Cuirasatul Bismarck, una dintre cele mai celebre nave germane din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, este subiectul celei mai recente cărți a istoricului Manuel Stănescu, „Epopeea cuirasatului Bismarck. Triumf și tragedie” (Editura Cetatea de Scaun), a cărei lansare va avea loc în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest din 20-24 mai 2015.
Câştigarea bătăliei Atlanticului, purtată încă din primele ore ale zilei de 3 septembrie 1939 şi până în mai 1945, a avut un rol primordial în victoria Aliaţilor. În luna mai a anului 1941, când se derulează „episodul Bismarck”, Germania se pregătea de invazia Uniunii Sovietice. Sugrumarea traficului maritim comercial al singurei ţări care mai rezista atunci, Marea Britanie, era decisivă pentru evitarea războiului pe două fronturi, veşnica obsesie a liderilor de la Berlin încă de la crearea celui de-al doilea Reich. Controlul Oceanului Atlantic şi al Mării Mediterane a permis Aliaţilor să efectueze cu succes debarcările decisive: în Africa de Nord, în Sicilia, în Italia, în Normandia şi în sudul Franţei. Din această perspectivă, e limpede că bătălia Atlanticului a influenţat, într-un mod indirect dar consistent, inclusiv soarta României care are, la rândul ei, o importantă tradiţie maritimă.
Lucrarea de faţă nu are nici pe departe pretenţia unei cercetări exhaustive. Ea îşi propune să aducă în atenţia cititorilor un subiect inedit pentru publicul din România, având la bază lucrările esenţiale din impresionanta bibliografie consacrată în occident „episodului Bismarck”, care se îmbogăteşte în fiecare an cu numeroase titluri. Ea cuprinde mărturii ale martorilor oculari, membrii ai echipajului, esențiale pentru înțelegerea evenimentelor, cercetări efectuate de specialiști în arhivele britanice și germane și expertizele oceanografice efectuate cu ocazia explorării epavei. Sursele sunt recente, cuprinzând inclusiv site-uri de specialitate, cercetarea fiind adusă la zi pentru ca publicul din România să poată beneficia de cele mai noi opinii și analize referitoare la acest subiect care stârnește un interes major în occident.
Și asta pentru că „episodul Bismarck” rămâne unul dintre momentele cruciale ale ultimei conflagrații mondiale. Atunci când a fost lansată, în noiembrie 1939, nava germană era cea mai mare și mai modernă dintre toate flotele lumii, un simbol al puterii militare a Reich-ului. Deși destinul ei a fost foarte scurt, însumând doar 9 zile pe mare, evenimentele s-au succedat cu repeziciune și au fost urmărite cu un interes major în întreaga lume. Confruntarea cu un alt gigant al mărilor, cuirasatul britanic Hood, misterul care încă învăluie scufundarea sa, drama miilor de marinari dispăruți în valuri, sunt tot atâtea argumente pentru care evenimentele derulate în mai 1941 reprezintă una dintre cele mai importante bătălii ale celui de-al doilea război mondial.
Manuel Stănescu
În continuare, istoricul a avut amabilitatea de a oferi cititorilor Redescoperă Istoria un capitol din cartea care urmează să fie lansată în mai 2015:
Cea mai mare navă a Europei
Limitată de prevederile Tratatelor de la Versailles şi Washington, Reichsmarine s-a concentrat asupra construirii unor nave de suprafaţă care să se încadreze în limitele impuse – un deplasament de maximum 10 000 tone şi un armament principal de cel mult 20,3 cm (8 inch), prevedere impusă la Washington [1]. După 8 ani de planificări şi peste 18 proiecte discutate, s-a decis construirea unui tip de navă pe care presa anglo-saxonă îl va denumi „cuirasat de buzunar”, cunoscut sub denumirea germană de Panzerschiffe [2]. Înarmat cu 6 tunuri de 28 cm şi având o viteză de 28 noduri, s-a dovedit un mare succes [3]. Sacrificând protecţia în detrimentul vitezei şi al puterii de foc, aceste nave erau proiectate după principiul „mai puternică decât inamicul mai rapid şi mai rapidă decât inamicul mai puternic” [4].
În 1926, Reichsmarine a decis construirea a cinci nave de acest tip, câte una pe an începând cu 1928. Drept urmare, prima navă din această clasă, denumită Deutschland [5], a primit aprobarea de construcţie în 1928, intrând în componenţa forţelor navale la 1 aprilie 1933. Criza economică a întârziat planificarea iniţială, astfel că Admiral Scheer şi Admiral Graf Spee au ajuns în componenţa Kriegsmarine la 12 noiembrie 1934, respectiv 6 ianuarie 1936. Următoarele două nave planificate au primit aprobarea de construcţie în 1934, dar semnarea Acordului Naval Anglo-German a dus la modificarea radicală a design-ului, actul de naştere al celor două cuirasate din clasa Scharnhorst [6].
Comandantul suprem al Kriegsmarine, marele-amiral Erich Raeder, care ocupa această funcţie din 1928, a insistat pe lângă Adolf Hitler pentru aprobarea unui program intensiv de construire a unei flote de suprafaţă, îndeosebi după semnarea acordului naval cu Marea Britanie, susţinând că Germania nu poate face faţă unui eventual conflict cu o putere maritimă. Iniţial, s-a lovit de refuzul constant al cancelarului, pentru care un conflict cu Marea Britanie era considerat exclus, cel puţin în primii ani de după cucerirea puterii. La începutul anului 1938 însă, opiniile liderului de la Berlin au devenit ceva mai nuanţate, în sensul în care Germania trebuia să construiască o flotă de suprafaţă capabilă să ducă un război cu Marea Britanie, dar nu mai devreme de 1948 [7].
Formulat spre finalul anului 1938, acest proiect, denumit „Planul Z”, a primit aprobarea lui Adolf Hitler la 27 ianuarie 1939. El prevedea construirea, până în 1947, a 4 portavioane, 6 cuirasate de mari dimensiuni, desemnate clasa H, 3 crucişătoare de bătălie (considerate tot cuirasate de britanici) din clasa O, un total de 12 Panzerschiffe, 2 crucişătoare grele, 2 crucişătoare uşoare, 6 distrugătoare şi 249 de submarine [8], cu un cost total de 33 miliarde Reichsmarcks [9].
Au existat şi voci care s-au opus planului, în primul rând Karl Dönitz, comandantul diviziei de submarine, care considera că singura armă eficientă în lupta împotriva traficului comercial britanic sunt U-boot-urile aflate în subordinea sa, o concluzie la care va ajunge şi Hitler până la începutul anului 1943, când Dönitz a devenit comandant suprem al Kriegsmarine.
Primele discuţii referitoare la construirea unei clase de nave de suprafaţă, Schlachtchiff F [10], care să se încadreze în limitele impuse de Tratatul de la Washington, au avut loc în primăvara anului 1934, înainte de semnarea Acordului Naval Anglo-German. În conformitate cu tradiţia germană a construcţiilor navale, numele era necunoscut până în momentul lansării; fiecare vas era identificat prin clasă urmată de o literă individuală [11]. În 1934, Departamentul de Construcţii al Kriegsmarine a demarat planurile de design pentru două cuirasate, „F” (Bismarck) şi „G” (Tirpitz), sub conducerea inginerului dr. Hermann Burkhardt [12].
Într-una din primele conferinţe pentru stabilirea detaliilor de design, care a avut loc la 2 noiembrie 1934, s-a stabilit necesitatea ca viitoarele cuirasate să fie superioare din punct de vedere al armamentului şi vitezei navelor similare construite în Franţa, Dunkerque şi Strasbourg. În cursul anilor 1935 şi 1936 alte numeroase discuţii s-au purtat pentru a se stabili detaliile esenţiale ale design-ului, în mod deosebit deplasamentul şi calibrul artileriei principale. Iniţial, greutatea totală trebuia să se încadreze în limitările impuse de Tratatul de la Washington, de 35 000 de tone, cu un calibru al tunurilor de 35,6 cm [13]. După amendamentele aduse în 1936 Acordului Naval Anglo-German, limitele au fost ridicate la 45 000 tone deplasament, respectiv 40,6 cm calibrul artileriei principale [14].
Dimensiunile cocii trebuiau să ţină cont şi de limitările impuse de facilităţile portuare. De exemplu, Kaiser Wilhelm Canal, indispensabil pentru mişcările marilor nave de suprafaţă, avea o adâncime de 11 metri. În consecinţă, proiectul final a fost restricţionat la un pescaj [15] de doar 10 metri. Lăţimea şi lungimea navei nu puteau depăşi 38, respectiv 250 de metri, pentru a permite construcţia la şantierul naval Kriegsmarine Werft din Wilhelmshaven, cel mai mare din Germania, locul de naştere al lui Tirpitz. Bismarck măsura 36 metri lăţime şi 241,6 metri lungime la linia de plutire [16].
Drept rezultat, noua clasă de cuirasate se va dovedi o platformă excelentă pentru artileria de calibru greu. Carena a fost împărţită în 22 de compartimente etanşe, numerotate de la I la XXII de la pupa la prova. 70% din lungimea la linia de plutire era acoperită de o armură blindată, ceea ce conferea navei o rezistenţă sporită la tirul artileriei. De la catarg la chilă, Bismarck număra 17 punţi. Pentru mai mult de 90% din carenă fusese folosită sudura electrică în detrimentul niturilor, ceea ce a redus greutatea, permiţând mărirea protecţiei blindate, cuprinsă între 4,5 şi 32 cm. [17].
Numeroase discuţii s-au axat asupra sistemului de propulsie. Viteza şi raza de acţiune erau esenţiale, în condiţiile în care Germania nu dispunea de baze navale în afara teritoriului naţional. Motoarele diesel erau preferate pentru economia de combustibil pe care o aduceau, dar în acel moment nu existau motoare diesel suficient de puternice pentru a putea obţine 30 de noduri, atât cât se dorea. Au fost propuse patru proiecte pentru sistemul de propulsie, inclusiv unul exclusiv electric [18]. În cele din urmă s-a optat pentru un sistem de turbine cu aburi, o metodă prin care s-a putut mări grosimea centurii blindate, pe unele porţiuni, până la 32 cm [19].
În proiectele iniţale, armamentul principal cuprindea 8 tunuri de 33 sau 35,6 cm. Sub influenţa dezvoltării navale a Franţei şi Italiei, care îşi proiectaseră noile cuirasate cu tunuri de 38 cm [20], germanii nu au dorit echiparea lui Bismarck cu un armament inferior. În 1934, Kriegsmarine a cerut proiectarea, construcţia şi testarea unor tunuri de 38 şi 40,6 cm calibru. S-a ajuns la concluzia că tunurile de 40,6 cm vor cere un timp mai îndelungat de construcţie şi vor creşte greutatea generală în detrimentul protecţiei blindate; în consecinţă, s-a decis echiparea celor 4 turele duble cu tunuri de 38 cm, fabricate de Krupp, pentru a oferi o putere de foc egală pe axa navei şi pentru a simplifica controlul tirului. Conform unei îndelungate tradiţii, cele patru turele au primit nume întregi: Anton şi Bruno la prova, Cezar şi Dora la pupa [21].
Armamentul secundar era constituit din 6 turele duble de 15 cm calibru. Protecţia antiaeriană de calibru greu era asigurată de 8 turele duble de 10,5 cm. Armamentul antiaerian uşor cuprindea 16 tunuri de 3,7 cm şi 20 mitraliere grele calibrul 2 cm [22]. Potrivit propagandei oficiale, Bismarck era „o fortăreaţă plutitoare, imposibil de scufundat”.
Contractul pentru construirea cuirasatului a fost semnat la 15 noiembrie 1935, cinci luni după semnarea Acordului Naval Anglo-German, fiind încredinţat şantierelor Blohm&Voss din Hamburg. La 1 iulie 1936, chila a fost montată în docul nr. 9 [23]. Cele două cuirasate aflate în construcţie erau mai mari decât navele aflate în compunerea Royal Navy şi întregul surplus de greutate fusese folosit pentru protecţia blindată, o prioritate evidentă a constructorilor. În comparaţie cu navele din clasa King George, cele mai moderne construite în Marea Britanie, la care protecţia blindată se ridica la 32% din deplasamentul total, în cazul lui Bismarck procentul se ridica la 42% [24].
Costurile totale pentru Bismarck s-au ridicat la aproape 200 de milioane Reichsmarcks, o sumă enormă pentru acele timpuri. Cu aceeaşi sumă de bani se puteau construi aproape 1700 de tancuri mijlocii, sau un număr egal de avioane de luptă. S-a estimat că aproximativ 6 milioane de ore de muncă au fost necesare construcţiei, fără a se lua în calcul subcontractorii [25].
La 13 februarie 1939, Adolf Hitler a ajuns la Hamburg pentru a asista la lansarea cuirasatului „F”. Primul drum l-a făcut pe moşia lui Otto von Bismarck din Friedrichruh, la est de Hamburg, pentru a se reculege la mormântul „cancelarului de fier”, petrecând apoi seara la hotelul „Atlantic”. A doua zi, 14 februarie 1939, la orele 13, a avut loc ceremonia de lansare, la care au participat peste 60 000 de persoane, inclusiv membri ai guvernului şi personalităţi militare. Hitler a părăsit hotelul „Atlantic” la 12.15, îmbarcându-se pe yahtul Hamburg. Acompaniat de salve de tun trase de pe „cuirasatul de buzunar” Admiral Scheer, cancelarul german şi suita au traversat râul Elba spre şantierul Blohm&Voss, unde Hitler a ţinut un discurs în stilul său caracteristic, dezvăluind viitorul nume al navei: Bismarck, în onoarea cancelarului „de fier”. Dorothee von Löwenfeld-Bismarck, fata lui Otto Albrecht von Bismarck-Schönhausen, cel de-al doilea fiu al marelui om de stat [26], a lansat sticla de şampanie care s-a spart de bordajul noului cuirasat. Era cea de-a patra şi, până în prezent, ultima navă care a primit numele fondatorului Germaniei Mari [27].
La ceremonie a asistat şi căpitanul Thomas Troubridge din Royal Navy, ataşatul naval britanic la Berlin, ofiţer în Direcţia de Informaţii Navale. Un vorbitor fluent de germană şi un fin cunoscător al modului de gândire „teuton”, cum îl caracteriza chiar el, Troubridge a subliniat în raportul său importanţa ceremoniei, la care asistaseră toţi liderii regimului şi elogiul adus de Hitler fondatorului celui de-al doilea Reich. Nu-şi făcea aluzii referitor la cancelarul german; într-o prelegere ţinută în faţa unor cadeţi de marină puţin înainte de declanşarea războiului a încheiat cu cuvintele: „Să vă temeţi de Cel de Sus, onoraţi Regele şi să dea Dumnezeu să nu fim traşi pe sfoară de Hitler” [28].
Cifrele care dezvăluie dimensiunile cuirasatului nu sunt în măsură să reflecte impactul pe care l-a avut în epocă. Cu încărcătura completă (cuprinzând stocul de proiectile, de combustibil şi de apă potabilă) Bismarck depăşea cu mult limitele impuse prin Tratatul de la Washington: 50 956 tone [29]. Era cea mai mare navă a Europei, dar nu şi din lume, fiind depăşită de cele două cuirasate japoneze din clasa Yamato, Yamato şi Musashi, lansate în 1940, cu un deplasament de 72 809 tone cu încărcătura completă şi înarmate cu 9 tunuri de 46 cm, cele mai mari montate vreodată pe o navă de război [30].
Când a ajuns la Hamburg, într-o zi ploioasă a anului 1940, pentru a-şi lua în primire postul (al patrulea ofiţer artilerist de la bord, în ordinea ierarhiei), locotenentul Burkard von Müllenheim-Rechberg, în vârstă de 30 de ani, a fost impresionat de dimensiunile giganticei nave şi de aglomeraţia de oameni şi materiale de pe punţi. Burkard a fost ofiţerul cu cel mai mare grad dintre supravieţuitori, iar memoriile sale sunt esenţiale pentru înţelegerea ultimelor zile din scurta carieră a lui Bismarck [31].
Născut la Spandau în 1910, într-o familie cu o puternică tradiţie militară, baronul von Müllenheim-Rechberg s-a înrolat în Reichsmarine în 1929, servind la bordul unor nave de război şi fiind şi ataşat naval la ambasada germană din Londra. După capturare a petrecut restul războiului într-un lagăr de prizonieri. Reîntors în Germania, a obţinut o diplomă în drept, întrând în corpul diplomatic al Germaniei Federale. A deţinut posturi importate, printre care Consul General în Canada şi ambasador în Zair, Tanzania şi Indiile de Vest. După pensionarea din 1975 s-a stabilit înpreună cu soţia în Bavaria. În 1980 i-au apărut memoriile, intitulate Cuirasatul Bisnarck: povestea unui supravieţuitor, devenită o lucrare clasică în domeniu. A decedat la 1 iunie 2003, la venerabila vârstă de 92 de ani [32].
O navă de asemenea dimensiuni reprezintă o comunitate în sine. Echipajul număra peste 2000 de oameni, care aveau nevoie de condiţii pentru a se acomoda, pentru săptămâni şi luni, la bord; ca atare, putem aproxima, de exemplu, numărul duşurilor necesare traiului şi igienei. Nici scurtele momente de relaxare nu fuseseră lăsate la voia întâmplării. Exista un bar la bord, care servea inclusiv bere, o băcănie şi o spălătorie. Masa se servea în două cantine pentru echipaj şi separat pentru subofiţeri şi ofiţeri. Se vindeau ţigări, ciocolată, bere, biscuiţi, instrumente de scris şi hârtie pentru corespondenţă. Berea era comercializată în recipiente de jumătate de litru, la preţul de 30 pfeningi. Cinci sute de carcase de porc erau depozitate în compartimentele refrigerate, operate electric, alături de 300 carcase de carne de vită. Înainte de plecarea în prima şi ultima sa misiune de luptă, Bismarck a încărcat provizii pentru trei luni, suficiente pentru a hrăni, timp de o zi, un oraş cu 250 000 de locuitori [33].
Rufele murdare, câteva sute de kilograme zilnic, erau spălate în decursul a 24 de ore. La bord exista o echipă de medici cu săli dotate corespunzător, în care se puteau efectua inclusiv intervenţii chirurgicale delicate. Un cabinet dentar complet echipat exista, de asemenea, la bordul navei. Croitoria avea în permanenţă clienţi, reparând şi modificând uniformele. Cei care serveau aceste departamente aveau şi alte atribuţii la bord, foarte bine stabilite [34].
O imagine de forţă o reprezentau şi cele patru turele duble, totalizând 8 tunuri de 38 cm diametru. Dimensiunile acestor piese complexe şi esenţiale pentru orice navă de război erau impresionante: fiecare ţeavă avea 20 de metri lungime şi cântărea peste 100 de tone. În total, o turelă cântărea nu mai puţin de 1000 de tone. Nu exista niciun sistem de fixare; pur şi simplu enorma lor greutate era suficientă pentru a le menţine pe poziţii. Erau echipate cu sisteme sofisticate de lifturi pentru completarea stocului de proiectile, care cântăreau, fiecare, 800 de kilograme. Bătaia acestor tunuri era şi ea impresionantă: puteau, teoretic, atinge o ţintă aflată la o distanţă de 35 500 metri, la o elevaţie de 30°. Un ciclu de tragere – încărcarea proiectilului şi a încărcăturii, deschiderea focului şi înlocuirea tubului – dura 18 secunde. [35].
În privinţa sistemelor de detecţie, Radar-ul era pe atunci în faza de pionierat. Atât germanii cât şi britanicii se aflau în primele stadii ale dezvoltării conceptului, o cursă a tehnologiei care va fi în cele din urmă câştigată de Albion. În 1941, Bismarck dispunea de trei radare de tip FuMO27 şi telemetre [36] pentru artileria principală. Raza sistemelor de detecţie era de 30 km, iar acurateţea era excepţională pentru acele timpuri, cu o eroare estimată sub 50 de metri [37]. Pentru mânuirea acestor instrumente optice era nevoie de tehnicieni bine pregătiţi. Un alt intrument de detecţie era hidrolocatorul, montat pe bordaj sub linia de plutire, folosit pentru identificarea sunetelor emise de elice sau torpile, care necesita, la rându-i, deservirea de personal specializat.
Un alt departament care necesita personal de înaltă calificare era sistemul de propulsie. Turbinele cu abur montate la bordul cuirasatului fuseseră proiectate să genereze 138 000 de cai putere; cu ocazia testelor s-a depăşit cu mult această cifră, undeva între 150 000 şi 165 000 de cai-putere [38]. În orice caz, suficient pentru a propulsa nava cu peste 30 de noduri, mult peste calculele iniţiale ale constructorilor. Având un design specific, doar pentru acest tip de navă, sistemul complex de propulsie necesita timp de acomodare. În larg, capacitatea de a manevra şi a se deplasa era esenţială pentru supravieţuirea navei. Inginerii şi tehnicienii care le operau trebuiau să reuşească să identifice rapid orice defecţiune, pe care să le remedieze în condiţii meteo extreme, în mijlocul oceanului. Într-o atare situaţie, cunoaşterea în detaliu a mecanismelor funcţionării sistemului de propulsie era decisivă.
Pe o navă de asemenea dimensiuni există şi numeroase echipe de avarie. În ciuda zecilor de mii de tone de oţel, incendiile erau un pericol major la bord, unde se găseau destule materiale imflamabile, precum componente electrice, textile, lemn, hârtie sau diverse fluide. Mai mult, Bismarck avea în magazii aproximativ 1 000 tone de muniţie şi cam 8 000 tone ţiţei, cu încărcătura completă. Proiectilele artileriei principale, prea grele pentru a fi mânuite manual, erau ridicate în turele printr-un sistem hidraulic, din compartimente speciale. Pe de altă parte, muniţia artileriei antiaeriene, având în vedere cadenţa şi calibrul respectivelor tunuri, trebuia păstrată cât mai aproape, pentru a putea interveni în timp util, ceea ce creştea pericolul unor explozii şi incendii la bord.
Pentru prevenirea inundării cocii fusese conceput un sistem de compartimente etanşe şi pompe de mare putere, în aşa fel încât să poată compensa o eventuală breşă. În ape calme, compartimentele din prova puteau fi inundate intenţionat pentru a ridica pupa deasupra liniei de plutire, permiţând accesul la cârme sau elice. Prin acest sistem, chiar inundat cu sute de tone de apă, Bismarck se putea menţine la suprafaţă şi putea naviga cu viteză redusă, graţie celor 22 de compartimente etanşe, fiecare cu subdiviziuni, create având în minte şi pericolul reprezentat de torpile. Cu o lăţime de 36 de metri, patru metri peste cel mai mare cuirasat al Royal Navy, Bismarck putea absorbi impactul unor asemenea lovituri, protejând pe cât posibil părţile vitale ale navei [39].
Bismarck era şi în alte privinţe superior cuirasatelor britanice. Protecţia blindată era mai mare şi folosea tehnologii moderne [40], ca şi viteza maximă. Un alt avantaj major îl reprezenta raza de acţiune, în special la viteze de 25 de noduri sau mai mult, un detaliu extrem de important în perspectiva unor raiduri în vastele spaţii ale Atlanticului. Şi în privinţa artileriei principale Bismarck era superior, chiar dacă unele cuirasate britanice construite în timpul sau imediat după Primul Război Mondial, de exemplu Hood, erau înarmate cu tunuri de acelaşi calibru. Dar nava germană era una modernă, care folosea tehnologii de ultimă generaţie.
Avantajele tehnice nu pot suplini oamenii. Echipajul lui Bismarck era format din voluntari, iar vârsta medie era de 21 de ani. Mulţi dintre ei asistaseră la instalarea echipamentelor electrice, de propulsie, de tir, lucrând inclusiv cu subcontractorii, pentru a înţelege în detaliu mecanismele fine ale unei adevărate uzine plutitoare. În afară de pregătirea de excepţie, moralul acestor tineri se găsea la cote foarte înalte, care a crescut pe măsură ce Germania îşi impunea hegemonia pe continent.
În vara anului 1940, Bismarck era aproape gata. La 24 august 1940, într-o înnorată zi de vară, a fost livrat oficial Kriegsmarine-i. Întreg echipajul s-a adunat la pupa, pentru discursul comandantului Ernst Lindemann; alături de el se găsea Műllenheim-Rechberg, devenit aghiotantul său personal, Hans Oels, secundul, leutenant sur zee Adalbert Schneider şi Helmut Albrecht, respectiv primul şi cel de-al doilea ofiţer artilerist, Wolf Neuendorff, ofiţerul cu navigaţia şi Walter Lehmann, inginerul-şef [41]. În discursul său, după ce a mulţumit şantierelor navale pentru munca depusă, Lindemann a citat din cancelarul al cărui nume nava sa îl purta, amintind că politica nu se face prin discursuri şi cântece, ci prin sânge şi fier, cuvinte ce se vor dovedi de-a dreptul profetice.
NOTE
[1] Robert C. Stern, German Battleships of World War Two in action, Squadron/Signal Publications, 2004, p. 7.
[2] David Porter, op. cit., p. 14.
[3] Deplasamentul era departe de a se încadra în limitările impuse la Versailles. Cu încărcătura completă, Deutschland avea un deplasament de aproximativ 16 000 tone. Cf. Robert C. Stern, op. cit., p. 8.
[4] Robert C. Stern, op. cit., p. 7.
[5] Redenumită Lützow la 15 noiembrie 1939.
[6] Robert C. Stern, op. cit., p. 7.
[7] Jak Mallmann Showell, op. cit., p. 25.
[8] David Wragg, op. cit., p. 68.
[9] David Porter, op. cit., p. 20.
[10] Schlachtschiff – cuirasat.
[11] Jack Brower, The Battleship Bismarck, Conway Maritime Press, 2005, p. 12.
[12] John Asmussen, Bismarck. Pride of the German Navy, Fonthill, 2013, p. 12.
[13] Jack Brower, op. cit., p. 12.
[14] John Asmussen, op. cit., p. 12.
[15] Distanţa măsurată pe verticală între planul liniei de plutire şi punctul navei aflat la cea mai mare adâncime.
[16] John Asmussen, op. cit., p. 12.
[17] Ibidem, p.13.
[18] Siegfried Breyer, Miroslaw Skwiot, German Capital Ships of the Second World War, Seaforth Publishing, 2012, p. 310.
[19] Ibidem.
[20] Mai exact, Regia Marina (Marina Militară Italiană) luase decizia înarmării celor mai moderne unităţi ale sale cu 9 tunuri de 38,1 cm, blindate în trei turele; cf. Erminio Bagnasco and Augusto de Toro, The Littorio Class. Italy’s Last and Largest Battleships 1937-1948, Seaforth Publishing, 2011.
[21] Ibidem; Jack Brower, op. cit., p. 19.
[22] John Asmussen, op. cit., p. 103.
[23] John Asmussen, op. cit., p. 13.
[24] Niklas Zetterling şi Michael Tamerlander, op. cit., p. 34.
[25] Ibidem, pp. 34-35. Şantierele Blohm&Voss au primit 71 642 000 RM ( John Asmussen, op. cit., p. 102).
[26] John Asmussen, op. cit., p. 17.
[27] www.kbismarck.com/otherbis.html, accesat la 19 decembrie 2013. Alte surse enumără doar trei. Conform acestora, cuirasatul din clasa Mackensen ce urma să fie denumit Fürst Bismarck, a cărui construcţie a început la 3 noiembrie 1915, nu a fost niciodată lansat, proiectul fiind abandonat. Nu a fost niciodată oficial livrată forţelor navale. John Asmussen, op. cit., p. 10.
[28] Iain Ballantyne, Killing the Bismarck. Destroying the Pride of Hitler`s Fleet, Barnsley, Pen&Sword Books, 2014, p. 21.
[29] John Asmussen, op. cit., p. 104.
[30] Steve Wiper, Yamato class battleship, Seaforth Publishing, 2009, p. 2; Janusz Skulski, The Battleship Yamato, Conway Maritime Press, 2004, p. 10.
[31] cf. Müllenheim-Rechberg, Battleship Bismarck. A Survivor`s Story, translated by Jack Seetman, US Naval Institute Press, 2013.
[32] www.kbismarck.com/crew/bvmrechberg.html, accesat la 20 decembrie 2013.
[33] John Asmussen, op. cit., Anexa M, p. 229; Müllenheim-Rechberg, op. cit., p. 36.
[34] Niklas Zetterling şi Michael Tamerlander, op. cit., p. 36.
[35] John Asmussen, op. cit., pp. 114-116; cf şi Miroslaw Skwiot, German Naval Guns 1939-1945, Seaforth Publishing, 2011, p. 20 şi urm.
[36] Instrument optic cu ajutorul căruia se determină distanţa la repere de navigaţie.
[37] John Asmussen, op. cit., p. 132.
[38] Niklas Zetterling şi Michael Tamerlander, op. cit., pp. 36-37.
[39] Ibidem, p. 38.
[40] S-au folosit patru tipuri de oţel, KC n/A fiind ultimul tip de blindaj proiectat de Krupp, conţinând inclusiv nichel, crom şi carbon. John Asmussen, op. cit., p. 106.
[41] Niklas Zetterling şi Michael Tamerlander, op. cit., p. 39.