Coşmarul Frontului de Est: STALINGRAD (Galerie FOTO)

Stalingrad. Acesta este unul dintre oraşele pe care cărţile de istorie îl menţionează sec, exact precum un discurs funebru. Iar acest lucru se datorează faptului că, întotdeauna după numele oraşului, vin înşirate cifrele sângeroasei bătălii cu cele mai multe pierderi de pe tot Frontul de Est. În cele 199 de zile cât a durat bătălia, numai forţele Axei au înregistrat pierderi de aproape un milion de oameni: 400.000 de germani, 200.000 de români, 130.000 de italieni şi 120.000 de unguri. Statistic, aceştia reprezentau aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit. În realitate, forţele Axei nu şi-au mai revenit niciodată după această înfrângere. De cealaltă parte, pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a fost unul din punctele de cotitură care au schimbat soarta celui de-Al Doilea Război Mondial, un război mult prea sângeros ce avea să se sfârşească în ’45 în acelaşi mod ca la Stalingrad: prin arborarea drapelului roşu. Clişeul, la fel de celebru precum fotografia lui Evgheni Kaldei de pe acoperişul Reichstag-ului, a ajuns un simbol între coperţile mult prea prăfuite ale cărţilor de istorie.

Un oraş vital

Parte a Operaţiunii Barbarossa, episodul Stalingrad a debutat pe 28 iunie 1942, când Grupul de Armate Sud (B) cuprinzând Armata a 6-a a lui Friedrich Paulus şi Armata a 4-a Panzer a lui Hermann Hoth a început să înainteze către două obiective: râul Volga şi oraşul Stalingrad. Purtând numele conducătorului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin, acest oraş avea o importantă conotaţie propagandistică. Ca atare, cucerirea acestui oraş era destul de importantă pentru Hitler. Strategic, oraşul Stalingrad era un important centru industrial, fiind aşezat pe râul Volga, o cale de transport vitală care leagă nordul Rusiei de Marea Caspică. O victorie aici ar fi asigurat flancul stâng al armatelor germane în timpul marşului lor către Caucaz. Primele lupte desfăşurate în această zonă au reputat succesul germanilor, forţele sovietice opunând o rezistenţă destul de slabă pe întinsele stepe ruseşti şi retrăgându-se în dezordine. Până la sfârşitul lunii iulie, acestea vor fi forţate să traverseze în defensivă râul Don, stabilind astfel un aliniament cu forţele Axei formate din armatele româneşti, italiene şi maghiare. În ajutorul  Armatei a 6-a Germană, care se afla la numai câţiva zeci de kilometri de Stalingrad vine Armata a 4-a Panzer, moment în care intenţiile germanilor devin clare pentru sovietici. Aceştia nu pierd timpul şi opresc în oraş toate trupele aflate în retragere din calea germanilor. Aceste efective au fost împrospătate cu trupe aduse din spatele frontului, moment în care, în evidenţele sovietice, apare o nouă armată: a 62-a. Aflată sub comanda lui Vasili Ciuikov, aceasta avea misiunea să apere oraşul Stalingrad. Cu orice preţ…

Luptele din oraş

În august 1942, Grupul de Armate Sub (B) au atins aliniamentul râului Volga la nord de Stalingrad, continuându-şi înaintarea spre sud, către oraş. Pe 23 august, acesta avea să-şi schimbe radical aspectul. În acea zi, avioanele germane au efecuat un amplu bombardamnet aerian care a transformat Stalingradul într-o mare de resturi şi de ruine fumegând. Folosindu-se de acest decor, Armata a 62-a Sovietică şi-a stabilit liniile defensive printre dărâmături, cu puncte de rezistenţă în ruinele caselor şi uzinelor. Pentru soldaţii din acestea, lupta pentru oraş avea să devină treptat nemiloasă şi disperată. La acest deziderat a contribuit însăşi ordinele conducătorul sovietic.

Potrivit lor, toţi militarii care se retrăgeau fără ordin urmau să fie executaţi. Nici un pas înapoi! a devenit atunci lozinca care a călăuzit apărătorii Stalingradului. Potrivit documentelor vremii, pe toată durata luptelor, forţele Ministerului de Interne au executat sau au trimis în batalione disciplinare peste 13.000 de militari pentru laşitate ori dezertare. Potrivit aceloraşi evidenţe, peste 300.000 de oameni au fost trimişi înapoi la unităţile de care aparțineau sau au ajutat la completarea altora noi. De cealaltă tabără, germanii au atacat, indiferenţi la pierderi. Întăririle sovietice erau aduse cu navele pe Volga, speranţa de viaţă a noilor sosiţi fiind de doar câteva ore. Ducând lupte furioase pentru fiecare stradă, fabrică, casă, subsol ori scară, germanii numeau acest război urban nemaiîntâlnit Rattenkrieg (războiul şobolanilor), glumind cu amărăciune că au cucerit bucătăria, dar mai duc lupte pentru cucerirea sufrageriei.

Inamic în lunetă

Lunetiştii au fost folosiţi cu succes de către sovietici în luptele de la Stalingrad. Camuflaţi cu succes în ruinele rezultate de pe urma bombardamentelor, aceştia au provocat pierderi mari germanilor, subminând astfel moralul lor. Printre cei mai celebri lunetişti sovietici se numără „Zikan”, căruia i se atribuiau 224 de germani ucişi până la 20 noiembrie 1942 şi Vasili Grigorievici Zaiţev, cu 149 de reuşite. De cealaltă parte, riposta germanilor nu a întârziat să apară. Treptat, aceştia au început să transfere în zona oraşului mortiere gigantice de 600 mm. Astfel, a fost posibil, ca după trei luni de lupte cu pierderi umane mari şi cu avansări lente, germanii au reuşit să ajungă la malul drept al Volgăi.

În acel moment, 80% din oraşul fantomă era sub drapelul cu zvastică. Forţele sovietice erau înghesuite în două „pungi”,  între râu şi atacatori. Situaţia sovieticilor nu era deloc bună:  sloiurile care curgeau pe Volga făceau imposibilă aprovizionarea lor. Cu toate acestea, luptele violente nu au încetat nici o clipă. Între aceastea, un loc aparte era ocupat de luptele din zona industrială de nord a Stalingradului, mai exact cele pentru Uzina de tractoare «Octombrie Roşu» şi pentru Fabrica Baricada. Aici, în timp ce soldaţii apărau poziţiile printre ruine, muncitorii reparau armamentul defect în imediata vecinătate a frontului sau direct pe câmpul de luptă.

Contraofensiva sovietică

Toamna, când luptele continuau cu violenţă în oraş, generalul sovietic Gheorghi Jukov, însărcinat cu planificarea strategică în zona Stalingradului, a început să concentreze forţe masive în stepele din nordul şi sudul oraşului. Planul generalului era să ţină forţele germane în interiorul oraşului, pentru ca mai apoi să străpungă flancurile slab apărate ale inamicului şi să-l încercuiască în oraşul transformat în capcană.

Operaţiunea a primit numele de cod Uranus şi a fost declanşată pe 19 noiembrie 1942. Dispunând de trei armate complete, fiecare având în componenţă un număr de 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de tancuri, 2 brigăzi motorizate, 6 divizii de cavalerie şi o brigadă antitanc, sovieticii pur şi simplu au pulverizat trupele Axei, compuse din soldaţi români şi unguri. A doua zi, sovieticii au lansat o nouă ofensivă, de această dată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Armata a 4-a Română. În faţa atacului masiv al inamicului, această armată, compusă în principal din unităţi de cavalerie, cedează imediat, permiţând forţelor sovietice să înainteze către vest într-o mişcare de învăluire. Două zile mai târziu, trupele Armatei Roşii făceau joncţiunea lângă oraşul Kalaci. Forţele Axei erau încercuite fără scăpare.

Captivi în colivia lui Stalin

Potrivit statisticilor, numărul celor prinşi în ceea ce se poate numi colivia lui Stalin se ridica la 250.000 de soldaţi germani, români şi italieni. Pentru aceştia, coşmarul abia începea. Încurajat de promisiunea lui Göring, și anume aceea că Luftwaffe putea aproviziona trupele încercuite printr-un pod aerian, Hitler ordonă soldaţilor să nu se predea. Proviziile astfel trimise ar fi permis încercuiţilor să reziste până când o forţă de eliberare ar fi venit în ajutorul lor. Din păcate, misiunile de aprovizionare aeriană au eşuat imediat. Condiţiile meteo defavorabile şi antiaeriana sovietică foarte eficientă au fost factorii care au făcut imposibilă menţinerea acestui pod aerian. Puţinele avioane care au reuşit să aterizeze pe aeroporturile oraşului asediat, au adus doar 10% dintre proviziile cerute de germani. Nesemnificativ, dacă ținem cont că Armata a 6-a era cea mai mare armată a lumii, de aproape două ori mai mare decât una obişnuită. Pe hârtie aceasta avea nevoie de 500 de tone de provizii zilnic. Realitatea era departe de aceste cifre. Mult prea departe. Cu fiecare zi, situaţia germanilor se înrăutăţea. La polul opus se aflau forţele sovietice. Aflate de cealaltă parte a frontului, acestea îşi consolidau poziţiile în jurul Stalingradului, pregătindu-se pentru o nouă ofensivă. Până când aceasta avea să fie lansată, o grupare germană ce a inclus şi unităţi româneşti scăpate din încercuire, a lansat un atac (Operaţiunea Wintergewitter – Furtuna de iarnă) de străpungere a poziţiilor sovietice. După multe lupte violente, germanii au fost respinşi, după ce, în prealabil, ajunseseră la aproximativ 50 de kilometri faţă de trupele încercuite în Stalingrad.

Sfârşitul bătăliei

La începutul lui ’43, germanii din încercuire au fost siliţi să se retragă din suburbii spre centrul Stalingradului. Peisajul era apocaliptic. Printre ruinele oraşului, soldaţii îngheţaţi ai Wehrmacht-ului încearcau să reziste în faţa loviturilor sovieticilor. Pierderea aeroporturilor Pitomnik şi Gumrak a dus la stoparea aprovizionării şi la încetarea evacuării răniţilor şi bolnavilor. Din acest moment, cu aceste ultime două căi de comunicaţie tăiate, germanii au început practic să moară de foame. În disperare de cauză, aceştia au recurs la sacrificarea cailor folosiţi la tracţiunea diverselor piese de artilerie. Muniţia era, de asemenea, pe sfârşite, iar combustibilul lipsea cu desăvârşire, astfel că pretutindeni, prin Stalingrad, soldaţii germani deveniseră victimele foametei. Încet, dar sigur. Îngheţaţi, ori decimaţi de boli.

Cu toate acestea, forţele germane încercuite în oraşul de pe Volga continuau să reziste cu încăpăţânare, în parte şi pentru că mulţi credeau că sovieticii aveau să-i execute pe cei care s-ar fi predat. De cealaltă parte, soviticii au fost surprinşi de numărul mare de militari pe care i-au încercuit şi a fost necesar să-şi întărească din nou poziţiile ca să poată strânge încercuirea şi să câştige teritoriu, moment în care în oraş a reizbucnit războiul sângeros urban, de această dată, însă, germanii fiind cei împinşi spre malurile Volgăi. La mii de kilometri depărtare de durerea acestora, Führer-ul l-a avansat în grad pe Paulus, numindu-l Generalfeldmarschall, la sfârşitul lui ianuarie 1943. Cum nici un mareşal nu a fost luat prizonier, Hitler şi-a închipuit că Paulus va continua lupta ori se va sinucide. Cu toate acestea, când Paulus şi Statul său Major au fost încercuiţi în clădirea unui fost magazin universal, mareşalul s-a predat. Exemplul l-a luat, câteva zile mai târziu, şi restul forţelor germane din Stalingrad. Potrivit statisticilor, la 2 februarie 1943, 90.000 de militari germani, înfometaţi şi extenuaţi au fost luaţi prizonieri. Până în anul 1955, când URSS a eliberat ultimii prizonieri de război, doar 6.000 dintre aceştia vor supravieţui detenţiei în spaţiul sovietic. Din cei 22 de generali germani capturaţi la Stalingrad, unii au fost duşi la Moscova în scopuri propagandistice, iar câţiva dintre ei, printre care şi Paulus, au semnat o declaraţie anti-Hitler, care să fie difuzată trupelor germane. Mai mult, generalul Walter von Seydlitz-Kurzbach s-a oferit chiar să formeze o armată antihitleristă dintre supravieţuitorii Stalingradului, dar sovieticii nu au fost de acord.

Deşi nu era prima înfrângere germană, dezastrul de la Stalingrad a fost de o amploare nemaiîntâlnită până în zilele noastre. Caracterizată drept punctul de cotitură în cel mai monstruos război din istorie, bătălia de la Stalingrad a spulberat mitul invincibilităţii blitzkrieg-ului hitlerist. După doi ani de lupte, Armata Roşie s-a oprit în faţa Porţii Brandenburg. Drapelul roşu era sus pe Reichstag. În mai 1945, capitularea necondiţionată a Germaniei aducea pacea în Europa. Tot în ’45, pentru eroismul apărătorilor sovietici, oraşul Stalingrad a fost decorat cu titlul de Oraş Erou. 16 ani mai târziu, acesta avea să-şi schimbe numele în Volgograd, după ce Uniunea Sovietică şi-a revizuit politica faţă de Stalin, acesta fiind criticat pentru cultul personalităţii pe care şi l-a creat, dar şi pentru abaterea de la normele impuse de Lenin. „Istoria produce mocirlă, istorici şi piedestaluri!” (Octav Bibere).

Mihăiță ENACHE