bavaria.

Războiul celei de-a Cincea Coaliții a fost un conflict militar din cadrul Războaielor napoleoniene, care a opus Regatul Unit și Imperiul Austriac, pe de o parte, Franței și aliaților săi. Conflagrația s-a derulat între 10 aprilie și 14 octombrie 1809, cuprinzând operațiuni militare pe mai multe teatre de operațiuni: teatrul principal din Germania centrală și Austria; cel din Polonia; cel din Italia de nord; cel din Saxonia; cel din Tirol și cel din Olanda.

Anii 1808 și 1809 aduc schimbări majore în geopolitica europeană, marcată în principal de răcirea relațiilor dintre Franța și Imperiul Rus. De asemenea, în contextul escaladării conflictului peninsular, mutarea unui număr mare de soldați francezi, din Germania centrală, în peninsula iberică fragilizează poziția Franței și aliaților săi în Europa centrală. Ca atare, Imperiul Austriac, profund dezavantajat în urma Războiului celei de-a Treia Coaliții, începe să își mobilizeze forțele. Regatul Unit, aflat în stare de război cu Franța încă din 1803, încurajează intențiile belicoase ale Vienei, promițând susținere financiară și intervenții militare în Olanda și în sudul Italiei.

În aprilie 1809, austriecii își lansează ofensiva, atacând simultan în Bavaria, Ducatul Varșoviei și nordul Italiei. La început, ofensiva austriacă are succes, dar curând armatele franceze și aliate, regrupate sub comanda Împăratului Napoleon I înving armatele habsburgice, atât pe teatrul principal de operațiuni din Germania, cât și pe celelalte fronturi. Viena capitulează pe 13 mai, dar Împăratul austriac Francisc I continuă războiul și ofensiva franceză este respinsă la sfârșitul lui mai, la Aspern-Essling. Cu toate acestea, Împăratul Napoleon își organizează o nouă ofensivă în iulie, trecând Dunărea și învingând trupele austriece ale Arhiducelui Carol la Wagram. Imperiul Austriac este nevoit să încheie un armistițiu și apoi să semneze un tratat de pace extrem de defavorabil la Tratatul de la Schönbrunn. Ofensiva britanică tardivă de la sfârșitul lui iulie se încheie dezastruos la Walcheren. În urma războiului celei de-a cincea Coaliții, Imperiul Austriac pierde o serie de teritorii iar Regatul Unit și insurgenții din Spania și Portugalia rămân singurii oponenți semnificativi ai lui Napoleon pe continentul european.

1815: Are loc erupția vulcanului Tambora, din insula Sumbawa (Indonezia), una din cele mai puternice din istorie.

Muntele Tambora (sau Tamboro) este un stratovulcan activ (vulcan compozit), aflat pe Insula Sumbawa, Indonezia. Sumbawa este flancată atât la nord cât și la sud de scoarța oceanică, iar Tambora s-a format datorită zonei active de subducție de sub el. Acest lucru a făcut ca Muntele Tambora să ajungă la 4.300 m altitudine, astfel era unul dintre cele mai înalte vârfuri din arhipelagul indonezian. După ce o cameră magmatică mare din interiorul muntelui s-a umplut pe parcursul câtorva decenii, activitatea vulcanică a ajuns la un punct culminant în istorica erupție supercolosală din aprilie 1815.

Erupția din 1815 este evaluată la 7 pe Indexul Explozivității Vulcanice. Singura erupție de acest fel a avut loc la Lacul Taupo în cca. 180 d.Hr. Cu un volum al ejecțiilor estimat la 160 de kilometri cubi, erupția lui Tambora din 1815 a fost cea mai mare erupție vulcanică din istorie. Explozia a fost auzită de pe insula Sumatra (la peste 2.000 km distanță). Căderi de cenușă vulcanică au fost observate în Borneo, Sulawesi, Java și insulele Moluce. Cele mai multe decese din erupție au fost cauzate de foamete și de boli, deoarece erupția a ruinat productivitatea agricolă în regiunea locală. Numărul morților a fost de cel puțin 71.000 de persoane (cea mai mortală erupție din istorie), din care 11.000–12.000 au fost uciși direct de erupție; adesea citarea cifrei de 92 mii de persoane ucise se crede a fi supraestimată. Erupția a creat anomalii climatice globale, între care se numără și fenomenul cunoscut sub numele de „Iarnă vulcanică”: 1816 a devenit cunoscut ca „Anul Fără Vară”, din cauza efectului asupra vremii din America de Nord și Europa. Culturile agricole au fost distruse și efectivele de animale au murit în mare parte din emisfera nordică, în cea mai gravă foamete a secolului al XIX-lea.

În timpul unei excavări în 2004, o echipă de arheologi a descoperit rămășițe îngropate de erupția din 1815. Ele au fost păstrate intacte sub 3 m adâncime de depozite piroclastice. La situl numit „Pompeii Estului”, artefactele au fost păstrate în pozițiile pe care le ocupaseră în 1815.

1839: S-a născut Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, domnitor al Principatelor Române, din 1866, iar din 1881 Rege al României.

Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani. După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă

1849: Au loc primele tratative dintre conducătorii Revoluției pașoptiste, în frunte cu Avram Iancu, și reprezentanții revoluționarilor maghiari.

Revoluția de la 1848 a fost o revoltă naționalistă a burgheziei europene desfășurată în anii 1848 – 1849, îndreptată împotriva ordinii încă supranaționale stabilite de Congresul de la Viena (1814 – 1815). Revoluțiile de la 1848 au dat semnalul deșteptării naționalismului european, fiind cunoscute de aceea și sub denumirea de “primăvara popoarelor” (în franceză printemps des peuples, în italiană primavera dei popoli). Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor naționale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american (conform programului în 14 puncte al lui Wilson), abia după Primul Război Mondial.

1864: Arhiducele Maximilian de Habsburg este proclamat împărat al Mexicului în timpul intervenției Franței în Mexic.

Maximilian I al Mexicului (6 iulie 1832 – 19 iunie 1867; născut arhiducele Ferdinand Maximilian Joseph al Austriei) a fost membru al Casei Imperiale de Habsburg-Lorena. După o carieră distinsă în armata austriacă, a fost proclamat împărat al Mexicului la 10 aprilie 1864 în timpul celui dea-l doilea imperiu mexican, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea al Franței și a unui grup de fruntași mexicani monarhiști. Mai multe guverne străine au refuzat să recunoască guvernul lui Maximilian. Statele Unite vedeau în alegerea unui prinț european ca șef al unui stat american ca o încălcare a doctrinei Monroe; ele nu au recunoscut pe Maximilian. Aceasta a contribuit la asigurarea succesului forțele liberale conduse de Benito Juárez, iar Maximilian a fost executat după capturarea acestuia de către liberali în 1867. În Mexic, el și cu soția sa sunt cunoscuți ca Maximiliano și Carlota.

1877: În cadrul Războiului de Independență, România întrerupe relațiile diplomatice cu Turcia.

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877 – 1878. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. Pe 4 (sv),/ 16 aprilie (sn) 1877, Principatele Unite și Imperiul Rus au semnat un tratat la București care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul tării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României. În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12 (sv) / 24 aprilie (sn) 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, pe la nou construitul pod de peste Prut.

1884: Apare, la Iași, „Revista socială” (până în august 1887, cu întreruperi), prima publicație teoretică socialistă din România.

1912: Vasul Titanic a plecat în primul și singurul voiaj dintre Southampton, Anglia și New York, SUA.

RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume atunci când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg și s-a scufundat la ora 2:30 în dimineața următoare, în urma căreia și-au pierdut viața 1514 persoane din 2228 în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.

Un pachebot din clasa Olympic, RMS Titanic a fost deținut de White Star Line și construit la șantierele Harland and Wolff din Belfast. A plecat spre New York cu 2228 de oameni la bord. Numărul mare de victime a fost cauzat, în parte, de faptul că deși îndeplinea normele vremii, nava avea bărci de salvare suficiente pentru numai 1178 de persoane. Un număr mare de bărbați au murit datorită protocolului “femeile și copii întâi” care a fost urmat.

Titanic a fost proiectat de unii din cei mai experimentați ingineri și a folosit unele dintre cele mai avansate tehnologii ale vremii. A fost un mare șoc pentru lumea întreagă faptul că, în ciuda măsurilor de siguranță superioare, Titanicul s-a scufundat și, faptul că s-a scufundat în timpul călătoriei inaugurale, au oferit o notă ironică asupra tragediei. Nebunia din media legata de faimoasele victime ale Titanicului, legendele despre scufundare, schimbările efectuate în legislația maritimă și descoperirea epavei au contribuit la interesul publicului larg. În aprilie 2012 s-au împlinit 100 de ani de la scufundarea vasului.

1922: A început Conferința economică internațională de la Geneva, care a avut ca obiectiv examinarea modalităților de refacere economică a Europei centrale și răsăritene. Au participat 30 de state.

1932: S-a constituit Partidul Național Agrar, condus de Octavian Goga, prin retragerea din Partidul Poporului.

1937: Principele Nicolae, fiul regelui Ferdinand și al reginei Maria, a fost decăzut din rangul de membru al familiei regale, printr-un decret regal, ca urmare a căsătoriei morganatice cu Ioana Dumitrescu-Doleti. El s-a exilat în același an, sub numele de Nicolae Brana.

1944: A fost produsă, pentru prima dată, chinina sintetică, de către dr. Robert Burns Woodward și dr. William von Eggers Doering.

1944: Al Doilea Război Mondial: Eliberarea Odessei.

1948: Are loc premiera dramei istorice „Michelangelo”, de Al. Kirițescu.

1958: Se desființează Uniunea Femeilor Democrate din România, în locul ei constituindu-se Consiliul Național al Femeilor, cu misiunea de a conduce mișcarea de femei, fără contururi organizatorice riguroase.

1959: Akihito, viitorul împărat al Japoniei se căsătorește cu Michiko.

Akihito (n. 23 decembrie 1933) este actualul împărat al Japoniei și, potrivit tradiției, cel de-al 125-lea împărat descendent în linie directă din împăratul Jimmu Tenno. Constituția japoneză din 1947 i-a limitat rolul la cel de “simbolul statului și a unității poporului japonez”. Înainte de accesiunea sa la tronul Crizantemei, a fost prinț moștenitor timp de 46 de ani din 1952 până în 1989. 

Împărăteasa Michiko a Japoniei  (n. 20 octombrie 1934) este soția împăratului Akihito al Japoniei, actualul monarh al Japoniei. Este prima femeie fără rang nobiliar care a intrat în familia imperială niponă. Ca Prințesă Moștenitoare și mai târziu ca împărăteasă a devenit cea mai vizibilă soție a vreunui împărat japonez din istoria monarhiei japoneze. 

Michiko a făcut cunoștință cu Akihito, pe atunci prințul moștenitor al Japoniei, pe un teren de tenis dintr-o stațiune de munte în apropiere de orașul Nagano. S-au căsătorit la 10 aprilie 1959 cu mult fast. Tinerii miri au fost plimbați prin tot orașul Tokyo într-o caleașcă de gală trasă de cai, în mijlocul a jumătate de milion de persoane. În 2009, familia imperială niponă a sărbătorit nunta de aur. La Palatul Imperial din Tokyo au fost organizate mai multe ceremonii. În afara cuplului imperial japonez, au participat o sută de cupluri care s-au căsătorit în urmă cu 50 de ani.

1970: Paul McCartney anunță că părăsește trupa The Beatles din motive personale și profesionale.

1972: A fost semnată Convenția privind interzicerea perfecționării producției și stocării armelor bacteriologice (biologice) și a toxinelor și distrugerea lor. Convenția a intrat în vigoare la 26 martie 1975.

1979: A fost creată Agenția Panafricană de Informații, PANA. A devenit funcțională la 25 mai 1983.

1988: Mihail Gorbaciov propune limitarea armelor nucleare tactice și oferă garanții potrivit cărora Uniunea Sovietică își va distruge tot arsenalul chimic.

1990: Guvernul României adoptă hotărârea privind înființarea Fundației România, pentru dezvoltarea relațiilor cu alte state și promovarea legăturilor cu țara ale persoanelor originare din România.

1993: Realizarea primei transmisii, printr-un radio-amator, a echipajului unei navete americane cu cel al altei navete spațiale. Un astronaut american al stației Discovery a schimbat câteva cuvinte cu un cosmonaut aflat la bordul stației orbitale ruse Mir.

1998: Semnarea acordului istoric privind Irlanda de Nord. La ora 16,36 GMT, la Belfast, după 32 de ore de negocieri neîntrerupte sub președinția ex-senatorului american George Mitchell, guvernele Regatului Unit și Irlandei și partidele politice din Irlanda de Nord au încheiat un acord privind noua administrație a provinciei, menit să pună capăt celor aproape trei decenii de conflicte, soldate cu peste 3.200 de morți. Acordul, salutat unanim de marile puteri mondiale, deschide calea celei mai mari schimbări în statutul politic al insulei după împărțirea sa, în 1921.

2010: Accidentul aviatic de la Smolensk: Președintele Poloniei, soția acestuia, guvernatorul Băncii Naționale Poloneze, oficiali și oameni de marcă polonezi au decedat în urma unui accident aviatic produs în apropiere de aeroportul din Smolensk, Rusia.

La 10 aprilie 2010, o aeronavă de tip Tupolev Tu-154 din cadrul Regimentului 36 al Aviației Speciale poloneze s-a prăbușit în apropierea aeroportului de la Smolensk, Regiunea Smolensk, Rusia, în accident decedând toți cei 88 de pasageri și cei 8 membri ai echipajului. În aeronavă se aflau președintele Poloniei Lech Kaczyński, membri ai Guvernului și ai ramurii legislative, comandanți ai Forțelor Armate, precum și alți demnitari polonezi. Aceștia urmau să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyń.

 Președintele interimar al Poloniei, Bronisław Komorowski, a decretat doliu național timp de o săptămână. Lech Wałęsa a declarat că țara sa „a pierdut elita poloneză”. Prim-ministrul al Rusiei, Vladimir Putin, precum și cel al Poloniei, Donald Tusk, au vizitat locul accidentului. Președintele rus Dmitri Medvedev a anunțat printr-un mesaj adresat poporului polonez o zi de doliu național în Rusia, luni, 12 aprilie. Președintele Traian Băsescu și-a exprimat tristețea pentru catastrofă și a transmis un mesaj de condoleanțe poporului polonez.