27 februarie în istorie

1470: Ștefan cel Mare atacă și incendiază orașul Brăila în încercarea sa de a scoate de sub influența otomană Țara Romanească și de a-l îndepărta pe Radu cel Frumos de la tron.

 Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost Domn al Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit aproape 50 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, țara a dus multe lupte pentru independență împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Mai multe dintre bisericile și mănăstirile construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

Calitățile umane, cele de om politic, de strateg și de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru apărarea integrității țării, inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri contemporani, iar, grație tradiției populare, a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.

Iată cum îl descrie Grigore Ureche în cronica sa: “Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”

1510: Afonso de Albuquerque cucerind Indiile Orientale, pune stăpânire pe cetatea Goa.

Afonso de Albuquerque sau Affonso d’Albuquerque (n. 1453 – d. 16 decembrie 1515) a fost un navigator și colonizator portughez (supranumit Afonso cel Mare), întemeietorul puterii portugheze în India.  La 20 ianuarie 1510, conducând o flotă de 20 de caravele (cu 2 000 de oameni) pornește să cucerească Goa (supranumit “orașul de aur”), marele port de pe coasta vestică a Indiei, pe care reușește să-l cucerească definitiv abia în cea de-a doua expediție (noiembrie 1510, cu 34 de corăbii), când a nimicit în câteva ore garnizoana de 9 000 de soldați și a ucis peste 6 000 de negustori arabi cu familiile, jefuind cumplit orașul.

1560: Se semnează Tratatul de la Berwick dintre Anglia și nobilii scoțieni, care avea să conducă la alungarea francezilor din Scoția.

1594: Henric al IV-lea este încoronat rege al Franței, punând astfel bazele dinastiei Bourbonilor.

 Henri de Bourbon (franceză Henri IV; denumit și Henric cel Mare (Henri le Grand) iar în regiunea lui de baștină, Gasconia, unde era iubit, era numit și “regele nostru Henric” (13 decembrie 1553 – 14 mai 1610), a fost rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), primul rege din familia de Bourbon. Unul dintre meritele lui este dezvoltarea economică a Franței, după un război religios ce a dezbinat țara. Prin Edictul din Nantes asigură libertatea religiei protestante hughenote în Franța.

1617: Suedia și Rusia încheie Tratatul de la Stolbovo punând capăt Războiului ingrian, care avea să închidă accesul Rusiei la Marea Baltică.

1626: Un edict promulgat de cardinalul Richelieu interzice practicarea duelurilor.

Duel (latină duellum) este o luptă între doi adversari, care folosesc aceleași arme și au șanse egale de a-l ucide pe celălat. Cauza unui duel în trecut era de cele mai multe ori apărarea onoarei rănite. Duelul avea reguli tradiționale bine stabilite, azi această luptă este aproape în toate țările interzisă.

 Originea istorică a duelului provine din lumea antică (în Iliada, duelul dintre Menelaos și Paris), la vechii germani rezulatul duelului dintre doi combatanți era hotărâtă de zei. In evul mediu rezultatul luptei dintre doi cavaleri era considerată ca o sentință judecătorească. Mai târziu rezolvarea conflictului printr-un duel a fost preluat într-o formă nouă în secolul XV de Spania, Italia și Franța care s-a extins apoi în toată Europa, rezultatul duelului fiind acceptat ca o hotărâre divină. Intre secolele XVI și XVII duelul era la modă, numai în Franța au murit între anii 1594 și 1610 de pe urma unui duel ca. opt mii de nobili sau ofițeri. Se spune că baronul François de Montmorency-Bouteville (1600-1627) ar fi omorât în duel 40 de adversari. Pe când în Anglia duelul era interzis pe la mijlocul secolului XIX în Europa era practicat până la începutul secolului XX.
 
Scopul duelului era obținerea unei așa numite „Satisfacții” pentru a salva „Onoarea pătată” în urma unei jigniri. Victoria unuia din ei de fapt nu era considerată de societate importantă ci faptul că cei doi combatanți acceptau duelul fiind considerați „bărbați de onoare” care riscau de a fi răniți sau omorâți. Nu aveau toți acest privilegiu de a participa la un duel, ci la acest ritual de a se putea duela cu arme luau parte de obicei nobili, ofițeri sau studenți. Apariția burgheziei prin secolului XIX a făcut că și aceștia au început să aparțină de așanumită „elită a societății” și să aibă dreptul de a participa la duel ca martori sau combatanți.

 Prin secolul XVII și XIX regulile duelului erau reguli bine stabilite care erau precizate în „Code Duello” din 1777, sau „Essai sur le duel“ a contelui „Comte de Chateauvillard” din 1836. De asemenea mai exista în Ungaria „Regulile de duelare” a lui Franz von Bolgár (Budapesta 1880, 7. ediția Viena 1903).

Jignirea. Jignirea era totdeauna factorul care provoca duelul ea fiind considerată ca o problemă de onoare care treuie rezolvată de bărbat. Jignirea putea fi verbală prin ironie, dispreț, bârfă la adresa celuilalt, sau a unui membru al familiei ca și o legătură sexuală extraconjugală. Jignirile puteau fi grave ca o palmă care nu sufereau amânare sau iertare, sau jigniri minore, la care era suficient o scuză pentru aplanarea conflictului.
 
Provocarea la duel. Cel jignit chema la duel persoana care l-a jignit, și cerea să numească pe cei doi secundanți care vor participa ca martori la duel, care erau prieteni sau membrii de familie. Duelul trebuia să aibă loc la cel târziu 24 de ore de la provocare, între timp secundanții încercau rezolvarea pe cale pașnică a incidentului sau să se determine ce arme vor fi folosite, pistol sau spadă. Folosirea altor arme necesita consimțământul celor doi combatanți.

Pregătirea. Datorită faptului că duelul era oficial interzis, se căuta ținerea duelului în secret, ea având loc frecvent dimineața devreme în locuri izolate. In afară de secundanți la locul duelului mai era un medic și eventual o persoană neutră care supraveghea dacă secundanții respectă regulile duelului.

Duelul. Desfășurarea duelului era hotărâtă de gradul de jignire. În cazul folosirii pistolului, erau diferențe între numărul de împușcături (1, 2 sau 3), distanța de tragere care era între 15 și 100 de m (frecvent ca. 11–74 m). La duelul cu sabia era stabilit dacă se oprește duelul când unul dintre duelanți sângerează sau până când este incapabil să continue lupta. Erau cazuri extreme de „fair play” când ambii combatanți ținteau dinadins cu arma alături, când numai unul din pistoale era încărcat, sau când condițiile erau mai severe și se duelau până la moarte.

1700: Se descoperă Insula Noua Britanie.

Insula Noua Britanie sau New Britain este cea mai mare insulă din Arhipelagul Bismarck, aparținând de statul Papua Noua Guinee. Este separat de insula Noua Guinee de strâmtorile Dampier și Vitiaz, iar de Noua Irlandă de canalul St. George. Cele mai importante așezări de isula New Britain sunt Rabaul (Kokopo) și Kimbe. În perioada colonială germană, aceasta era numită Neupommern („Noua Pomeranie”).

1844: Republica Dominicană își câștigă independența față de Haiti.

1861: Trupele rusești trag asupra unei mulțimi din Varșovia care protesta împotriva ocupației ruse și sunt uciși cinci protestatari.

1866: A apărut, la București, revista “Sarsailă” (până la 18 mai 1866), condusă de N.T. Orășanu; a continuat revista “Nichipercea”, căreia i-a preluat și numărătoarea anilor și a numerelor de apariție.

1882: Premiera, la Gimnaziul român din Brașov, a primei operete românești: “Crai nou”, de Ciprian Porumbescu. (27 februarie/11 martie)

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele Sucevei, Bucovina – d. 6 iunie 1883, Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) a fost un compozitor român.

Ciprian Porumbescu se naște la 14 octombrie 1853, la Șipotele Sucevei, într-o casă modestă de țară, ca fiu al Emiliei și al preotului Iraclie Golembiovski. Viitorul compozitor va utiliza la început numele de Golembiovski, apoi, pentru o perioadă Golembiovski-Porumbescu și mai apoi, Porumbescu. Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă și completă. A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, unde conduce corul Societății Culturale „Arboroasa”. În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu și alții, participă și tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistența cu minunatul său cântec de vioară. Apoi, cu ocazia unei burse, își continuă studiile la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde dirijează corul Societății Studențești „România Jună”. Aici va scoate, în anul 1880, colecția de douăzeci de piese corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români” („Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”), prima lucrare de acest gen din literatura noastră.

După această perioadă, urmează cea mai frumoasă etapă a vieții sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale „Crai nou”, piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 și 23 martie, pe aceeași scenă. În același an, opereta este montată și la Oravița. Ciprian Porumbescu a fost arestat pentru activitatea sa politică, timp în care a scris piesele sale cele mai valoroase. Printre lucrările sale se numără „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Gaudeamus Igitur”, „Odă ostașilor români” și altele. Ciprian Porumbescu se stinge din viață în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său și ai surorii sale, Mărioara pe data de 6 iunie 1883, la 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză. Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii Sfântul Dumitru. El a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din județul Suceava din anul 2004. Întreaga sa creație muzicală se încadrează în sfera curentului romantic; manifestând în totalitate elemente tehnice și de expresivitate ale acestui curent. În lucrările sale, Porumbescu inserează tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care afișează o serie de trăiri personale, gânduri și idei, ce doar în acest mod pot fi auzite.

1900: Este fondat Partidul Laburist britanic.

Partidul Laburist este principalul partid de stânga din Regatul Unit. Este unul dintre cele trei partide importante din Regatul Unit. Partidul se autodefinește ca partid social-democrat, dar politica sa este de multe ori considerată a fi centristă sau chiar de centru-dreapta. Este membru al Internaționalei Socialiste. Sub conducerea lui Tony Blair, Partidul Laburist a ieșit învingător în alegerile generale din 1997. A rămas la putere și după următoarele două alegeri generale, cele din anul 2001, respectiv 2005.

1916: Armata austro-ungară a ocupat orașul albanez Durres.

1933: Clădirea Reichstag-ului german din Berlin a fost distrusă într-un incendiu, moment-cheie în preluarea puterii de către naziști în Germania.

 Clădirea parlamentului german numită Reichstag este situată în în centrul Berlinului în cartierul Berlin-Tiergarten. Tot Reichstag s-a numit și parlamentul german din timpul Imperiului German. Aici a avut loc prima adunare parlamentară din țările germane.  Primul sediu al parlamentului în Berlin a fost „Palatul Prusac” de pe strada Leipzigului, aici a avut loc adunarea începând din anul 1867 din patru în patru ani, adunarea fiind dominată de „Liga germană de Nord”. După constituirea în anul 1871 a Imperiului German, vin în parlament și deputați din statele germane din sud. Acest lucru determină necesarul unei clădiri mai mari. La data de 19 apilie 1871 a fost propusă o amenajare nouă a clădirii, cererea a fost însă respinsă de parlament, neprimind o majoritate de voturi. O comisie parlamentară este însărcinată să găsească o clădire adecvată. După 70 de zile este aleasă clădirea manufacturii de porțelan de pe strada Leipzig nr. 75 ca sediu provizoriu pe o perioadă de 5 – 6 ani, periodă care totuși a durat 23 de ani.

Tot Reichstag-ul a fost sediul parlamentulului Republicii de la Weimar. În noaptea de 27 spre 28 februarie 1933 clădirea parlamentului a fost cuprinsă de flăcări, sala plenară și unele încăperi învecinate au ars complet. A fost o incendiere intenționată care însă nu este clarificată nici până azi. Naziștii germani au luat incendiul drept pretext pentru impunerea politicii lor. După reunificarea Germaniei în 1989 clădirea Reichstag este din nou sediul parlamentul Germaniei, numit Bundestag. Clădirea a fost renovată și modernizată, ca să satisfacă noile cerinți.

Începând din anul 1979 tot în această clădire are loc la fiecare cinci ani și întrunirea organului de stat Bundesversammlung (“Adunarea Federală”), pentru alegerea președintelui statului, cel mai recent la 23 mai 2009.

1938: A fost promulgată noua Constituție a României, prin care se introducea dictatura regală a lui Carol al II – lea și sfârșitul regimului parlamentar.

 Carol al II-lea, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României și al soției sale regina Maria. Cunoscut și sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand și folosit de Carol după ce a fost dezmoștenit și radiat din Casa Regală a României (între 1925 și 1930), în urma renunțării lui Carol la calitatea de prinț moștenitor.

În contextul politic al vidului de autoritate lăsat de morțile regelui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a Regenței regale, Carol s-a întors în 1930 în România, detronându-și propriul fiu, pe regele Mihai. Domnia sa a fost marcată în prima jumătate de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea camarilei regale, patronată de Elena Lupescu. Către sfârșitul anilor 1930, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind înlăturată constituția democratică din 1923 și desființate partidele politice, care au fost înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege.

Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit președinte al Consiliului de miniștri. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special, Carol scăpând la limită de asasinarea de către legionari, care au tras asupra trenului, dar s-au oprit la graniță. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a cochetat cu ideea de a se întoarce la cârma țării și a-și detrona din nou fiul, însă a evitat capcana întinsă de comuniști. S-a căsătorit în cele din urmă Elena Lupescu, murind în exil.

Dotat cu o inteligență extraordinară, autor de asasinate politice, cu o reputație pătată de escapandele sale amoroase, Carol rămâne o personalitate controversată și este probabil cel mai impopular dintre cei patru regi ai României, chiar și istorici simpatizanți ai monarhiei contabilizând doar influența sa pozitivă asupra culturii printre realizările sale majore. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la Curtea de Argeș, în 2003.

1940: Biochimiștii americani Martin Kamen și Sam Ruben descoperă izotopul carbon-14.

1964: Guvernul italian anunță că acceptă sugestii cu privire la modul de a salva de la prăbușire renumitul Turn înclinat din Pisa.

1967: Dominica își câștigă independența față de Marea Britanie.

1991: Reprezentantul permanent al Irakului la ONU a anunţat (în urma succesului operaţiunii “Furtună în deşert”) că ţara sa acceptă ansamblul celor 12 rezoluţii ale Consiliului de Securitate referitoare la situaţia din Golf, dar a condiţionat această acceptare de proclamarea încetării focului.

 La 2 august 1990, sub pretextul că deține drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul, condus de Saddam Husein, a invadat acest emirat și l-a anexat. ONU a condamnat agresiunea și a instituit un embargo commercial împotriva Irakului și, față de refuzul Bagdadului de a-și retrage trupele, a declanșat la 3 ianuarie 1991, o operațiune militară (Operațiunea “Furtună în deșert”), grosul forțelor aeriene fiind asigurat de SUA. În urma acestei acțiuni, Kuweitul a fost eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancțiuni și de control al O.N.U, existând indicii că autoritățile de la Bagdad fabrică în secret arme bacteriologice și chimice. Refuzul guvernului irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acțiunea de pedepsire americano-engleză (bombardamentele aeriene), din decembrie 1998 (Operațiunea “Vulpea deșertului”).

1994: Alegeri legislative în Republica Moldova.

2003: Rowan Williams devine cel de-al 104-lea arhiepiscop de Canterbury al Bisericii Anglicane.

2006: Deputaţii au aprobat Ordonanţa prinvind înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie

2010: Un cutremur având magnitudinea de 8,8 grade pe scara Richter a zguduit centrul statului Chile.