Subteranul României ar fi străbătut de aproximativ 500 de kilometri de tuneluri şi catacombe săpate încă din timpuri străvechi, conform autorilor unui volum intitulat “Secretele României subterane”. Numeroase legende s-au păstrat până astăzi despre galeriile săpate în munţi sau sub cetăţi, cu rol de cale de refugiu a populaţiei din calea cotropitorilor.
Tunelul secret care leagă Prahova de Dâmboviţa, pe sub Bucegi
Construcţia celebrului Tunel „Izvor” care ar lega judeţele Prahova de Dâmboviţa, prin Masivul Bucegi, a început în 1913. CFR a aprobat atunci, cu acceptul regelui Ferdinand, construirea magistralei Târgovişte – Pietroşiţa – Sinaia, iar varianta cea mai scurtă era prin munte. Aşa s-a decis spargerea Masivului Bucegi, în zona „Păduchiosu”, pentru a scurta distanţa dintre Moroieni şi Sinaia.
Tunelul de şase kilometri ar fi trebuit construit în line dreaptă şi a fost a fost gândit ca o cale strategică în contextul istoric al începutului de secol XX, care asigura o trecere rapidă şi sigură între Ţara Românească şi Ardeal. S-a decis începerea tunelului din ambele direcţii, atât dinspre Sinaia şi dinspre Moroieni. Locul de străpungere dinspre Sinaia a masivului muntos a fost ales chiar înainte de intrarea în oraş, pe Platoul Izvor, în apropierea cimitirului oraşului.
Această cale de acces trebuia să asigure transportul petrolier din zona Prahova până în Bucureşti, fiind foarte aproape de DN 71, care leagă Sinaia de Bucureşti. Din păcate, războil mondial din 1914 a oprit repede lucrarea, reluată abia în 1938 şi abandonată din nou.
„Exista deja o zonă conflictuală. El în principal a fost gândit ca un element de strategie, pentră că chiar s-a dovedit că Valea Prahovei, care era principala furnizoare de petrol pentru Germania a fost bombardată şi circulaţia întreruptă. Acest tunel ar fi realizat o cale secundară de legătură între Bucureşti şi Sinaia”, a spus arhitectul Dan Niţescu.
În 1941, trupele naziste de ocupaţie au reluat construcţia cu cel mai rapid ritm de până atunci, dar finalul celei de-a doua conflagraţii mondiale, însemnând şi finalul lucrărilor, nu şi al lucrării. În partea dâmboviţeană a tunelului au fost realizaţi 480 de metri, din care doar 100 au fost betonaţi. La vremea aceea au muncit acolo peste 2000 de oameni: germani, ruşi, cehi, ţigani, unguri, bulgari. Dacă s-ar fi construit până la capăt, ar fi avut 20 de kilometri şi ar fi fost cel mai mare tunel din România.
Nu se cunoaşte nici până în ziua de astăzi adevăratul motiv pentru care a fost închisă această gură de tunel. Circulă însă, o serie de legende locale, potrivit cărora, siguranţa naţională ar fi fost invocată de autorităţile de atunci, dar şi faptul că nemţii aveau îngropată aici o locomotivă unică în toată Europa, iar tehnica nu trebuia să intre sub nicio formă pe mâna ruşilor.
În 1985, două echipe de la securitate au detonat intrarea. Unele voci spun că regimul a vrut să ascundă faptul că înăuntru nemţii, aflaţi pe picior de plecare, au executat 100 de localnici care lucrau la tunel. Alţii spun că singura raţiune a fost cea a siguranţei, întrucât doar o parte era betonată.
În Sinaia, tunelul există încă, dar a intrat în proprietate privată, după ce zeci de ani a fost depozit de brânză al societăţii de profil din judeţ. Acum, în incinta tunelului funcţionează o ciupercărie.
Zona Braşovului ascunde o reţea de construcţii subterane
Cetatea medievală a Braşovului avea o reţea de tuneluri, care făcea legătura între bastioanele de apărare ale vechiului burg. În decursul timpului, pornind de la tunelurile şi grotele descoperite, s-au ţesut multe legende controversate.
Există mai multe intrări în mai multe zone din centrul Braşovului, majoritatea fiind închise sau impracticabile în prezent. În decursul timpului, au fost găsite astfel de guri de intrare. Ultima descoperire pe această temă s-a făcut în 2008, când a fost demolată o casă în cartierul Bartolomeu, pe str. Lanurilor. Aici exista o uşă metalică, închisă cu un lacăt şi sigilată. Înainte de 1989, în fiecare an, reprezentanţii Armatei veneau şi controlau sigiliul. Mai mult, se pare că tunelul făcea legătura cu cel mai vechi monument de arhitectură al Braşovului şi din Ţara Bârsei, Biserica Sf. Bartolomeu, a cărei construcţie a început pe la 1223.
Cele mai cunoscute sunt cele două tuneluri de După Ziduri, o adevărată reţea de galerii, unite între ele. Au fost „cartografiate“ de voluntari care au făcut igieniarea acestora, existând ideea de a fi folosite ca atracţie turistică.
Tuneluri au fost descoperite şi către Biserica Neagră, în zona Piaţei Sfatului, unde sunt mai mutle guri de tunel. Unul dintre acestea se spune că ducea către curtea Liceului de Artă. De asemenea, în pivniţa Casei Mureşenilor se află intrarea astupată a unui tunel subteran, care se zvonea că trece pe sub Piaţa Sfatului şi de acolo spre Republicii, până sub Tâmpa, dar nimeni nu confirmă aceast lucru.
De asemenea, în primii ani de după Revoluţia din 1989, presa locală scria că şi din Biserica Neagră s-ar face acces către trei tuneluri. Un fost paroh al bisericii ar fi recunoscut existenţa acestora, dar nu a vrut să dea amănunte despre ele, iar locatarii unei case de pe strada Ştefan Ludwig Roth (lângă Biserica Neagră) povesteau că, în copilărie, se jucau prin tunelul care pornea din pivniţă şi ducea înspre Tâmpa. Mai mult, şi Cetăţuia de pe Dealul Straja, ar avea trei tuneluri. Cetăţuia, monument istoric emblematic pentru Braşov construit în anul 1524, a intrat în patrimoniul Aro Palace SA.
O altă legendă face vorbire despre faptul că, în Doilea Război Mondial ar fi existat un tunel care lega Casa Sfatului cu o peşteră aflată pe Şaua Tâmpei, iar aici ar fi fost ţinuţi captivi prizonieri germani, blocându-se ambele intrări.
Tunelul din Suceava, folosit de Ştefan cel Mare
Cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare este monumentul istoric reprezentativ al Sucevei şi, în acelaşi timp, motiv de fală al locuitorilor oraşului în faţa străinilor.
Legendele urbane, predate din generaţie în generaţie prin viu grai, vorbesc despre tunelurile subterane săpate de oamenii lui Ştefan cel Mare şi care ar fi servit pentru evacuarea de urgenţă în caz de cucerire a cetăţii. Aproape fiecare sucevean chestionat are varianta lui privitoare la tunelurile misterioase.
„Am auzit eu de mic că de la cetate pleacă un tunel care duce până la Staţiunea de Cercetare (n.r. – situată la ieşirea din Suceava spre localitatea Fălticeni, la distanţă de 5 kilometri). Şi se mai vorbeşte că în tunel era ascuns şi tezaurul ţării“, ne-a explicat Doru Vizitiu, pensionar. Un alt tânăr spune că a auzit despre un tunel care duce la Zamca (n.r. – aproximativ 4 kilometri), dar recunoaşte că este sceptic cu privire la existenţa construcţiei. „Eu vă spun ce ştiu eu. Tunelul de la cetate iese pe undeva pe lângă Biserica «Sfântul Dumitru» (n.r. – centrul oraşului, 3 kilometri distanţă)“, a spus Alina Stanciu, o doamnă trecută de prima tinereţe.
Sunt cel puţin trei variante ale traseului tunelului de fugă Legenda locală mai spune că Ştefan cel Mare chiar a folosit soluţia de avarie şi că, atunci când a ajuns la capătul tunelului, a lăsat blestem ca oricine va mai intra vreodată după el, să nu mai iasă viu niciodată. Ceva mai târziu, pe la 1675, slugile lui Dumitraşcu Cantacuzino, un domnitor meteoric al Moldovei, care a şi distrus în final construcţia, ar fi fost trimise în subteranul cetăţii să verifice dacă blestemul aruncat de Ştefan ar fi real.
Legenda spune că oamenii lui Dumitraşcu, speriaţi să intre în grote, ar fi trimis nişte pisici în „inspecţie“, însă animalele n-ar mai fi ieşit vii niciodată. „Atunci au apărut şi aceste legende, cum că sub Cetatea de Scaun a Sucevei s-au găsit tuneluri pline cu vin, că de la cetate plecau tuneluri ba către Curtea Domnească, ba către Cetatea Zamca sau chiar către Cetatea Şcheia. Dacă ar fi existat aceste tuneluri, în 1538, când cetatea a fost ocupată de Suleiman Magnificul, fără a întâmpina rezistenţă, garnizoana ar fi scăpat pe acolo cu tezaurul ţării. Însă nu s-a întâmplat aşa, tezaurul Moldovei a ajuns pe mâna otomanilor“, a precizat istoricul Emil Ursu, directorul la Complexul Muzeal Bucovina.
Tunelul de sub oraşul Satu Mare, folosit de Pintea Viteazul
Scriitorul Felician Pop a relatat în volumul intitulat “Istoria Secretă a Sătmarului” una dintre legendele locale care spune că un tunel secret face legătura, încă din Evul Mediu, între castelele din comuna Medieşul Aurit şi Carei şi cetatea din Ardud. Tunelul străbate oraşul Satu Mare pe sub râul Someş, prin zona podului Decebal. „Se spune că tunelul era folosit de nobilime pentru a fugi din calea cotropitorilor. Din Medieş puteau ajunge la Ardud iar, de acolo, la Carei. Ba, mai mult, tunelul ar fi fost folosit şi de Pintea Viteazul după ce a evadat din închisoarea Sătmarului”, precizează scriitorul Felician Pop. Scriitorul Felician Pop povesteşte că tunelul porneşte de sub castelul Lonyai din Medieşu Aurit, traversează râul Someş, cam pe unde se află podul Decebal şi face legătura cu cetatea din Ardud care, la rândul ei, este legată, tot printr-un tunel, de castelul din Carei.
“Îmi amintesc că după ce pirotehniştii aduşi din Baia Mare au aruncat în aer podul vechi, la piciorul podului s-a găsit tunelul. Era cam în zona unde acum se află actualul sediu al Finanţelor Publice”, spune acesta. Tunelul era construit din cărămidă, sub formă de boltă, şi avea înălţimea de aproximativ un metru şi jumătate, suficient ca să încapă un atelaj tras de cai. Scriitorul Felician Pop spune că aceste legende sunt cât se poate de adevărate. ”Există tuneluri subterane, dar lungimea lor este de câteva sute de metri şi reprezentau calea de salvare a celor din cetăţile asediate”, este de părere scriitorul.
Tunelul, ascunziş al principelui Rakoczi al II-lea
Potrivit legendei, Francisc Rakoczi al II-lea, principe al Transilvaniei între 1648-1660, a fugit prin tunelul secret de sub cetatea Ardud de urmăritorii săi din armata austriacă. Acesta ar fi avut trei căi de acces şi a fost în aşa fel conceput încât să servească la luarea prin surprindere a duşmanilor. Prin acelaşi tunel legenda spune că austriecii au trimis la cetate un ofiţer tânăr şi chipeş, care să o seducă pe prinţesa Vilma, fiica lui Francisc Rakoczi al II-lea. Ofiţerul a câştigat inima tinerei prinţese şi a aflat secretul pivniţei. Fiica principelui, învinsă de remuşcări, i-a mărturisit în cele din urmă tatălui greşeala făcută, dar a fost prea târziu.
Austriecii au atacat cetatea şi s-au folosit de secretul proaspăt descoperit. Rakoczi al II-lea a reuşit totuşi să fugă, însă înainte de asta a aruncat un blestem crunt asupra fiicei sale: ferecată în adâncuri, aceasta îşi aşteaptă şi acum salvatorul, care, pentru a o dezlega de blestem, trebuie să sărute fantoma de trei ori şi să pătrundă în pivniţă fără a privi îndărăt. Dacă o face, se transformă pe loc într-o stană de piatră. Se spune că, de-a lungul secolelor, au fost tineri care s-au aventurat în galerii, însă nu au mai văzut niciodată lumina zilei.
Cetatea a fost ridicată în secolul al XV-lea, de către Bertalan Dragfi, cel care avea să devină voievod al Transilvaniei. Trei secole mai târziu (în 1730), în locul fortăreţei, nobilul Alexandru Karolyi a construit un castel.
Tunelul blestemat, de 4 kilometri, din Alba
Pe Valea Aiudului, în Munţii Trascău, în apropierea satului Colţeşti se află ruinele unei cetăţi cu o istorie de peste 700 de ani şi legende pe măsură. Cetatea Colţeşti a fost construită în jurul anilor 1296 de contele Thoroczkay din Trascău, ca cetate locuibilă şi de refugiu.
A fost ridicată pe vârful abrupt al unui deal calcaros, în urma invaziei tătare (mongole) din anul 1241, când au fost produse pagube însemnate localităţilor Trascău şi Sângiorgiu. La mai puţin de patru kilometri de castel, pe dealul Rîmeţi, a fost construită încă o fortificaţie identică, din care acum mai există doar urme vagi, având acelaşi scop, de supraveghere şi apărare a populaţiei din zonă şi a căii comerciale care traversează valea, de atacurile migratorilor. Între cele două ar exista un tunel, care, conform legendei, avea o a treia intrare, la mijlocul distanţei, în catedrala romano-catolică din Rîmetea, comună cunoscută de maghiari sub numele de Toroczko. Întreaga zonă se afla sub tutela contelui Thoroczkay, cunoscut ca mare colecţionar de vinuri şi despre care se spune că avea o pivniţă plină cu butoaie de vin nobil. Conform legendei, pivniţa respectivă comunica cu tunelul care lega cele două fortăreţe. În timpul unui atac asupra satului Rimetea, contele a ascuns-o pe fiica să Enikö, împreună cu femeile şi copii din zonă în tunel, iar el a plecat cu bărbaţii apţi de luptă să oprească năvala duşmanilor.
Atacatorii au măcelărit trupele, iar contele înconjurat de câţiva mineri a reuşit să se retragă în păduri. Legenda, pe care bătrânii din Colţeşti o spun la ceas de taină, doar membrilor familei lor, relatează că Enikö, disperată că nu a primit nici o veste de la tatăl său, a străbătut tunelul până la castelul de pe dealul Secuiului, unde a ieşit la suprafaţă şi unde a dat peste atacatorii care ocupaseră fortăreaţa. Speriată de gândul că tatăl său a fost ucis, iar zona invadată, Enikö s-a aruncat de pe zidul castelului, s-a rostogolit până în vale, unde s-a izbit de stânci şi a murit. La câteva zile după aceasta, contele Thoroczkay s-a întors cu ajutoare şi a reuşit să îi învingă pe atacatori şi să elibereze atât castelul de pe dealul Secuiului cât şi zona localităţilor Colţeşti şi Rîmetea. Când a aflat că fiica sa a murit, povestesc bătrânii, contele a astupat toate intrările în tunel, cu excepţia uneia singure, prin care doar el avea acces, iar după câţiva ani, din cauza supărării, contele a trecut în lumea celor drepţi.
Legenda vorbeşte despre strania apariţie a fantomei lui Enikö, care, însetată de răzbunare vrea să ia viaţa celor care se avântă pe deal pentru a dezlega secretul tunelului. După, moartea contelui s-au găsit mulţi amatori care doreau să intre în posesia vinului ascuns în cramă şi mai ales a bogăţiilor despre care se spunea că ar fi fost ascunse acolo, dar odată intrat, nimeni nu a mai ieşit din subterane.
Centrul Vechi al Brăilei ascunde porţiuni din vechile tuneluri folosite de turci, secole la rând
Oraşul Brăila poartă în pântece urmele celui mai mare sistem defensiv construit vreodată de-a lungul Dunării, de către turcii care au stăpânit-o aproape trei sute de ani: catacombele, numite aici hrube. Secole la rând, bogăţiile raialei şi ale Ţării Româneşti luau drumul Stambulului prin portul „Ibrailei” şi nu puţini au fost cei care au râvnit la aurul păzit cu străşnicie de ieniceri. Legendele ţesute aici de-a lungul timpului i-au făcut pe mulţi să asedieze şi să prade oraşul apărat de turci. Chiar şi aşa, cetatea Brăilei – azi rasă de pe faţa pământului – a fost cucerită de numai şapte ori, după ce garnizoana depunea armele, pentru că rămânea fără provizii şi muniţie.
Porţiuni ale hrubelor, un păienjeniş de tuneluri folosite de otomani, se mai găsesc şi astăzi, ascunse la mai bine de zece metri sub caldarâm, uneori pe două-trei niveluri, în Centrul Vechi. În anii ’50, autorităţile au decis închiderea hrubelor şi astuparea lor cu pământ, ca să nu se mai surpe clădirile noi. Porţiunile rămase sunt inaccesibile sau ţinute în secret. Se ştie că, în unele locuri, hrubele se întindeau pe câte două sau trei niveluri şi că unele duceau până hăt, departe, dincolo de zidurile cetăţii. Se spune chiar că exista o hrubă pe sub Dunăre, pe unde se ajungea la Ghecet, în Tulcea.
„Hruba de la Grădina Mare şi-a dovedit eficacitatea în anul 1595 când, învinsă de oştenii lui Mihai Viteazul, garnizoana turcească a reuşit să salveze mare parte din comorile Brăilei. Avem relatarea că turcii se retrăgeau şi că încearcă să plece cu aurul, în timp ce valahii stăteau la pândă. Probabil că aceste bogăţii, lingourile de aur şi galbenii, au fost ascunse în pâini şi încărcate în bărci, ajungând în Dobrogea”, a precizat prof. dr. Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăilei.
Biserica fortificată Precista, din Galaţi, locul de unde ar pleca tuneluri pe sub Dunăre
Restaurată după al Doilea Război Mondial, biserica-fortăreaţa Maica Precista constituie un veritabil monument de arhitectură şi artă, fiind unul dintre principalele puncte de atracţie turistică din Galaţi. O legendă a oraşului Galaţi spune că acesta ar fi fost legat de malul tulcean al Dunării printr-un tunel săpat în urmă cu peste 300 de ani pe sub albia fluviului, iar intrarea în acesta cale de refugiu se făcea prin altarul Bisericii Precista.
Legenda spune că, de pe malul gălăţean, se intră în tunel prin altarul Bisericii Precista situată pe Faleză.
Această biserică fortificată este cel mai vechi monument istoric din municipiul Galaţi. Construită între anii 1643 şi 1647, în timpul domniei lui Vasile Lupu, a fost şi lăcaş de cult, dar şi cetate de apărare împotriva cotropitorilor. De aceea, podul clădirii este prevăzut cu 28 de metereze. Tot în această încăpere, s-ar fi aflat şi intrarea secretă în tunelul, care, conform legendei, din motive necunoscute, în urmă cu un secol, a fost astupat cu pământ la ambele capete. „Totul a pornit de la faptul că a fost descoperită o galerie, cu o lungime de 300 de metri, între Biserica Precista şi Biserica Sfântul Gheorghe.
De aici a apărut legenda conform căreia ar exista un asemenea tunel şi pe sub albia Dunării, tunel prin care se putea ajunge pe malul tulcean al fluviului. Nu există nicio dovadă în acest sens, este doar o poveste”, afirmă Cristian Căldăraru, directorul Muzeului de Istorie din Galaţi. „Totul este o legendă şi aşa va rămâne. La cum a fost răscolită Faleza Dunării în acea zonă este greu de crezut că vom mai găsi vreodată vreun tunel. N-am ştiut să ne conservăm istoria, iar acum trebuie ne mulţumim cu legende”, spune la rândul lui consilierul Marius Mitrof, de la Direcţia pentru Cultură.
Buncărele lui Stalin, din Timiş
Cei care călătoresc cu maşina pe drumul spre vama sârbească pot zări pe o parte şi alta a şoselei cocoaşele care ascund buncărele militare construite în anii ’50, de teama unui eventual atac din partea Iugoslaviei lui Tito. Începând cu 1952, la ordinul lui Stalin, România a construit 30 de kilometri de buncăre în jurul localităţilor Voiteg şi Jebel, judeţul Timiş, lângă graniţa cu Iugoslavia. În acea vreme, Stalin considera că Iugoslavia lui Tito era duşmanul de moarte al comunismului şi al lui personal.
Adăposturile militare din anii `50 au fost proiectate să reziste la bombe de 1.000 de kilograme, care ar fi putut fi lansate de iugoslavi. Ulterior, tunelurile subterane construite în Banat, lângă graniţa cu fosta Iugoslavie, au fost folosite de săteni pe post de colibă, stână, cramă sau chiar debara. La începutul anilor ’50, relaţiile dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Iosif Broz Tito s-au răcit după ce acesta din urmă a adoptat o politică independentă faţă de cea a blocului sovietic. Pentru că Tito a ales liberalismul, Dej s-a temut de un atac armat din partea Iugoslaviei. Astfel, în 1952, a început construcţia de fortificaţii din judeţul Timiş.
Buncărele de diferite mărimi şi utilităţi au răsărit ca muşuroii pe câmpurile din apropierea graniţei, pe o lungime de 30 de kilometri, în jurul localităţilor Jebel şi Voiteg.
În Jebel a fost înfiinţată şi o unitate militară de mitraliere şi artilerie, iar soldaţii şi-au ocupat poziţiile în buncărele de pe câmp. Locul fostei unităţi militare, părăsite în anii ’60, a fost luat de actualul Spital de Psihiatrie din Jebel.
Citiți articolul complet pe site-ul adevarul.ro