5 martie în istorie

1608: Sigismund Rákóczi s-a retras din domnie; a fost ales ca principe al Transilvaniei Gabriel Báthory.

1616: Biserica catolică a declarat ca erezii, teoriile legate de astronomie ale matematicianului Nicolaus Copernic.

Nicolaus Copernic (germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik) (n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Toruń, aflat azi în Polonia – d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog, matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar. Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez.

Biografie:

 Copernic provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva cavalerilor teutoni. După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități ale timpului. Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 intră la studii superioare la Universitatea din Cracovia (în poloneză Kraków, iar în germană Krakau), unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica și și-a cultivat pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani obține titlul de doctor în aceste științe. La încheierea studiilor, în 1496, pleacă în Italia, unde în 1497 începe să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea opinia comună la acea vreme. În acest timp locuiește în casa matematicianului Domenico Maria Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, și începe să se intereseze de astronomie și geografie. Împreună observă la 9 martie 1497 acoperirea stelei Aldebaran de către lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ține prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.

În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci și se documentează asupra ipotezei heliocentrice, pe care au susținut-o unii filozofi ai antichității: Philolaos, Aristarh din Samos, Platon și convinge tot mai mult de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu. După 1497 a plecat la Viena, unde a studiat astronomia cu Regiomontanus. În 1501 este chemat la Roma, unde predă matematica și astronomia și, alături de Domenico Maria Novara, efectuează observații astronomice. Reîntors în Polonia (1511), Copernic și-a desfășurat activitatea în orașele Frombork, Olsztyn și Lidzbark și a efectuat observații astronomice în turlele acestuia din urmă. Astfel, între anii 1503 și 1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat de astronomie, “De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus”, care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea. În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul “Concilului din Laterano” (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, “De Revolutionibus Orbium Coelestium” (“Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte, fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice.

 Activitate științifică

 Teoria cosmologică a lui Ptolemeu (“Sistemul ptolemeic”), oficial acceptată, concepea existența unui univers geocentric în care pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele “stele fixe”. În tratatul său, Copernic reia[3] o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale pământului: în jurul axei (“rotație”), în jurul soarelui (“revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe, deși lărgindu-i substanțial dimensiunea în raport cu universul ptolemaic, pentru a putea explica astfel lipsa paralaxei stelare (între sfera a șaptea a lui Saturn și a opta sferă, aceea a stelelor fixe, Copernic postulează un enorm spațiu).

Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure considerente “practice”, mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism. Acest aspect mai mult sau mai puțin important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță copleșitoare, ținând cont că ordinea planetelor juca un rol crucial în realizarea prezicerilor astrologice, atât de populare la elita aristocratică a Europei.

Copernic a devenit conștient de aceste neajunsuri ale astronomiei zilei în perioada stundenției lui la Bologna, unde a aflat despre critica serioasă făcută cu o jumătate de secol înaintea publicării lucrării coperniciene de către umanistul italian Pico dela Mirandola ghicitului astrologic (“Tratatul contra ghicitului astrologic” (1491), publicat doar după moartea autorului în 1496).

În epoca lui Copernic astronomia și astrologia nu erau încă nici discipline separate și nici nu se bucurau de o respectabilitate diferită.  “Marele tratat” astronomic al lui Ptolemeu (Megali Sintaxis, Almagest) se bucura de aceea de tot atât de mare apreciere și interes ca și azi mai puțin cunoscuta lui scriere astrologică numită “Tetrabiblos”.

Principala motivație de a cunoaște și înțelege mecanica cerească era deci la finele Evului Mediu o mai bună prezicere astrolologică, și chiar și la două generații după Copernic, un Kepler sau un Galileo își mai câștigau încă pâinea furnizând preziceri astrologice aristocrației.

Sistemul ptolemeic geocentrist putea să determine direcția unei planete de interes la un moment dat, însă nu era capabil să măsoare distanța între Pământ și această planetă, fapt care avea repercusiuni astrologice, căci ordonarea planetelor nu putea să fie făcută obiectiv, ci doar conform nesigurei ipoteze a lui Ptolemeu: acesta a presupus că cu cât mai mult timp îi ia unei planete să parcurgă circuitul pe boltă, cu atât aceasta e mai depărtată de Pământ. Ipoteza lui devenea însă impotentă în cazul lui Mercur și Venus, care ambele aveau un parcurs pe boltă de un an, caz care era complicat în plus și de “coincidența” că acest termen era și timpul parcursului solar pe ecliptică. Lui Venus și lui Mercur nu li se puteau așadar aloca distanțe diferite față de Pământ apelând la ipoteza ptolemeică, care ea formase totuși timp de mai bine de un mileniu gândirea celor interesați de “știința stelelor” în lumea greacă, latină și arabă. Un sistem heliocentric așa cum gânditori medievali care l-au precedat pe Copernic au luat și ei în considerare fără a-l și adopta, avea avantajul de a permite măsurarea distanței relative a oricărei planete față de noul centru care devenea Soarele, apelând la o triangulare trigonometrică în care distanța Soare-Pământ forma baza cunoscută a triunghiului.

Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o teorie de compromis, după care pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se mișcă în jurul soarelui, care, la rândul lui, înconjoară pământul. După respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

 Impactul operei sale

Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei revoluții științifice. A deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei.

După o muncă de 40 de ani, a dovedit inconsistența teoriei geocentrice a lui Ptolemeu și astfel a exercitat un puternic impact în mentalitatea Evului Mediu. Astfel, Copernic a demonstrat că Pământul este o planetă ca toate celelalte, dând o lovitură decisivă teoriilor mistice despre existența unei lumi cerești deosebită de lumea pământeană.

Așa cum se temuse Copernic (care a amânat publicarea ideilor lui timp de aproape trei decenii), ipoteza lui sosea într-un moment critic, anume imediat după ruptura produsă în biserica creștină apuseană de Luther. Concurată fiind acum de protestantism, reacția naturală a Bisericii Catolice a fost copierea fundamentalismului adversarului, mișcare cunsocută de istorici sub numele de Contra-Reformă. Leaderii Reformei precum Luther sau Calvin au fost primii care l-au acuzat în termeni fără echivoc pe Copernic de erezie, respingând teza heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică. Biserica catolică, a cărei practică uzuală fusese până atunci adaptarea pozițiilor ei la noile cunoștințe (integrarea neo-aristotelismului în doctrina oficială a fost un astfel de exemplu), de frică că ar putea pierde adepți, va emula în privința copernicianismului teologia protestantă cu accentul ei pus pe litera Bibliei, și va condamna în 1616 toate scrierile care susțineau heliocentrismul. Koiré consideră că un factor decisiv în schimbarea de atitudine a autorităților catolice l-a avut și realizarea gravelor consecințe de ordin teologic pe care le aducea heliocentrismul copernician, care făcea din Pământ o simplă planetă printre altele, așa cum aratase deja la acel moment criza declanșată de teza universului infinit și ipoteza existenței mai multor lumi (sisteme solare), așa cum speculase turbulentul Giordano Bruno. Pe de altă parte, pentru întreaga ierarhie religioasă (catolică și protestantă) mai importantă și amenințătoare chiar decât ipoteza heliocentrică propusă de Copernic, era pretenția lui și a discipolilor lui de a pune speculația științifică sau filozofică mai presus decât Biblia (și exegeza biblică), așa cum dovedea polonezul prin chiar dedicația către Papă din deschiderea primei ediții. Dacă până nu cu mult timp în urmă teologia mai era încă cunoscută sub numele de “regina științelor” în timp ce știința însăși – “filozofia”, cum era ea numită în epocă – era considerată “sluga teologiei” (ancilla theologiae), noile științe precum matematica și astronomia pretindeau acum că dobândeau și vehiculau adevăruri în lumina cărora trebuia citită și înțeleasă (interpretată) chiar și Biblia. Doctrina sa heliocentrică a fost completată și dezvoltată de Johannes Kepler și apoi de Isaac Newton, care i-a dat forma definitivă și explicația fizică. De asemenea, susținători ai lui Copernic precum Thomas Digges și Giordano Bruno ajung la ideea universului nesfârșit. Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică.

1658: A început domnia lui Mihnea Radu în Țara Românească (1658 – 1659).

 Mihnea al III-lea (Mihail Radu) (d. 6 aprilie S.V. 26 martie 1660) a fost domn al Țării Românești (1658-1659). A dus o politică internă de consolidare a domniei, sprijinindu-se, împotriva marii boierimi, pe slujitorii militari (dorobanți), pe orășeni și pe țărani, cărora le-a îngăduit să se răscumpere, fără voia stăpânilor lor.

După încoronarea de la mănăstirea Radu-Vodă de către patriarhul Macarie al Antiohiei și-a schimbat titlul de „domn” cu cel de „ighemon” și numele de Mihnea cu cel de Mihail-Radu.

Coordonându-și acțiunile cu cele ale principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea, a început acțiunile militare împotriva turcilor (1659). După câteva victorii obținute în sudul Dunării, atacat din spate de tătari și având împotrivă întreaga boierime, a fost nevoit să se retragă în Transilvania, unde a și murit.

Steagul Țării Românești din vremea lui Mihnea al III-lea avea fondul roșu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin cu coroană princiară, având ca suporți doi lei rampanți, totul încoronat cu o coroană arhiducală susținută de doi îngeri; în partea superioară a steagului era scris numele și titulatura. IO Mihail Radu cu mila lui Dumnezeu domn al Ungrovlahiei și al părților megieșite arhiduce.

1711: Printr-un ucaz al țarului Petru cel Mare, în cadrul reformelor sale, este definită o nouă funcție, aceea de Oberfiskal, un funcționar superior “a cărui sarcină va fi să-i urmărească în taină pe toți oamenii și chiar și pe cei mai înalți dregători”. Oberfiskalul are în subordine 500 de fiskalii care urmează să descopere pe judecătorii corupți, pe cei care înșeală fiscul, pe funcționarii care cer mită.

1889: La Ateneul Român a avut loc primul concert susținut de orchestra Societății Filarmonice Române, astăzi Filarmonica George Enescu.

1902: S-a adoptat “Legea pentru organizarea meseriilor”, cunoscută sub numele de Legea Missir; a intrat în vigoare la 13/26 septembrie 1902.

1918: Sfârşitul Primului Război Mondial. A fost semnat, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia s-a definitivat Tratatul de pace de la Bucureşti (5/18).

 Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost un tratat de pace semnat de România la 7 mai 1918, cu Imperiul German și Austro-Ungaria, în decursul primului război mondial. Tratatul preliminar de pace a fost semnat în data de 5/18 martie 1918 la Buftea, de unde numele de Pacea de la Buftea-București.

 Context

Prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1917, Bolșevicii, conduși de Lenin și finanțati de Germani preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski. Guvernul bolșevic își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război. Această retragere și epuizarea resurselor armatei române (populația civilă și ostașii fiind contaminați de epidemia de tifos) determină încheierea campaniei românești din primul război mondial din 1916-1917. Guvernul român, refugiat la Iași, și a cărui autoritate era erodată de dezordinea din țară și de cetele de soldați ruși debandați care jefuiau satele, este silit să negocieze și să accepte cererile inamicului.

 Dispozițiile tratatului

Printre altele, condițiile tratatului prevedeau că:

* România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă “Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja “Cadrilaterul” în decembrie 1916 ; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv;
* România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
* România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere.

Urmări

Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit oricum mărit din război.

Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, dispozițiile sale nu au intrat în vigoare decât timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea semne de epuizare la rândul lor în octombrie 1918, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze condusă de generalul Berthelot. Aceasta a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României (“Întregirea”).

1918: Capitala Rusiei se mută de la Petrograd la Moscova.

1919: Decret-lege privind adoptarea calendarului gregorian, începând de la 1 aprilie 1919 (stil vechi), care a devenit 14 aprilie (stil nou).

1931: „Pactul de la Delhi” încheiat de Mahatma Gandhi cu E.Irwin, viceregele Indiei, privind suspendarea campaniei de nesupunere civilă începută în martie – aprilie 1930, organizarea unei consfătuiri a delegaților Congresului cu guvernul britanic.

Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar – d. 30 ianuarie 1948, New Delhi) cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

Gandhi provenea dintr-o familie indiană din pătura superioară a societății, aparținând castei neguțătorilor, Vaishya. Tatăl lui, Mohandas Kaba Gandhi, a fost prim-ministru în Kathiawar în statul Vankaver. După frecventarea colegiului „Samaldas“ din Bhavnagar, studiază dreptul la Universitatea din Ahmadabad și University College London și practică pentru scurt timp avocatura în Bombay. Din anul 1890 devine vegetarian. În 1893 pleacă în Africa de Sud, în funcție de consilier juridic al unei firme comerciale indiene, unde va rămâne timp de 21 de ani. Aici este confruntat cu o realitate teribilă, mii de imigranți indieni sunt victime ale segregației rasiale, ceea ce îl determină să se angajeze în lupta împotriva dominației britanice.

Gandhi luptă pentru recunoașterea drepturilor compatrioților săi și, începând din anul 1906, lansează la nivel de masă metoda de revoltă bazată pe rezistență pașnică, denumită Satyagraha, o formă de refuz radical al oricărei colaborări cu autoritățile britanice. Guvernul sudafrican admite, în cele din urmă, adoptarea unor reforme în favoarea muncitorilor indieni: anularea unora din regulile discriminatorii, recunoașterea drepturilor civile pentru imigranți și validitatea căsătoriilor religioase.

În 1915 Gandhi se întoarce în India, unde fermenta deja nemulțumirea populației autohtone împotriva dominației britanice, în special împotriva unei noi legi agrare, care prevedea confiscarea pământului țăranilor în caz de recoltă proastă sau necultivare. Gandhi devine lider al Partidului Congresului, care avea în program eliberarea Indiei de sub colonialismul britanic.

În 1919 declanșează prima mare campanie satyagraha de nesupunere civilă, care prevedea boicotul mărfurilor englezești și refuzul plății impozitelor. Gandhi este arestat și, după un proces, este condamnat la câteva luni de închisoare. Abia eliberat, își continuă activitatea, este din nou arestat, apoi, pus în libertate, participă la Conferința din Londra (1926) asupra problemei indiene, cerând independența țării sale. În anul 1930 se inițiază o largă campanie de rezistență, având ca obiectiv abrogarea impozitului pe sare și boicotarea textilelor provenite din Marea Britanie. Autoritățile engleze îl arestează împreună cu soția sa și cu alți 50.000 de militanți indieni. În închisoare, reacționează cu lungi greve ale foamei, care se repetă și în viitor, devenite legendare.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Gandhi cheamă populația să nu susțină Marea Britanie, dacă aceasta nu garantează independența Indiei. Guvernul englez reacționează cu arestarea lui, împreună cu alți 60.000 de oponenți, și nu este eliberat decât după doi an de detenție. Părăsiți India, această declarație din 1942 sfârșește prin a cristaliza rezistența în jurul lui: considerat un fel de sfânt și un conducător politic, Gandhi obține retragerea britanică și independența Indiei la 15 august 1947.

Gandhi asistă cu durere la diviziunea subcontinentului indian în două state, India și Pakistan, care consfințește separarea între hinduiști și musulmani și care culminează la sfârșitul anului 1947 cu un război civil, ce a costat viața a peste un milion de oameni și a pus pe drumuri șase milioane de refugiați. Atitudinea moderată a lui Gandhi în problema scindării țării a provocat ura unui fanatic hindus, care-l asasinează la 30 ianuarie 1948, în timpul unei ceremonii religioase. Incinerarea sa publică a provocat manifestări extraordinare de doliu popular.

1933: Partidul nazist al lui Adolf Hitler obține 43,9% la alegerile Reichstag. Acest lucru va permite mai târziu naziștilor să treacă legea de abilitare și de a stabili o dictatură.

Alegerile federale germane din martie 1933 din Republica de la Weimar, au avut loc pe data de 5 martie 1933 și au fost ultimele alegeri libere din Germania care s-au ținut înainte de al doilea război mondial. Mulțumită succesului obținut de Partidul nazist și aliații săi din timpul scrutinului, liderul și cancelarul Germaniei, Adolf Hitler a promulgat Actul de Împuternicire, care îi dădea efectiv puterea unui dictator.

Alegerile au avut loc la scurt timp după incendierea Reichstagului, în care parlamentului german i-a fost dat foc intenționat de către un comunist olandez, Marinus van der Lubbe. Acest eveniment a avut efectul comun de a diminua popularitatea Partidului comunist (KPD) și a-i permite lui Hitler să îl convingă pe președintele Paul von Hindenburg să adopte decretul Incendiului de la Reichtag. Această lege de urgență a îndepărtat multe dintre libertățile civile și a permis arestarea liderilor KPD la scurt timp după alegeri, înnăbușind votul comunist și consolidând poziția naziștilor. La acea vreme, nu atât de asupriți precum comuniștii, social democrații au fost limitați în acțiunile lor, cât timp liderul partidului plecase deja spre Praga, iar mulți membri acționau numai clandestin. Din acest moment, se consideră că incendiul ar fi avut un efect major asupra rezultatului alegerilor. Ca înlocuitor, vreme de 10 ani, noul parlament a folosit Casa Kroll Opera pentru întâlnirile sale.

Pentru a se asigura mai departe că rezultatul votului va fi o majoritate nazistă, organizațiile naziste au monitorizat evoluția votului. În Prusia, 50000 de membri ai SS, SA și Stahlhelm au fost puși să monitorizeze voturile, ca șerifi deputați.

Totuși, în ciuda obținerii unui rezultat mult mai bun decât la alegerile din noiembrie 1932, naziștii nu s-au descurcat atât de bine pe cât spera Hitler, realizând mai degrabă 43,9%, decât 50+% cum se aștepta. Așadar a fost forțat să mențină coaliția cu Partidul Naționaliștilor Germani (DNVP) pentru a forma o majoritate. În plus, Hitler avea nevoie de două treimi din majoritate pentru a promulga Actul de Împuternicire ( o lege care i-a permis să promulgheze legi fără să consulte Reichstagul), pe care le-a câștigat convingând Partidul Central să voteze cu el. Actul a fost promulgat pe 23 martie. Social democrații au fost singurii care s-au opus măsurii, ce a intrat în vigoare la data de 27 martie. De altfel, reprezentarea social democrată a fost suprimată, deoarece câțiva deputați social democrați care au fost aleși la Reichstag, au fost împiedicați în a-și ocupa locurile, de către naziști. Dacă Partidul Comunist participa, reprezentanții săi ar fi contribuit cu 17% din votul de la Reichstag. În schimb, reprezentanții săi au fost arestați pentru suspectarea în cazul incendierii Reichstagului. Deși Actul de Împuternicire a fost menit să fie eficient doar timp de patru ani, oficial a fost prelungit de două ori. Puterile obținute datorită actului a permis ca KPD și Partidul Social Democrat să fie proscrise și stabilea, cu fermitate, conducerea Germaniei ca dictatură.

1946: Churchill a declarat, la Fulton (Missouri), că de la Stettin, din Baltica, până la Trieste, din Adriatica, o “cortină de fier” a coborât traversând continentul european – începutul Războiului Rece.

Cortina de fier este o sintagmă des folosită pentru a desemna linia de demarcație în Europa între Europa Occidentală și Europa Răsăriteană, din perioada Războiului Rece.

Termenul de “cortină de fier” fusese folosit încă din 1919, cu sensul de “barieră impenetrabilă”, iar din 1920 a început să fie asociat cu limita vestică a sferei de influență a Uniunii Sovietice. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sintagma a fost utilizată, ocazional, de către ministrul român de externe, Grigore Gafencu, de ministrul german al propagandei, Joseph Goebbels, și contele Lutz Schwerin von Krosigk. Însă “cortina de fier” nu a intrat în uz curent decât în urma celebrului discurs al lui Winston Churchill din 5 martie 1946, în care a remarcat:

   “De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezișul continentului”.

Alianța americano-sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se răcise deja considerabil când Churchill rostea aceste cuvinte, iar în câțiva ani ea avea să dispară complet, lăsând locul unei intense dușmănii între cele două superputeri, (Statele Unite și Uniunea Sovietică), ce avea să definească Războiul Rece.

Europa a fost împărțită în două mari sfere de influență: americană (în Vest) și sovietică (în Est), iar un număr foarte mic de țări au rămas neutre.

Țările din tabăra estică au fost următoarele (în ordine alfabetică):

    Albania; Cehoslovacia; Republica Democrată Germană (Germania de Est); Republica Populară Bulgaria; Republica Populară Polonă; Republica Populară Română, din 1965 – Republica Socialistă România; Republica Populară Ungară;  Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Țările din tabăra vestică au fost următoarele (tot în ordine alfabetică): Belgia; Danemarca; Franța; Grecia; Irlanda; Italia; Islanda; Norvegia; Olanda; Portugalia; Republica Federală Germania (Germania de Vest); Spania; Turcia.

În sfârșit, țările neutre au fost următoarele: Austria; Elveția; Finlanda; Iugoslavia; Suedia.

1953: Moare Iosif Vissarionovici Stalin în vârstă de 74 de ani. Trupul său a fost mumificat și păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lângă zidul Kremlinului.

Iosif Vissarionovici Stalin (n. 18 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, a fost un om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la moartea sa. Din 1946 a deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă ca interpretare a lui Stalin este adeseori numită și stalinism.

Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politică Economică (NEP) cu planurile cincinale, (introduse în 1928) și agricultura individuală cu agricultura cooperatistă, Uniunea Sovietică a fost transformată dintr-o societate țărănească într-o mare putere industrială mondială la sfârșitul celui de-al patrulea deceniu, țara sa devenind a doua putere economică din lume. Agricultura sovietică, care a fost exploatată pentru finanțarea industrializării, a continuat să fie subdezvoltată pe toată durata deceniului. Colectivizarea a trebuit sa facă față opoziției generalizate a chiaburilor, în fapt, cei mai harnici și gospodari oameni ai satelor, având ca rezultat o luptă înverșunată a multor țărani împotriva autorităților.

În acest timp, Stalin a argumentat că fracționismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea slăbi Uniunea Sovietică în fața inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a eliminat opoziția politică prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern și prin execuții, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populației, a câștigat sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.

O victorie greu cucerită în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941–1945, (care a fost posibilă cel puțin parțial datorită capacităților de producție ridicate în timpul industrializării forțate), a pus temelia pentru formarea Pactului de la Varșovia și a consfințit poziția URSS drept una dintre cele două superputeri mondiale dominante, poziție pe care a menținut-o pentru aproape patru decenii după moartea lui Stalin (în 1953). Cu toate acestea, generațiile de conducători care au urmat au repudiat stalinismul. Succesorul lui Stalin și prim-secretar al partidului, Nikita Hrușciov, a denunțat folosirea represiunii în masă și cultul personalității, (în 1956).

1968: În perioada 5-10 martie 1968 a avut loc prima ediție a Festivalului Internațional de muzică ușoară Cerbul de Aur.

Festivalul „Cerbul de Aur” este un eveniment devenit tradiție ce are loc an de an în Piața Sfatului din Brașov, care se organizează în lunile august-septembrie la Brașov. Desfașurat pentru prima dată în 1968, festivalul a impus de-a lungul timpului vedete care s-au bucurat de mare succes în țară și în străinătate. „Cerbul de Aur” este un spectacol-concurs de interpretare ce urmareste promovarea talentelor din Romania și de peste hotare. Printre artiștii străini ce s-au aflat pe scena festivalului se numară: Diana Ross, Sheryl Crow, Waldo, Tom Jones, Vaya con Dios, Coolio, Kenny Rogers, Ricky Martin, Kelly Familly, Simple Minds, Amália Rodrigues etc.

 Ediția I 1968

Desfășurare: Festivalul s-a desfășurat între 5 și 10 martie, în incinta Teatrului Dramatic. Directori: Tudor Vornicu și Ilie Mănescu. Orchestra a fost condusă de maestrul Sile Dinicu. Televiziunea Română s-a ocupat de organizare, ea fiind cea care a făcut selecția concurenților și a vedetelor. În prima zi a fost susținut un recital de către celebrul cântăreț Constantin Drăghici. Concursul propriu-zis a avut loc între 6 și 9 martie. Pe data de 7 martie, TVR a scos revista oficială a primei ediții a festivalului, în cinci limbi. Aceasta conținea interviuri cu vedetele participante, precum și biografia concurenților. Aprecierile internaționale au fost extraordinare, privind atât desfășurarea, cât și aranjamentul scenic. La încheierea Festivalului, pe 10 martie, oficialitățile române au oferit o cină la restaurantul „Aro Palace” (pe atunci „Carpați”) concurenților, vedetelor, juriului și jurnaliștilor.

 Prezentatori: Stela Popescu, Iurie Darie

Câștigători:

    Cerbul de Aur Belgia Jaques Hustin
    Cerbul de Argint Cehoslovacia Josef Laufer
    Cerbul de Bronz Belgia Kalinka.

1970: A intrat în vigoare Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare.

2003: La Haifa, 17 civili israelieni sunt uciși de o bombă sinucigașă Hamas în masacrul din autobuzul 37.