Premiul special „Comandor Virgil Alexandru Dragalina”, pe anul 2014: „Jurnal de război și de pace. Memorialul din Siberia” de Ion Tobă – Hatmanu (ediție îngrijită de Dan Gîju)

După o compețiție cu alte opt lucrări, volumul lui Ion Tobă-Hatmanu, „Jurnal de război şi de pace. Memorialul din Siberia” (Editura Favorit, 2014), ediţie îngrijită, cronologie, cuvânt-înainte şi note de scriitorul col. Dan Gîju, a fost desemnat câștigător al unui Premiu special „Comandor Virgil Alexandru Dragalina” pe anul 2014, în valoare de 500 $, informează un comunicat trimis redacției Redescoperă Istoria.

La exact 50 de ani de la relatarea lor, întocmai cum prevăzuse autorul, memoriile din lagărele siberiene ale fostului vânător de partizani din Crimeea, Ion Tobă-Hatmanu (1903–1979), au văzut, în sfârșit, lumina tiparului. Confiscate de către Securitate în 1974, în urma unei percheziții la domiciliul din Brașov al familiei Tobă, și semnalate ziaristului Dan Gîju, un sfert de veac mai târziu, de către unica fiică a acestuia (Camelia Greceanu), memoriile fabulosului personaj care rămâne în fond „hatmanul” Ion Tobă (între altele a fost și Sturmbannführer în Jagdwerband Kommando Skorzeny, în 1944–1945) au fost recuperate și valorificate recent, din Arhiva CNSAS, astfel că românii pot afla dintr-o sursă autentică – un supraviețuitor în cel mai adevărat sens al cuvântului – modul cum se trăia, dar mai ales cum se murea în „raiul” comunist din Uniunea Sovietică de până în anul 1955. Pe lângă o serie de fotografii din al Doilea Război Mondial, cartea reproduce și jurnalul de război al lui Tobă din perioada 1943–1945, scăpat în mod miraculos din ghearele Securității. 

Festivitatea de înmânare a premiului va avea loc joi, 12 februarie 2015, începând cu ora 11:00, la Muzeul Militar Naţional „Ferdinand I” din Bucureşti.

Instituit în anul 2014, de Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, cu sprijinul financiar al doamnei Opritsa Dragalina Popa (nepoata generalului erou Ioan Dragalina), stabilită în SUA, premiul este decernat în fiecare an unui autor din orice ţară care propune în domeniul istoriei cea mai remarcabilă lucrare despre soarta prizonierilor români în ultima conflagraţie mondială.

În continuare, scriitorul col. Dan Gîju a avut amabilitatea de a oferi cititorilor Redescoperă Istoria, două fragmente din cartea care a fost premiată:

PARTEA I
Secretul de a deveni erou. Jurnalul de război

11 iulie 1943. Se continuă povestirea fiecărei zi[le] din război, a vieţii unor camarazi ce se va sfârşi într-un fel.

Semnat: Căpitan Ion Tobă-Hatmanu [33].

Ora 19:00. Terminând concediul şi plecând din nou spre front, mă despart de cei dragi ai mei cu cuvintele – problematice – „la revedere”. „…Şi nu uita că eu te aştept.

Semnat: Clemence”.[34]

12 iulie, Bucureşti. În casa lui Ionică Răuţă cu Doamna şi ceva fraţi din Asociaţia „1916–1919”[35], după cum urmează (apelul):

„Inimosului Hatman, care ne-a dovedit că este nu numai erou, ci şi Om, îi doresc cele mai bune şi măreţe fapte pentru mulţumirea dumisale şi a noastră, cei pe care ne-a onorat cu prietenia sa.

Semnat: Nina Răuţă.”[36]

„Înainte de reîntoarcerea pe front a Hatmanului Ionică, am pri­mit invitaţia camaradului cercetaşI. Răuţă şi iată-ne în jurul mesei, în casa sa. Momente de reculegere şi camaraderie în care timp ini­mile şi gândurile se înfrăţesc. Îţi urăm, iubite Hatmane, drum bun şi o cât mai apropiată revedere. Peste câteva zile, voi fi la tine, în împărăţia ta.

Semnat: Traian.”

„D-lui căpitan Tobă-Hatmanu./ Pleci iarăşi, scumpul meu Ionel,/ Te duci la luptă, scumpul meu Hatman,/ Te duci la luptă «căpitan»/ Şi să te-ntorci, iubite, colonel.

Semnat: Traian Demetrescu.”

„Sunt al tău, Hatmane, pe vecie. Eu şi întreaga familie aştept[ăm] ziua fericirii, «Victoria», când alături de fiinţa ta sacrificată Ţării vom şti să dăm Naţiunii rangul cuvenit. Te pup din suflet şi rog pe bunul D-zeu să te apere de toate gloanţele vrăjmaşe, să te reîntorci lângă noi.

Semnat: Ionel Răuţă.”

13 iulie ’43. Prezentat M.St.M.[37], obţin loc la avion pentru mâine (1001). După-amiază, merg la domnul general Ciurea şi domnul Aurel Anghelescu, cu Traian Alexandrescu. Apoi, la „Ca­rul cu bere”.

14 iulie. Ora 07:00 – La aeroportul Băneasa. Mă întâlnesc cu Max Manolescu, căpitanul Teodorescu şi, culmea!, cu pilotul meu, un prieten vechi, Mircea Şeteanu. Prezenţi la aeroport: domnul ge­neral Ciurea, Traian Alexandrescu, I. Răuţă şi alţii.

07:45 – Decolăm.

09:05 – Tiraspol vamă, incidente.

10:45 – Nicolaev, alimentare („Stukas” românesc).

12:45 – Eupatoria [38] şi la 13:10 – Sarabuz.

Seara, iau contact cu domnul general Ciurea. Veşti, multe rele, apoi, la lucru.

15 iulie. Tot la Simferopol, iau masa la Grupul 58 Cercetare. Maior Gică, Niculescu, căpitan Costică Pungan, Trandafirescu, apoi cu domnul colonel Buzescu, maior Frumuşanu, Burada etc. Propunere pentru [Ordinul] „Mihai Viteazul” la corp – până vine domnul general Avramescu [39] stă –, azi fiind girant domnul general Dumitrache, cel cu inspecţia lui Pintilie (?). Seara, plec singur spre Feodosia şi dorm la Katurtsaka-Sarai, la hogea Başkirov, unde dau peste plutonierul Mihalcea din artilerie, focşănean. Noaptea – frig şi purici, slavă Domnului!

16 iulie. Plec la Leninskoe cu BMW-ul, împreună cu plutoni­erul-major Tronaru; iau contact cu toată lumea şi ajung la Nsun-Ajak, la cai. La ora 13:30, suntem la Ali Baci [40]. La ora 15:00, plec cu Hauptmann-ul [41] Belz la baie, în Marea de Azov, cu maşina până în Ak-Manay.

17 iulie ’43. Decorez tot escadronul cu „Medalia de Est”, germană, apoi cu altele româneşti: „Coroana României”, „Băr­băţie şi credinţă”, crucile diferite etc. Mâine, plec în comisia de examinare a elevilor plutonieri pentru gradul de sublocotenent în rezervă.

18 iulie. Maşina 1335 Lux atacă la nord de Karasubazar. Se face o urmărire. Partizanii lucrează. Plec cu BMW-ul la Nassir.

19 iulie. La Divizie. Restabilesc legăturile cu serviciile şi bi­rourile.

20 iulie. La Ali Baci, pregătire în vederea plecării la Simfero­pol. Plec la comandantul Crimeii pentru notare.

21 iulie. Cu maşina, cu domnul general Ciurea şi cu căpita­nul Ioan Gheorghe, la Simferopol. Oprim la Feodosia–Salî–Ka­rasubazar.

22 iulie. Mă prezint domnului general Auleb [42], comandantul Crimeii, predau albumul. Primesc misiune la partizani. Îmi dă o notă excelentă.

23 iulie. Cu domnul general la comandantul Crimeii. Notat la excepţional pentru gradul de maior. Plec iar la partizani.

24 iulie. Examinarea elevilor plutonieri pentru gradul de sub­locotenent. Îi trecem pe toţi.

25 iulie. Facem o călătorie, cu domnul general, o frumuseţe!… Prin Simferopol–Sevastopol–Bahcisarai–Fortul „Maxim Gorki”–Poarta–(Biserică, Restaurant)–Livadia, Balaclava, Palatul Voron­ţov, Ialta–Gurzuf–Aluşta–retur.

26 iulie. Plec cu domnul general spre Peninsula Cherci. Pre­gătiri de plecare.

27 iulie. Îmbarcăm în 52 de vagoane în gara Sem-Kolodosy. În momentul plecării, soseşte domnul general Eisenstük, care îi deco­rează pe caporalul Fritz Weber şi pe sergentul Ion Mara (…)

 Capitolul 10
Lagărul canibalilor. Primarul mâncător de pisici

La noul lagăr, muncă de sclav. La ordinea de zi era, fireşte, tă­ierea taigalei, activitate cu normă imposibilă, bineînţeles, întrucât copacii sunt zidiţi în zăpadă, deci mai întâi trebuie să faci loc în jur şi după aceea să începi cu fierăstrăul, numai că trunchiul fiind îngheţat, fierăstrăul aluneca în jos, astfel că gardienii aveau de lu­cru, nu glumă, dar nu ca noi cu joagărul, ci cu parul: cine nu făcea norma, seara, era oprit la poartă şi bătut la fund, tot de către aceşti samohranici, după ordinele unui sergent. Şi dacă samohranicul nu te bătea cum trebuie, sergentul îl punea jos pe domnul fost deţinut şi îl învăţa el cum trebuie să bată.

Aici, în noul iad, morţii nu se îngroapă, pământul fiind mult prea îngheţat pentru a putea fi săpată o groapă în toată regula, astfel că tru­purile neînsuflețite se pun stivă sub un fel de şopron. Şi morții stau acolo, stivuiţi frumos, în pachete de câte 12, ca traversele, deci primii trei morți jos, unul lângă altul, apoi alţii trei peste ei, de-a curmezişul, şi tot aşa… Într-o după-masă m-am dus să văd şi eu de aproape, cu un rus emigrant din Manciuria, îl chema Alexei Constantinov, legasem repede prietenie cu el, fiind un om cu carte. Ajungând aproape de prima stivă, Alexei mi-i arată pe cei trei, de la bază, roşi de şobolani, şi tot plimbându-ne privirea când în sus, când către cei trei de jos, la un moment dat el remarcă nu atât că erau goi, cât că la toţi, aproape, femurul le era tăiat cu cuţitul, adică dezgolit de carne de la genunchi până la burtă. La care eu îmi dau cu părerea:

– Le-or fi făcut autopsie…

El:

– Tare eşti naiv! Asta e carnea pe care au mâncat-o oamenii noştri.

Eu:

– Este posibil?!

El:

– Ai să ajungi şi tu să mănânci…

Am plecat de acolo dând din cap a neîncredere:

– Cum adică, am comentat cu voce tare – dar asta pentru mine, desigur –, să ajung să mănânc carne de om?!

Şi tot comentam aşa, singur, când, după vreo câţiva paşi, Alexei a izbucnit în plâns şi, printre lacrimi, a bâiguit:

– Doamne, ce a ajuns poporul meu?!…

În lagărul acesta, deţinuţii nu erau oameni, ci stafii, cadavre ambulante. Instinctiv, îmi pipăi traista cu zahăr primită de la femei­le din lagărul precedent, unde abia acum realizam că fusesem în rai. Ce diferenţă de trai la numai şase zile de mers cu trenul!… Toţi, aici, erau numai dintre cei ca mine, cu 25 de ani sau cu catorgă, adică închişi pe viaţă.

Privindu-i, la rândul meu mă simţeam privit. „Aşa o să ajun­gem şi noi în scurt timp!” m-a avertizat Alexei. Dialogul ne-a fost întrerupt de vocea baritonală a unui samohranic, care a strigat:

– Cei noi, adunarea la sala de mese!

Acolo, primul dejun: supă de arpacaş şi 450 de grame de pâine de orz pe toată ziua. Toţi erau îngrijoraţi. Eu, nu mai vorbesc. Că­utam în minte o soluţie, dar nu găseam, creierul meu nu se putea fixa la o idee salvatoare, la cum să scap de aici, și ce mă fac mai ales dacă termin zahărul. Plus că aici, am înţeles, munca nu se plăteşte decât cu hrană, atât, adică, dacă realizezi norma, ai o supă de arpa­caş şi 400 de grame de caşa de arpacaş, iar dacă o şi depăşeşti, la 50 de procente în plus primeşti un kilogram de caşa. Poţi ajunge şi la două kilograme de caşa dacă eşti mare stahanovist, dar vechii deţinuţi din lagăre spuneau că, dacă mănânci două kilograme de pilaf din acesta de arpacaş, nu pui la loc niciun sfert din puterea pe care ai consumat-o. În fond, ziceau ei, zi de zi în ritmul acesta, fie că munceşti, fie că nu munceşti şi iei bătaie, oricum pierzi, astfel că, până la urmă, într-un fel, tot o să termini, punctul final fiind stiva de cadavre. Mai ales că tari şi mari erau brigadirii, în fond nişte bandiţi, căci administraţia nu apărea în lagăr, deci nu aveai cui să te plângi că ţi se încalcă vreun drept. Auzind toate astea, mi-am strâns bine cureaua şi mi-am adunat muşchii, care cam lânceziseră în lagărul minune de femei, după care mi-am procurat o armă, adică am scos colţarul de metal ce întăreşte rama de la fereastră, l-am îndreptat şi, toată noaptea, l-am ascuţit sub prici, unde m-am instalat împreună cu câţiva indivizi din alte naţiuni, nici într-un caz cu ruşi. Desigur, nu ca să tai din piciorul vreunui mort am pregătit scula aceea, ci, fi­indu-mi de acum destul de egal cum o s-o sfârşesc, la o adică, să-mi fac singur dreptate. Că între timp ceea ce mai auzisem de pe la unul şi altul m-a îngrozit și mai tare era puţin de zis, așa încât concomi­tent, am purces şi la încropirea unui plan de evadare.

Am avut în război, în viaţa mea de militar mai exact, peste 100 de atacuri şi incursiuni la inamic, fiindcă aceasta mi-a fost pregăti­rea, prin urmare nu era momentul ca tocmai acum să mă las timo­rat. Deci, la lucru!, mi-am zis. Problema însă nu era cum fug, că am găsit zeci de soluţii, ci cu cine mă asociez şi, principalul lucru, mai întâi trebuie să-mi dau seama unde sunt, ca să mă orientez bine. Pentru asta, aveam nevoie de o lună de informare.

Între timp, am ajuns în pădure, unde, imediat, mi-am dat sea­ma că norma, cu puterile mele, era grea, dar nu imposibilă atâta vreme cât creionul era în mâna „brigadirului”. Aşa că am început să-l prelucrez, dându-i un pulover de lână pe care-l aveam de acasă, păstrat pentru situaţii neprevăzute, și uite că-i venise rândul să fie jertfit. Cadoul acesta a avut efectul scontat, astfel că, încă de a doua zi începând, în loc să tai copaci, brigadierul m-a numit costeorcic [204], adică să întreţin focul la stivele de lemn. Şi e momentul să spun că munca în pădure era de mai multe categorii, după cum se hotăra de la bun început, adică unii tăiau copacii şi norma se socotea în metri cubi de lemn în funcţie de câţi copaci ai doborât la pământ, alţii erau la tăiatul crengilor, ca să rămână trunchiul gol, alţii adunau aceste crengi într-o stivă mare, de cinci metri lungime, pe trei metri lăţime şi trei metri înălţime, şi în sfârşit, alţii ardeau aceste cuburi de crengi ca să nu mai rămână nimic. Dar ca să faci foc din crengi groase, îngheţate, ca până seara să şi ardă, era încă o îndemânare. Ce nu ardea, acopereai cu multă zăpadă şi mocnea, fumegând, până a doua zi, când iar îl aprindeai. Ruşii ardeau tot, numai trun­chiul era curăţat şi, încărcat la vagoane, era expediat la fabricile de cherestea. Când trunchiurile erau scoase la margine, crengile erau deja cenuşă, după care mai urma o operaţie, cea mai grea, anume scoaterea rădăcinilor din pământ, ca acesta să poată fi dat recoltei. Muncă de rob şi cu mijloace primitive, ce mai. Firește că masa se lua în pădure, în nişte dulapi, unde erau scobite şase găuri, în care bucătarul împărţitor punea câte două porţii de supă de orz. Deci, pentru prânz, 12 oameni se aşezau la un dulap: şase pe o parte şi şase pe partea cealaltă, dar şi aici era o socoteală, că unii mâncau repede, înghiţind ca şarpele, alţii, îndeosebi cei bătrâni şi fără dinţi, mâncau mai încet şi, inevitabil, rămâneau flămânzi. Corectivul era cel din capul mesei, care bătea măsura în dulap cu lingura şi fiecare lua o dată şi acela iar bătea, în aşa fel încât să nu ia unul mai multe linguri, dar şi aici flămânzii se pricepeau mai bine la încărcatul lojcei – lingura de lemn, de veacuri, a mujicului –, aşa că tot rămâneau câţiva cu buzele umflate şi stomacul gol. Singura soluţie ar fi fost să aibă fiecare castronul lui, dar de unde asemenea lux? Ca peste tot, apăruseră ceva soluţii specifice, ca să zic aşa, adică îţi procurai respectivul obiect de la cei care plecau fie acasă, fie la spital. Eu unul am ieşit mai uşor, că mi-a dat brigadierul unul lipit cu cositor şi înfundat cu cârpă, instruindu-mă:

– Nu te uita că arată aşa, ci păstrează-l ca pe sfintele moaşte că aici este de mare folos, ai să vezi!…

Şi l-am păstrat, motiv ca să-mi aduc aminte de o inscripţie scri­jelită pe un astfel de castron precum acela, văzut la un alt deţinut român:

Netrebnic hârb de tablă, cu rugina/ Arzând, pe lângă răni de cositor,/ În tine-mi duc amiezile şi cina,/ Şi timpul tot cu tine mi-l mă­ sor.// Iar când îţi sorb fiertura străvezie,/ Mă-ntreb, cu foame, când ajung la fund,/ Cum a rodit atâta sărăcie pământul meu?/ Şi nu pot să răspund…

Cu „meseria” de costeorcic am dus-o cumva, dar asta numai după ce am învăţat să întreţin focul cum trebuie, ca să ardă cât mai repede.

Aici am avut ocazia să găsesc indivizi aduşi din toate colţurile Siberiei, în general, foarte variaţi din punctul de vedere al vârstei, ca naţiune, religie, culoare etc., dar cel mai mult diferea cauza pentru care fuseseră ridicaţi din mijlocul propriilor familii, de foarte multe ori pe baza unor dosare fictive, ca să fie condamnaţi şi exploataţi, apoi, până la epuizare. Şi-mi era tot mai clar că bolşevicii nu s-ar fi menţinut la putere dacă nu-i omorau sau nu-i izolau pe cei care le criticau ideologia, una care nu se va putea aplica niciodată decât cu forţa şi numai pentru profitul celor ce conduc.

Aşa de pildă, l-am cunoscut pe Cadariuc, un ucrainean venit dintr-un lagăr unde, din 75.000 de oameni, în iarna anului 1949 mai rămăseseră doar 16.000, restul murind din cauza frigului. Dintre europeni, cei mai rezistenţi au fost finlandezii, urmaţi, în ordine, de către polonezi, români şi, desigur, de băştinaşi, iar din­tre asiatici – japonezii şi chinezii. Primii care s-au curăţat au fost italienii, apoi germanii. Sunt de acord că războiul este crud, dar măcar pe front ai şansa să nu te chinuieşti, murind de glonţ sau de schijă; este bărbătesc şi cavaleresc aşa şi, deci, consider că este mai demn astfel decât să te topești treptat, muncind nehrănit, după ce ai fost condamnat fără nicio vină, și stingându-te, deci, fără nicio speranţă, din cauza frigului, a foamei şi a muncii istovitoare, sub cnutul mujicului. Căci răutatea şi sadismul s-au văzut la tot pasul în lagărele ruşilor, unde sărmanii deţinuţi şi prizonieri erau bătuţi şi supramunciţi, pierind la orice oră, în raport cu rezistenţa fiecăruia, în lacrimi, oftări de durere şi dor de casă. De altfel, gardienii nu cunoşteau mila şi nici nu-şi puteau permite un asemenea lux, căci dacă unul dintre ei încerca să arunce vreunui deţinut un chiştoc de ţigară şi se auzea, atunci era dat afară, dacă nu chiar condamnat fiindcă a pactizat cu „duşmanii poporului”. Pe de altă parte, pentru cea mai mică opunere la muncă, erai băgat într-un beci fără lumină, friguros şi umed, ca în fundul Gheenei:

Aici, în fundul gheenei reci,/ Unde lumina vine câteodată,/ Robeşte veacul „Douăzeci”/ Sub ochiul dur al epocii de piatră.

Un individ, oricât de tare ar fi, în clipa când a fost dezarmat, legat, condamnat fără motiv, nespălat, nebărbierit, nehrănit şi îmbrăcat în haine de vată, supus la cele mai grele munci, se trans­formă într-un nenorocit, într-un fricos, într-un laşegoist şi ca­pabil de orice bestialitate, mergând până la canibalism, uneori. De fapt, puţini sunt deţinuţii care să-şi menţină condiţia de om în faţa unor privaţiuni atât de dure precum lipsa hranei, mai ales când nu au fost învăţaţi de mici cu așa ceva, şi în acest sens cu­nosc un caz care a făcut vâlvă atunci, protagonistul fiind un fost primar dintr-un sat de lângă Bug, în care germanii făcuseră ghe­tou de evrei în anii războiului.

Primarul acesta fusese condamnat pe drept, de altfel, pentru că hrănise prost oamenii din ghetou, iar de la cei morţi a luat dinţii de aur şi şi-a mobilat el toată gura. De altminteri, pe baza aces­tor dinţi a şi fost condamnat, deşi numai 10 ani, după mine o pe­deapsă mică, totuşi, deși explicabilă, întrucât fiind om de partid, probabil că i-au acordat ceva circumstanţe favorizante. În sfârşit, odată ajuns în lagăr, desigur, cu adnotarea că din punct de vedere politic e curat, a fost aranjat la o muncă mai uşoară, printre altele având dreptul să intre între sârme şi să grebleze nisipul din zona interzisă. Cum în fiecare baracă deţinuţii pripăşiseră câte un mo­tan pentru şoarecii care rodeau totul când ei erau plecaţi la muncă, toată lumea hrănindu-l cu oasele de la peştele din raţie, restul de supliment găsindu-l el însuşi, adică motanul, că, slavă Domnului, cum spuneam, şoareci erau cât lumea, nu era de mirare că se în­grăşaseră ca purceii.

(…)

NOTE

[33] După câte se poate deduce, a mai existat un astfel de jurnal, cel de faţă fiind o continuare firească a celui iniţial care, intuim, reflecta campaniile anterioare de pe Frontul de Est în care combătuse, încă din prima zi de răboi a Armatei Române, protagonistul acestor pagini.

[34] Completarea aceasta, inserată de noi aici în ghilimele şi care îi aparţine soţiei sale, Clemence Tobă, este extrem de importantă per ansamblul întregului jurnal, asupra aces­tui detaliu urmând să revenim undeva mai către final. După Clemence, vor adăuga urările lor gen „Să vii sănătos şi victorios” rudele şi prietenii invitaţi la masa de rămas-bun, înain­te de plecarea pe front pentru a treia oară a căpitanului Tobă. La data respectivă, familia Tobă locuia în garnizoana Focşani.

[35] Este vorba despre asociaţia foştilor cercetaşi participanţi, cu diverse misiuni specifi­ce, la Războiul de Reîntregire a României din 1916–1919, şi unde Ion Tobă figura ca membru de bază.

[36] În continuare, în ghilimele, vom insera intervenţiile diverşilor camarazi, rude şi pri­eteni care, aflaţi la un moment dat în anturajul lui Ion Tobă, vor fi invitaţi să lase ca amintire în jurnalul său câteva rânduri, unele dintre acestea fiind mai mult decât nişte simple cuvinte de politeţe. Din păcate, nu toţi cei care şi-au lăsat o parte din gândurile şi speranţele lor în jurnalul de faţă au putut fi identificaţi după semnătură.

[37] Abreviere de la Marele Stat Major.

[38] Dominată de-a lungul secolelor de tătari, turci, ucraineni, ruşi, vremelnic şi de ger­mani, respectiv de români, între 1941–1944, Crimeea, din punctul de vedere al denumi­rii localităţilor este un caz aparte, reflectat ca atare inclusiv în jurnalul lui Ion Tobă, unde coexistă denumiri de localităţi în toate aceste limbi, ca să nu mai spunem că, datorită redactării cu litere de mână – şi nu de tipar, conform uzanţelor în cazul ofiţerilor de stat-major –, unele sunt de neînţeles, satele şi cătunele, îndeosebi, de negăsit pe o hartă turistică, fapt ce poate fi deranjant la un moment dat. În ce ne priveşte, unde a fost po­sibil, am căutat să uniformizăm întreg acest spectru, la nivelul localităţilor importante, conform hărţii Europa de Est, scara 1:3.000.000, ediţia 1943, tipărită de Institutul Geo­grafic Militar din Bucureşti, unde s-a operat „românizarea” lor.

[39] Gh. Avramescu (1884–1945), comandantul Corpului vânătorilor de munte români din Crimeea, subordonat vremelnic generalului Erich von Manstein. Pe frontul de vest a luptat sub comanda ruşilor, până la 2 martie 1945, când, bănuit că ar intenţiona să-i tră­deze, a fost capturat printr-o stratagemă tipic NKVD-istă şi lichidat fie imediat, conform uneia dintre ipoteze, crima fiind mascată sub forma dispariţiei întâmplătoare în urma unui bombardament german, fie, cum susţine Ion Tobă, a murit câţiva ani mai târziu, grav bolnav, după ce fusese deportat în Siberia, în infirmeria lagărului de la Vorkuta.

[40] Probabil localitatea Bahçi Eli (în tătară) sau Bogatoe (lb.rusă).

[41] Căpitan (din lb.germ.).

[42] Generalleutnant Helge Arthur Auleb (1887–1964), comandantul Comandamentului Strâmtorilor Crimeii şi şeful direct al lui Ion Tobă la data respectivă.

[204] De la costeor (sau mai exact casteor), rug, foc (lb. rus.).