Asociația Redescoperă Istoria (ARI) a participat, pe data de 9 mai 2016, la invitația Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, la „Serata Eminescu”, eveniment ce a avut loc la sediul Institutului Cultural Român din București.
Tema prezentării ARI a fost „Teiul lui Eminescu și sfârșitul războiului în Europa”. Totodată, pentru a marca „Ziua Victoriei în Europa” (9 mai 1945), membrii Asociației au prezentat uniforme, echipament și arme utilizate în ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial.
Iată, în continuare, informațiile mai puțin cunoscute referitoare la arborele atât de îndrăgit de Mihai Eminescu, ce au fost prezentate publicului:
Teiul lui Eminescu
Teiul cel rotat, Teiul lui Eminescu, aproape ultimul urmaș al Codrului de la Copou, este cel mai bătrân copac din Grădina Copou și unul dintre cei mai importanți arbori-monument de pe teritoriul României. Vârsta teiului este de aproape 500 de ani…
Cartierul Copou mai era cunoscut sub numele de “Podul Verde” datorită zonei bogate în grădini și livezi, unde, în secolul al XVIII-lea, Grigore Ghica a ridicat un foișor de odihnă în stil turcesc, revenindu-i astfel meritul de a fi introdus Copoul în atenția boierilor, obișnuiți până atunci cu plimbările în zonele Bucium și Galata. Copoul a devenit astfel un cartier aristocratic.
Planurile de amenajare a Parcului Copou au început în secolul al XIX-lea, între anii 1833-1834, sub îndrumarea domnitorului Mihail Sturza. Inițial, teiul trebuia să fie tăiat, deoarece nu se încadra în planul de amenajare a parcului, însă domnitorul a hotărât ca aleea principală să-l ocolească, oferindu-i-se astfel un loc privilegiat în centrul Grădinii. Astfel ia naștere Parcul Copou, unde marele poet Mihai Eminescu va remarca bătrânul tei argintiu de care se va îndrăgosti, fiind adeseori văzut sub coroana acestuia, împreună cu Veronica Micle sau cu Ion Creangă.
Se spune că în perioada anilor 1873-1876, Eminescu era văzut aici cel puțin o dată pe săptămână, șezând la umbra teiului său drag. Cei care se plimbau în zonă se obișnuiseră cu prezența sa acolo, pe băncuța de lemn, întotdeauna citind o carte sau lăsându-și cartea pe genunchi, privind visător pădurea, de parcă ar fi așteptat pe cineva. Atașamentul lui Mihai Eminescu pentru tei pare să fie o nostalgie germanică, din perioada studiilor făcute de poet la Viena și Berlin. Să ne aducem aminte de versurile poetului:
Floare de tei,
Cât de curând te treci
Ochilor mei lucind
Te-i arată pe veci…
Teiul lui Eminescu, un simbol de netăgăduit al Iașiului, a fost și martorul mut al celor două războaie mondiale.
În timpul primei conflagrații mondiale, Iașiul a devenit capitala României. Era plin de refugiați, inclusiv Regele și Regina. În Copou, în preajma teiului, se săpaseră tranșee. Un ziarist glumeț a scris și un articol într-o gazetă locală, intitulat ”Cu tramvaiul pe linia întâi”, demonstrând panica instalată în capitala de atunci a României.
Pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, Parcul Copou a fost încercuit cu garduri de sârmă ghimpată și transformat în lagăr rusesc pentru prizonierii români și germani, care apoi erau deportați în Siberia. În iarna dintre anii 1944-1945 a fost un ger năpraznic și numeroase au fost cazurile în care mulți dintre cei închiși în lagăr s-au apropiat de tei cu securile pentru a face rost de lemn de foc. Dar s-au găsit și oameni care l-au apărat de furia celor care aveau nevoie de căldură: dascălii români întemnițați în lagăr au stat de pază zi și noapte lângă Teiul lui Eminescu pentru ca arborele să nu fie tăiat. Și nu l-a tăiat nimeni.
La o sută de ani de la nașterea lui Eminescu, în vara lui 1950, Iașiul a fost zguduit de cea mai teribilă furtună cu ploi și grindină, nemaiîntâlnită până atunci. Mulți arbori seculari au fost dezrădăcinați de vântoasele puternice. În Iași, toată vegetația a fost distrusă, iar casele arătau ca după bombardament. Nici teiul n-a scăpat întreg, trunchiul i-a fost sfârtecat de sus până jos, pierzându-și brațul principal dinspre miazănoapte. Trei ani mai târziu, s-a încercat salvarea teiului. Putregaiul a fost scos, în rănile interioare s-a turnat ciment, trunchiul sfârtecat a fost legat în niște cercuri de fier și teiul s-a refăcut. Greșeala a fost că nimeni n-a mai umblat să lărgească cercurile de metal. Trunchiul creștea în grosime, iar chingile de fier l-au strangulat, i-au gâtuit vasele de pe scoarță destinate a aduce substanțele sintetizate de frunze spre rădăcină. Practic, Teiul s-a îngroșat nefiresc în partea de sus, iar rădăcinile sale nu mai aveau cu ce se hrăni. Prin anii 1980 -1985, copacul dădea semne că sfârșitul îi era aproape.
După Revoluție, specialiștii i-au îndepărtat toate gâtuirile metalice, plombele au fost scoase și minunea s-a produs: arborele atât de venerat a înviat! Profesorul universitar Mandache Leucov, exegetul care a condus lucrările de reconstituire a teiului, declara: ”Trunchiul copacului era gol ca un butoi. O carapace moartă. În schimb, de sus, din crengi, pe lângă plomba de ciment, coborau rădăcini adventive. Se poate întâmpla uneori ca o crenguță introdusă în sol să dea rădăcini adventive. De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi. Nici măcar în literatura de specialitate nu se găsește un asemenea exemplu.”
Se poate spune, fără nici un fel de exagerare, că Teiul lui Eminescu a ales viața cu orice preț. Științific, acest fenomen nu se explică. Și-atunci? Explicația profesorului universitar Mandache Leucov a fost una singură: dragostea oamenilor pentru tei.
Alice Diana BOBOC
Articolul ”Teiul lui Eminescu” a apărut și pe site-ul UZPR, iar consemnări referitoare la acțiunea ARI puteți citi accesând link-ul următor:
CĂLĂTORII SPIRITUALE LA SERATA DE MAI „EMINESCU, JURNALISTUL”