9 aprilie în istorie

193: Septimius Severus este proclamat împărat roman de către armată.

 Lucius Septimius Severus, cu numele întreg, Lucius Septimius Severus Augustus (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa.

 Născut la Leptis Magna (în Provincia Africa), în Tripolitania, pe coasta mediteraneană a Libiei, într-o familie de cavaleri, cu origini berbere. Dinspre mama sa, Fulvia Pia, este descendent al unor imigrați din Italia (Fulvii) căsătoriți probabil cu persoane de origine libiană. Prin tatăl său, Publius Septimius Geta, este descendent al unei familii de origine libico-punică, și de cultură punică, care obținuse cetățenia romană încă din secolul I. Cele două laturi ale familiei se compuneau din notabili, spre exemplu, bunicul său patern era prefect de Leptis Magna, înainte de a fi prim Duumvir, când cetatea a devenit colonie romană, sub Traian. Urmează studii juridice la Roma, este admis în senat de Marcus Aurelius și cunoaște o strălucită carieră militar-administrativă. Este guvernator al provinciei Africa (173-174), al Galliei (186-189), proconsul al Siciliei (189-190), consul sufect (190), apoi guvernator al Pannoniei Superior (191-193).

La 9 aprilie 193 este proclamat împărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la vestea asasinării lui Pertinax și a alegerii lui Didius Iulianus. Septimius pătrunde în Italia și, după moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma (iunie 193). Reușește în decurs de patru ani să elimine toți candidații la tron și să instaureze un regim riguros autoritar. Căsătorit în 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235), prin ridicarea în 198 și 209 a celor doi fii ai săi, Caracalla și Geta, la rangul de auguști.

În timpul domniei sale, autoritatea imperială este întărită, atribuțiile senatului sunt drastic limitate. Transformă Mesopotamia în provincie romană (197-199); Dacia și Moesia cunosc și ele o remarcabilă înflorire economică și edilitară. În 203 este inaugurat cunoscutul arc de triumf al împăratului. Moare la Eboracum (astăzi York) la 4 februarie 211.

1291: Forțele mongole, conduse de Baidar, Kadan și Orda Han, le înfrâng pe cele ale coaliției germano-polono-cehe în bătălia de la Liegnitz.

1413: Henric al V-lea este încoronat rege al Angliei. Va ocupa tronul timp de nouă ani, domnia fiindu-i marcată de victoria de la Azincourt asupra francezilor, în timpul Războiului de 100 de ani.

1555: Începutul pontificatului papei Marcel al II-lea (Marcello Cervini), al 222-lea papă al Bisericii Catolice. A murit după numai 21 de zile de pontificat.

1682: Robert Cavalier de la Salle pune stăpânire, în numele Franței, asupra Mississippi.

1732: Primul memoriu înaintat de episcopul Ioan Inochentie Micu Curţii de la Viena, în care cerea respectarea drepturilor acordate clerului unit prin Diploma Leopoldină

1850: A avut loc, pe scena Teatrului Național din Iași, premiera comediei „Coana Chirița sau Două fete și–o neneacă”, de Vasile Alecsandri.

1959: NASA a anunțat oficial terminarea selecției pentru primii astronauți. Printre ei, Alan Shepard – cel de-al cincilea om care a pășit pe Lună și John Glenn – primul american care a orbitat vreodată în jurul Pământului.

1865: Războiul Civil American: Generalul Robert E. Lee predă armata Virginiei de Nord (26.765 trupe) generalului Ulysses S. Grant la Appomattox Courthouse, Virginia, fapt care duce la sfârșitul războiului început la 12 aprilie 1861.

 „Războiul Civil”, în original, „The Civil War”, este numele cel mai comun dat acestui conflict militar în Statele Unite ale Americii. Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of Secession), Războiul dintre state (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).

În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja. Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.

Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.

În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într-un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând Confederația în două. Avantajele materiale și numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic. Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.

Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.

1867: Statele Unite ale Americii cumpară de la Rusia, Alaska.

1914: La Holborn Empire, Londra, a avut loc premiera primului film artistic color din lume – „The World, the Flesh and the Devil”.

1918: Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România.

1940: Al Doilea Război Mondial: Germania invadează Danemarca și Norvegia.

1948: Masacrul de la Deir Yassin.

Deir Yassin a fost un sat arab în apropiere de Ierusalim, pe drumul dinspre Tel Aviv. La 9 aprilie 1948 satul a fost cucerit în luptă de organizațiile militare eveiești extremiste și între 81 – 120 bărbați, femei și copii arabi au fost omorâți. 4 dintre evrei au murit în luptă și zeci evrei au fost răniți. Liderii evrei din Țara Israel l-au etichetat ca fiind o aberație a extremiștilor.

 Atacul asupra satului Deir Yassin a reprezentat o acțiune combinată a două grupări teroriste. Primul grup – Irgun – era comandat de viitorul prim-ministru israelian, Menahem Begin. Al doilea grup – Stern – era comandat de un alt viitor prim-ministru, Yitzhak Shamir. În 1980, datorită tratativelor încununate cu succes de la Camp David (1978), fostul terorist, comandant al Irgun – Menahem Begin – a primit Premiul Nobel pentru Pace. Trupele de asalt au pătruns prin surprindere în sat și au atacat casă cu casă lichidând toată populația satului. În 1983, când Begin s-a retras din funcție, prim-ministru a devenit fostul comandant al Stern, Yitzhak Shamir, până la acea dată, ministrul de Externe în Cabinetul Menahem Begin. David Yallop în “To the End of the Earth: the Hunt for the Jackal”, afirmă că “Istoria este scrisă, întotdeauna, de învingători”.

Documentele ONU prevedeau o împărțire echitabilă a teritoriului Palestinei britanice între evrei și palestinieni. Milionul de palestinieni care, în 1948, a luat calea exilului au devenit un fel de “cetățeni de mâna a doua”, staționați în taberele de refugiați din țările vecine. Existența acestei populații a fost negată nu numai de Golda Meir – care a declarat că acest milion de palestinieni din taberele de refugiați “pur și simplu, nu există”, dar și de lideri arabi, pe care prezența refugiaților palestinieni pe teritoriul țării lor mai mult îi încurcă (și îi costă). După măcel, evreii au făcut intenționat publicitate evenimentului, pentru a-i determina pe oameni să fugă in panică din casele și de la muncile lor, unde nu li s-a permis sa se întoarcă nici până acum. Fostul prim ministru al Israelului, Menachem Begin, se lăuda cu importanța masacrului de la Deir Yassin în cartea sa “The Revolt: The Story of the Irgun”. În acel volum, Begin a scris că fără “victoria” de la Deir Yassin n-ar fi putut exista un stat numit Israel. “Haganah a executat atacuri victorioase pe alte fronturi (…). Cuprinși de groază, arabii fugeau, strigând: ‘Deir Yassin’!

 Partea adversă în această chestiune istorică neagă masacrul.

1970: A fost inaugurat Aeroportul Internațional București–Otopeni.

 În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, aeroportul Otopeni a fost o bază pentru Al Treilea Reich al lui Hitler. Înainte de 1965, doar Aeroportul Băneasa oferea zboruri comerciale. Totuși, în locul vechii baze militare de la Otopeni, a fost construit un nou aeroport cu scopuri comerciale. Pista modernizată avea o lungime de 3500 m, fiind mai lungă decât cea a Aeroportului Orly din Paris. În programul de modernizări a fost inclus și un nou terminal de pasageri, atât pentru zboruri interne, cât și pentru zboruri externe.

Modernizările au continuat prin creerea unui foaier pentru celebrități, odată cu vizita în România a președintelui SUA, Richard Nixon, în august 1969. În anul 1986 a fost inaugurată a doua pistă, cu o lungime de 3500 m și a fost implementat un nou sistem de balizaj. Capacitatea de prelucrare a ajuns la 35–40 de aeronave pe oră. În 1992 Aeroportul Otopeni a devenit un mebru cu drepturi depline al Consiliului Aeroportuar Internațional. Numele aeroportului a fost schimbat în mai 2004, până atunci el numindu-se Aeroportul Internațional Otopeni.

1974: A fost inaugurat Stadionul Steaua.

1991: Georgia își declară independența față de Uniunea Sovietică.

1999: Președintele Boris Elțân cere Occidentului să nu împingă Rusia spre o implicare în conflictul iugoslav, pentru că acest lucru ar însemna declanșarea unui război european sau chiar mondial.

2002: La Westminster Abbey au loc funeraliile reginei mamă Elizabeth a Marii Britanii.

 Elisabeta Bowes-Lyon (Elizabeth Angela Marguerite; 4 august 1900 – 30 martie 2002) a fost soția regelui George al VI-lea al Regatului Unit. După decesul soțului său, a fost cunoscută sub numele de Regina Mamă Elisabeta pentru a evita confuzia cu fiica sa, Elisabeta a II-a. Înaintea ca soțul ei să devină rege, din 1923 până în 1936, a fost cunoscută ca Ducesa de York.

Născută într-o familie de nobili scoțieni, ea a devenit cunoscută în 1923, când s-a căsătorit cu Albert, duce de York, cel de al doilea fiu a Regelui George al V-lea și a Reginei Maria. În postura de ducesă a York-ului, împreună cu soțul ei și cu cele două fiice ale lor, Elisabeta și Margaret, Elisabeta a reprezentat idei tradiționale ale familiei și serviciului public. Ea și-a asumat o varietate de angajamente publice și a devenit cunoscută ca Ducesa Zâmbitoare, datorită zâmbetului său pe care îl adopta în public.

În 1936, soțul Elisabetei a devenit rege în mod neașteptat atunci când cumnatul ei, Edward al VIII-lea, a abdicat pentru a se căsători cu americanca divorțată Wallis Simpson. Elisabeta, în calitate de regină, l-a însoțit pe soțul său în tururi diplomatice în Franța și în Statele Unite ale Americii, în perioada premergătoare la Al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, spiritul ei aparent neîmblânzit a oferit sprijin moral publicului britanic. Ca o recunoaștere a rolului ei ca instrument de propagandă, Adolf Hitler a descris-o pe Elisabeta ca fiind „cea mai periculoasă femeie din Europa”. În urma războiului, sănătatea soțului ei s-a deteriorat, Elisabeta rămânând văduvă la vârsta de 51 de ani.

La moartea cumnatei sale, Regina Maria, în 1953, cumnatul său locuind în străinătate, iar fiica sa cea mare având 25 de ani, Elisabeta a devenit membru marcant al familiei regale și a dobândit un statut de matriarhală a famililor. În anii de mai târziu, ea a fost un membru considerabil popular în familie, atunci când alți membrii aveau de suferit din cauza dezabrobării publice. Ea a continuat o viață publică activă până la doar câteva luni înainte de moartea sa, la vârsta de 101 de ani, la șapte săptămâni după moartea celei mai tinere dintre cele două fiice ale sale, Prințesa Margaret.

2004: A fost răsturnată cea mai importantă statuie a fostului lider irakian, Saddam Hussein în centrul Bagdadului.

2005: În Marea Britanie, ls Windsor’s Guildhall, Prințul de Wales se căsătorește cu Camilla Parker Bowles printr-o ceremonie civilă.

2009: La Tbilisi, Georgia, peste 60.000 de oameni protestează împotriva guvernului lui Miheil Saakașvili.