138: Împăratul roman Hadrian îl adoptă pe Antoninus Pius, făcându-l succesorul său.

200px-Antoninus_Pius_Glyptothek_Munich_337

Antoninus Pius

 Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) a fost împărat Roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din “Cei cinci împărați buni”. Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a născut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 și guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împăratul Hadrian la 25 februarie 138 și proclamat succesor la tron, cu condiția de a adopta la rândul său, pe Marcus Aurelius și Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de împăratul Hadrian, Antoninus Pius nu a părăsit niciodată Italia. Politica sa internă se caracterizează prin atenția acordată administrației provinciilor, finanțelor statului, jurisdicției imperiale. Pe plan extern continuă activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului. Răscoalele antiromane din Bretannia, Mauretania, Egipt și Iudeea sunt reprimate de generalii săi. Într-o atmosferă de liniște pe plan intern și extern, Antoninus Pius sărbătorește în 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetății Eterne. Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine și al întregului principat.

1570: Papa Pius al V-lea o excomunică pe regina Elisabeta I a Angliei.

220px-Darnley_stage_3

Elisabeta I , “Darnley Portrait”, c. 1575

Elisabeta I (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. A fost fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei. Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane Grey și sora sa vitregă, Maria I). Fratele său vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moștenitoare pe Lady Jane Grey, încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea. Dar voința lui Eduard este ignorată, Jane Grey este executată și îi urmează Maria I, sora vitregă a Elisabetei. Cinci ani mai târziu Elisabeta devine regină la douăzecișicinci de ani și jură “că îi va purta de grijă până la moarte”. Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana. S-a înconjurat de un grup de consilieri de încredere, conduși de William Cecil, I Baron Burghley. În politică a fost mai moderată decât tatăl său, fratele și sora sa. Unul din motto-urile sale era video ed taceo(Văd și nu spun nimic). A adoptat o diplomație prudentă, față de marile puteri ale Europei din acea vreme Franța și Spania. După izbucnirea războiului anglo-spaniol, Spania a încercat să cucerească Anglia, iar înfrângerea Armadei spaniole este una din cele mai mari victorii din istoria Angliei. Domnia reginei Elisabeta este denumită era elisabetană sau epoca de aur, fiind marcată de sporirea puterii Angliei pe plan mondial. A fost și o perioadă de extraordinară înflorire artistică și culturală: dramaturgii William Shakespeare, Christopher Marlowe și Ben Jonson sunt câțiva din dramaturgii care au trăit în timpul domniei sale. În plus, în aceeași perioadă, Francis Drake a devenit primul englez care a înconjurat globul; Francis Bacon și-a expus viziunile filosofice și politice și s-a produs colonizarea Americii de Nord, sub Sir Walter Raleigh și Sir Humphrey Gilbert. Elisabeta a fost calificată o domnitoare temperamentală și uneori indecisă. Spre sfârșitul domniei, o serie de probleme economice și militare i-au afectat popularitatea. Totuși îi este recunoscută carisma și încăpățânarea, într-o perioadă în care suveranii din țările vecine înfruntă dificultăți interne care le periclitează tronurile. Ca în cazul rivalei sale Maria regina Scoției, care închisă în 1568 este executată în 1587. Indecizia sa, considerată a fi un defect de către consilierii săi, a salvat-o deseori de alianțe matrimoniale și politice nefericite. Asemenea tatălui ei, regele Henric al VIII-lea, Elisabeta a scris poezie și proză. Domnia sa a fost marcată de prudența în ceea ce privește acordarea de onoruri și demnități. În timpul domniei reginei Elisabeta, au fost ridicate la rang nobiliar doar opt persoane: un earl și șapte baroni. Elisabeta a redus de asemenea numărul consilierilor săi privați, de la treizeci și nouă la nouăsprezece și ulteriori la paisprezece. După scurtele domnii ale fraților săi vitregi, cei 44 de ani de domnie ai Elisabetei au dat stabilitate regatului și au ajutat la crearea identității naționale.

1817: Deschiderea oficială a muzeului Național Brukenthal din Sibiu, cel mai vechi muzeu din țară.

300px-Brukenthalpalais_Hermannstadt

Muzeul Naţional Brukenthal

 Palatul Brukenthal din Sibiu este un palat construit între anii 1778–1788 în orașul Sibiu de baronul Samuel von Brukenthal, guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei (1777-1787). El a fost înălțat în etape, cu scopul de a fi reședință oficială a baronului von Brukenthal și sediu al colecțiilor sale. Palatul se află situat în partea de vest a Pieței Mari, având adresa Piața Mare nr. 4. Palatul Brukenthal din Sibiu, azi Muzeul Brukenthal, a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2004.  Construcția a început după ce Samuel von Brukenthal a fost numit Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcție pe care a ocupat-o între anii 1777 și 1787. Ca model au servit palatele din Viena, construite stilul Barocului Târziu. Clădirea a fost ridicată pe latura vestică a Pieței Mari, pe locul a două case, din care una avea loggii. Baronul mai avea și o reședință de vară, Palatul Brukenthal din Avrig, a cărui construcție începuse în 1760. Actuala fațadă principală, într-un stil Baroc auster, a fost realizată mai târziu, motiv pentru care palatul este ieșit mai în față în comparație cu frontul celorlalte clădiri din Piața Mare din Sibiu. Pe mijlocul fațadei, se află un ancadrament de piatră al portalului, susținut de coloane deasupra cărora se ridică antablamentul. Ancadramentul este decorat cu blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal și cu alte elemente decorative specifice stilului baroc: urne, rozete și festoane.

În continuarea portalului este un pasaj de trecere, prin care se pătrunde în curtea interioară a palatului, care are un plan dreptunghiular. În fundalul primei curți se află un al doilea portal, cu un concept similar cu cel al primului portal, dar susținut de atlanți iar nu de coloane. Prin acest portal se face trecerea în curtea a doua, unde inițial se aflau grajdul și alte anexe gospodărești. Samuel von Brukenthal și-a organizat colecțiile de artă astfel ca să poată fi vizitate încă din 1790, cu trei ani înaintea deschiderii Muzeului Louvre. Deschiderea oficială a muzeului a avut loc în anul 1817, fiind astfel cel mai vechi muzeu din România. În prezent Palatul Brukenthal adăpostește Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal, unde se află cele mai valoroase colecții de picturi baroce din centrul și estul Europei.

1836: Samuel Colt a patentat revolverul în Statele Unite.

1866: Debutul literar al lui Mihai Eminescu în revista Familia din Oradea, cu poezia De-aș avea….

1921: Tbilisi, capitala Republicii Democrate Georgia, a fost ocupată de armata bolșevică.

1925: Scaunul Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei este ridicat la rangul de Scaun Patriarhal. Miron Cristea devine, în calitatea sa de primat al României, patriarh al Bisericii ortodoxe Române.

1935: Al. Vaida-Voievod, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc din România, a înfiinţat o nouă formaţiune politică, Frontul Românesc, motiv pentru care, la 22 martie, va fi exclus din partid. Noua formaţiune va susţine tendinţele autoritare ale regelui Carol al II-lea. În general, ea va avea un impact scăzut asupra vieţii politice a ţării şi asupra electoratului românesc,

1954: Premiera comediei Mielul turbat de Aurel Baranga.

1956: În cadrul Congresului al XX-lea al PCUS, Nikita Hrușciov a ținut discursul Despre cultul personalității și consecințele sale, prin care a condamnat acțiunile predecesorului său, Iosif Stalin.

250px-Nikita_Khruchchev_Colour

Nikita Sergheevici Hrușciov

Despre cultul personalității și consecințele sale, cunoscut și ca discursul secret sau raportul Hrușciov, a fost un raport prezentat la al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 25 februarie 1956 de liderul sovietic Nikita Hrușciov, în care a criticat acțiunile regimului lui Iosif Stalin, în particular epurările din cadrul armatei și din cadrul eșaloanelor superioare ale partidului, și a reafirmat susținerea idealurilor comunismului, invocându-l pe Vladimir Lenin. Discursul a fost un moment important în politica de dezgheț promovată de Hrușciov.[1][2] A fost și un semn al unor lupte acerbe pentru putere în rândurile conducerii sovietice, lupte în cadrul cărora Hrușciov a făcut un efort de a-i discredita pe cei ce supraviețuiseră lungii domnii a lui Stalin, printre care Lavrenti Beria. La suprafață, discursul a fost prezentat ca o încercare de a aduce Partidul Comunist al Uniunii Sovietice mai aproape de leninism. Scopul lui Hrușciov era, însă, în primul rând, obținerea de sprijin public pentru arestarea și executarea lui Beria în vara lui 1953,[3] precum și legitimarea puterii sale recent consolidate, preluată de la Viaceslav Molotov și Gheorghi Malenkov, lideri loiali lui Stalin.

A fost cunoscut sub numele de discursul secret deoarece a fost citit într-o ședință cu ușile închise, iar textul său a fost tipărit abia în 1989 — în revista “Известия ЦК КПСС” (“Izvestia CK KPSS”; Rapoarte ale Comitetului Central al Partidului), nr. 3, martie 1989 — deși mulți membri ai partidului fuseseră deja informați cu privire la discurs cu o lună înainte ca Hrușciov să îl țină. În aprilie 2007, ziarul britanic The Guardian a inclus acest discurs într-o serie despre marile discursuri ale secolului al XX-lea.

1964: Cassius Clay îl învinge pe Sonny Liston la Miami Beach, Florida și devine campion al lumii la categoria supergrea.

200px-Muhammad_Ali_NYWTS

Muhammad Ali în 1967

Muhammad Ali (n. 17 ianuarie 1942), născut sub numele Cassius Marcellus Clay, Jr. în orașul Louisville, statul Kentucky, SUA, este un fost campion mondial de box. În anul 1974 este ales Sportivul anului din SUA, iar în 1999, Ali a fost desemnat “Sportivul secolului” de revista americană “Sports Illustrated”. El este considerat cel mai mare campion de box la categoria grea precum și unul din cei mai populari sportivi al tuturor timpurilor. Înca de la începutul carierei profesioniste el iși spunea ca fiind The Greatest (engleză Cel mai măreț) și ca printr-un miracol, chiar s-a adeverit. A fost numit după tatăl său, Cassius Marcellus Clay, Sr. Și-a schimbat numele în anul 1964, când s-a convertit la Islam, Sunnism a islamismului. Despre viața și cariera lui s-au făcut filme, iar el însuși a fost distribuit ca actor în câteva pelicule.  Un documentar recent, din 2013, “Procesele lui Muhammad Ali”, redă ani zbuciumați ai lui Ali care au urmat refuzul său de a se înrola în armata Statelor Unite, aflată în plin război cu Vietnamul.

1969: Germania a dat 5 milione $ unui terorist arab ca răscumpărare pentru pasagerii și echipajul unui jumbo jet deturnat.

1990: A început să emită, la București, Radio Contact (transformat în 2004 în Radio KISS FM).

1994: Masacrul din Hebron (În timp ce cca 500 de palestinieni se rugau în genunchi la Mormântul Patriarhilor din Hebron, un colonist israelian cu vederi extremiste, Baruh Goldstein, a deschis focul și a ucis 29 de musulmani)

2001: În Republica Moldova comuniștii anti-reformă câștigă alegerile.

2003: Preşedintele irakian Saddam Hussein a anunţat că nu intenţionează să distrugă rachetele interzise al-Samud, conform cerinţelor ONU

2006: Numărul estimat pentru populația lumii este de 6,5 miliarde de locuitori.

2008: Indonezia, cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, la o distanță de 160 km de coastă și la o adâncime de 35 km în largul sud-vest de Sumatra.