8 aprilie în istorie

 217: Împăratul roman Caracalla este asasinat (și succedat) de prefectul Gărzii Pretoriene, Marcus Opellius Macrinus.

Marcus Aurelius Antoninus (4 aprilie 188–8 aprilie 217), cunoscut sub numele Caracalla sau Caracala, a fost împărat roman din dinastia Severilor (211 – 217).

Porecla Caracalla derivă de la denumirea celtică a unei mantale purtate în Galia. Fiu al lui Septimius Severus și al Iuliei Domna, născut la Lugdunum (astăzi Lyon), Caracalla a fost desemnat în caesar (196) și augustus (198). La moartea tatălui său, survenită la 4 februarie 211, Caracalla a devenit co-împărat, alături de fratele său Geta. Ura dintre cei doi frați a dus, în februarie 212, la asasinarea lui Geta în palatul din Roma, urmată de uciderea a 20.000 de susținători ai acestuia. Caracalla a continuat politica lui Septimius Severus de întărire a autorității imperiale, având ca principal sprijin armata.

Potrivit surselor istorice, Caracalla era un eretic și neglijent în cadrul atribuțiilor privind conducerea imperiului. Cassius Dio a relatat că împăratul convoca curtea foarte rar și că în timpul vizitei în Nicomedia (214/215) a delegat-o pe mama sa, Iulia Domna, să se ocupe de câteva probleme administrative. Ca urmare a lungului proces de formare a statului, Caracalla a emis în primul său an de domnie, 212, edictul Constitutio Antoniniana.

Pe plan militar, Caracalla a dus o politică externă ofensivă. La est de Rin a dus campanii împotriva alemanilor (213), la Dunăre împotriva carpilor (214), iar în 215 a pornit un nou război împotriva Imperiului Part. Bun comandant militar, Caracalla a efectuat în 213 o călătorie în Dacia, în cadrul programului său militar de întărire a fruntariilor europene ale Imperiului Roman. Prezența i-a fost atestată de inscripții numeroase și câteva fragmente statuare găsite la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj). Cele două fortificații romane de la Porolissum, castrele, câte unul pe dealurile Pomet și Citera ale localității, împreună cu un sistem defensiv complex, situat pe culmile sau la poalele Munților Meseșului, au reprezentat cheia de boltă a apărării romane în regiunea nord-vestică a Daciei.

Caracalla și-a pus titlurile “pacator” și “nume praeseus”, declarându-se un Alexandru al Orientului. A fost asasinat în aprilie 217, în timpul campaniei militare din Mesopotamia, la instigarea prefectului pretoriului, Marcus Opellius Macrinus, care s-a proclamat apoi împărat. Echilibrul economic nu a putut fi restabilit sub Macrinus și urmașii săi și a rezultat o perioadă de dezordine și pe plan monetar.

1139: Roger al II-lea al Siciliei este excomunicat.

1149: Papa Eugen al III-lea se refugiază în castelul lui Ptolemeu al II-lea de Tusculum.

1195: Împăratul bizantin Isaac al II-lea Angelos este orbit și detronat de propriul său frate, care devine împărat ca Alexios al III-lea Angelos.

1271: În Siria, sultanul Baibars cucerește Crac des Chevaliers.

Crac des Chevaliers sau Cetatea Cavalerilor Ospitalieri din Siria, este o fortăreță medievală.  Ea a fost construită în mare parte în anul 1031 în timpul Cruciadelor de emirul din Homs fiind denumit Hisn al-Akrād („Cetatea curdă”). În 1099, în prima cruciadă, cavalerii sub conducerea lui Raymond IV de Toulouse, care se îndreptau spre Ierusalim, ocupă cetatea timp de 10 zile, după care se îndreaptă spre orașul Arqa (Irqata) pe care-l asediază, iar cetatea ajunge din nou în stăpânirea musulmanilor. La reîntoarcere, cavalerii lui Raymond IV de Toulouse ocupă portul Tartus, în schimb cetatea Hisn al-Akrād și orașul Tripoli le opun o rezistență puternică. După moartea lui Raymond IV, fiul său Bertrand de Saint-Gilles ocupă în 1109 Tripoli, iar în 1110 oastea cavalerilor normanzi sub conducerea lui Tancred de Hauteville recucerește cetatea Hisn al-Akrād. Numele „Crac” înseamnă în limba siro-aramaică „Fortăreață”. Crac des Chevaliers este amplasată pe valea care desparte munții Jabal Ansariya din nordul Libanului de Munții Libanului, pe drumul dintre Tripoli, Liban și Homs. Cetatea este un monument istoric însemnat atât pentru Occident cât și pentru Orient, ea fiind un simbol al cruciadelor care, atât în trecut ca și în prezent, au fost romantizate, ca și un simbol al împăcării între popoare. În 1927 Franța obține în fața Siriei la Liga Națiunilor mandatul de proprietate asupra cetății. Ea va fi renovată; satul și celelalte construcții ulterioare fiind demolate. În 1947 Franța a trebuit să cedeze cetatea în favoarea Siriei.

 Fortăreața “Crac des Chevaliers” a fost înscrisă în anul 2006 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

 1513: Juan Ponce de Leon, explorator spaniol, a descoperit Peninsula Florida, pe care a străbătut-o parțial.

1652: Au fost întemeiate, de către olandezi, primele aşezări ale europenilor în Africa de Sud, aproape de provincia Cape, cunoscută şi sub numele de Capul Bunei Speranţe, aşa cum au numit-o navigatorii portughezi în 1488.

1730: La New York este ridicată prima sinagogă de pe teritoriul Americii de Nord: Shearit Israel.

1783: Țarina Ecaterina cea Mare a declarat după anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia, de acum și pentru toate timpurile, ca teritoriu rusesc.

1820: Este descoperită celebra statuie grecească Venus din Milo în Insula Milos din Marea Egee.

Venus din Milo, cunoscută și ca Venus de Milo, este o sculptură din Grecia Antică, ce o reprezintă pe zeița greacă a iubirii și frumuseții, Afrodita (Venus la romani). Data creării ei este situată între anii 130 – 100 î.Hr., fiind atribuită lui Alexandros de Antioch (inițial a fost atribuită, eronat, lui Praxiteles).

Statuia, care este din marmură și are o înălțime de 203 cm, este expusă la Muzeul Luvru din Paris. Brațele și soclul s-au pierdut. Statuia a fost găsită pe data de 8 aprilie 1820 de țăranul Yorgos Kentrotas pe insula Milo din Marea Egee. Nu este clar în ce rol o reprezintă pe Venus, dar se crede că ar reprezenta-o pe Venus Victrix („Venus, învingătoarea”), care ține un măr de aur în mână, pe care i l-a dat Paris din Troia.

1829: A apărut, la București, primul periodic din Țara Românească: „Curierul Românesc”, editat de Ion Heliade Rădulescu.

1866: Italia și Prusia se aliază împotriva Imperiului Austriac.

1880: A avut loc, la Teatrul Național din București, premiera piesei lui I.L. Caragiale, „D-ale Carnavalului”.

1904: Franța și Marea Britanie semnează Antanta Cordială.

Antanta Cordială reprezintă o serie de acorduri semnate, la 8 aprilie 1904, între Regatul Unit și Republica Franceză. Dincolo de problemele imediate ridicate de expansiunea colonială tratate de acest acord, semnarea Antantei Cordiale a marcat sfârșitul unui mileniu de conflicte intermitente între cele două țări și statele predecesoare ale lor, și începutul unei coexistențe pașnice care continuă și în prezent. Antanta Cordială, împreună cu alianța anglo-rusă și cu alianța ruso-franceză, a alcătuit sistemul de alianțe denumit Tripla Înțelegere între Regatul Unit, Franța și Rusia, alianță ce a constituit tabăra învingătoare în Primul Război Mondial.

 Termenul francez Entente-Cordiale (tradus de regulă ca „acord cordial”) a fost folosit, în 1844, pentru interesele comune ale Regatului Unit și ale Franței. Astăzi, el este utilizat, în principal, pentru a doua Antantă cordială, și anume acordul scris, parțial secret, semnat la Londra, între cele două puteri, la 8 aprilie 1904.

Acordul a reprezentat o schimbare pentru ambele țări. Franța fusese izolată de celelalte puteri europene, în principal, ca rezultat al eforturilor cancelarului german Otto von Bismarck de a înstrăina Franța de potențialii ei aliați, întrucât el credea că Franța va căuta să se răzbune pentru înfrângerea ei în războiul franco-prusac din 1870–1871. Regatul Unit păstrase timp de un secol politica sa de „splendidă izolare” în raport cu Europa continentală, intervenind în problemele continentale doar când considera necesar pentru a proteja interesele britanice și pentru a menține un echilibru al puterii. Situația ambelor țări s-a schimbat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

Schimbarea a pornit de la pierderea încrederii în sine a britanicilor după umilința din al Doilea Război al Burilor și de la temerile crescânde că țara a devenit izolată în fața unei Germanii potențial agresive. Încă din martie 1881, omul politic francez Léon Gambetta și prințul de Wales de la acea vreme, Albert Edward, s-au întâlnit la Château de Breteuil pentru a discuta o alianță împotriva Germaniei. Cursa pentru Africa a împiedicat, însă, cele două țări să ajungă la o înțelegere. La inițiativa Secretarului Colonial Joseph Chamberlain, au avut loc trei runde de negocieri germano-britanice, între 1898 și 1901. După ce Albert Edward a devenit rege, el a refuzat să adere la Tripla Alianță și a reluat ideea unei alianțe franco-britanice.

Când Războiul Ruso-Japonez era pe cale să izbucnească, Franța și Regatul Unit s-au văzut pe punctul de a fi târâte în conflict de cele două tabere. Franța avea o alianță fermă cu Rusia, în timp ce Regatul Unit semnase recent un tratat de alianță cu Japonia. Pentru a evita războiul, ambele puteri au renunțat la vechea lor rivalitate și și-au rezolvat diferendele din Africa, din Americi, Asia și Pacific. În acest scop, ministrul francez de externe Théophile Delcassé și Lord Lansdowne, secretarul de stat pentru afaceri externe, au negociat un acord în problemele coloniale, iar Lord Lansdowne și Paul Cambon, ambasadorul Franței la Londra, au semnat această convenție la 8 aprilie 1904. Nu este foarte clar ce însemna această Antantă pentru Foreign Office-ul britanic. De exemplu, la începutul lui 1911, în urma relatărilor din presa franceză privind contrastul între forța Triplei Alianțe și starea muribundă a Antantei, Eyre Crowe a comentat: Faptul fundamental, desigur, este acela că Antanta nu este o alianță. În ce privește situațiile de mare urgență, se poate observa că ea nu are nicio substanță. Căci Antanta nu este nimic mai mult decât un cadru mental, o vedere comună a celor două țări asupra politicilor generale, dar care poate fi sau poate deveni atât de vagă încât să-și piardă tot conținutul.

Documente semnate:

 Antanta era compusă din trei documente:

   Primul și cel mai important document era Declarația privind Egiptul și Marocul. În schimbul promisiunii francezilor că nu vor „obstrucționa” acțiunile britanice în Egipt, britanicii au promis să permită Franței să „păstreze ordinea … și să ofere asistență” în Maroc. S-a garantat libera trecere a francezilor prin Canalul Suez, aducând, în sfârșit, în vigoare Convenția de la Constantinopol, și a interzis ridicarea de fortificații pe o parte din coasta Marocului. Tratatul conținea o anexă secretă ce trata „schimbarea circumstanțelor” în administrarea oricăreia dintre cele două țări.

   Al doilea document trata Newfoundland și părți din Africa de Vest și Centrală. Francezii au renunțat la drepturile lor (ce rezultau din tratatul de la Utrecht) la coasta vestică a Newfoundlandului, deși au păstrat dreptul de a pescui în preajma coastei. Britancii, în schimb, le-au cedat francezilor orașul Yarbutenda (de lângă coasta dintre Senegal și Gambia) precum și Iles de Los (parte a Guineei de astăzi). O altă stipulare trata frontiera dintre posesiunile franceze și britanice de la est de râul Niger (din Nigerul și Nigeria de astăzi).

    Declarația finală privea Siamul (Tailanda), Madagascar și Noile Hebride (Vanuatu). În Siam, britanicii au recunoscut o sferă de influență franceză la est de bazinul râului Menam; în schimb, francezii au recunoscut influența britanică la vest de bazinul Menamului. Ambele părți au renunțat explicit la ideea de a anexa teritoriul siamez. Britanicii și-au retras obiecțiile la introducerea unei taxe vamale de către francezi în Madagascar. Cele două părți au căzut de acord să „pună capăt dificultăților rezultate din lipsa jurisdicției asupra indigenilor din Noile Hebride”.

Comemorare

Carte poştală franceză din 1904 cu Britannia și Marianne dansând împreună, simbolizând noua cooperare între cele două țări.

Aniversarea centenară a Antantei cordiale în 2004 a fost marcată de mai multe evenimente oficiale și neoficiale, inclusiv de o vizită de stat în Franța, în aprilie, a reginei Elisabeta a II-a și a ducelui de Edinburgh, precum și o vizită a președintelui Chirac la Londra, în noiembrie. Soldații britanici (Pușcașii Marini Regali, regimentul de cavalerie Household Cavalry, Gărzile de Grenadier și King’s Troop, Royal Horse Artillery) au condus parada de la Paris de ziua națională a Franței pentru prima oară, cu avioanele Red Arrows zburând pe deasupra.

Atât în gara internațională Waterloo din Londra (și apoi în noul terminal din gara St. Pancras), cât și în Gara de Nord din Paris, cele două terminale ale serviciului Eurostar care circulă prin Tunelului Canalului Mânecii, drapelele celor două state apar legate de cuvintele Entente cordiale.

La summitul din 2008 cu primul ministru Gordon Brown, președintele francez Nicolas Sarkozy a cerut o antantă amicală mai puternică în discursul său în fața Camerei Comunelor. Brown, în schimb, a cerut o antantă formidabilă, punând accent pe cooperarea militară între Regatul Unit și Franța și indicând un interes spre integrarea militară a Uniunii Europene și întărirea politicii externe comune.

1909: Regele României,Carol I, adresează o scrisoare prințului Ferdinand de Saxa Coburg, prin care recunoaște independența și proclamarea regatului bulgar.

1911: Fizicianul olandez Heike Kamerlingh Onnes descoperă supraconductibilitatea.

Supraconductibilitatea este un fenomen în care rezistența electrică a unui material conductor devine zero, dacă temperatura sa este mai mică decât o anumită valoare specifică materialului, numită temperatură critică. Fenomenul a fost observat pentru prima dată de către Heike Kamerlingh Onnes în 1911. Studiind dependența de temperatură a mercurului, el a observat că sub o anumită temperatură, apropiată de temperatura heliului lichid (4,2 K), rezistivitatea scade brusc către zero. Ulterior s-a putut determina o temperatură critică pentru diferite elemente chimice simple și compuse. S-a observat de asemenea că, dacă se aplică unui supraconductor un câmp magnetic, fenomenul de supraconductibilitate dispare la o anumită intensitate a câmpului, numită intensitate (de câmp) critică. Aceasta depinde de asemenea de materialul supraconductorului și de temperatură. Dacă densitatea curentului prin supraconductor, depășește o anumită valoare critcă, supraconductibiltatea dispare. Alt fenomen observat a fost expulsarea câmpului magnetic dintr-un corp aflat în stare de supraconductibilitate. Acest fenomen este numit Efectul Meissner.

1918: A luat ființă, la Iași, Liga Poporului, formațiune politică aflată sub conducerea generalului Alexandru Averescu.

1924: Lee de Forest obține în SUA patentul pentru pick-up.

1985: Mihail Gorbaciov anunță că URSS va suspenda instalarea rachetelor cu rază medie de acțiune (SS-20) în Europa și a cerut Statelor Unite să facă același lucru.

1993: Pentru prima dată după cel de- al Doilea Război Mondial, militarii germani au fost autorizați să acționeze în afara granițelor NATO la aplicarea interdicției de survolare a teritoriului Bosniei-Herțegovina, decisă de Națiunile Unite.

1999: Mii de persoane formează scuturi umane pe trei poduri din Belgrad și Novi Sad pentru a le proteja împotriva raidurilor NATO.

2003: Regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei și Regina Silvia au început o vizită de 3 zile în România.

2004: A fost anunțată descoperirea, pe o fibulă de tip romano-bizantin din secolul al VI-lea, a primei imagini reprezentând chipul lui Iisus Hristos de pe teritoriul României, în urma unor cercetări arheologice desfășurate în localitatea Davideni din judetul Neamț.

2005: Peste patru milioane de oameni participă la funerariile papei Ioan Paul al II-lea.