Documentar: Colaborarea militară în cadrul Înţelegerii Balcanice

9 februarie 1934. În Marea Aulă a Academiei din Atena reprezentanții Greciei, României, Turciei și Iugoslaviei, în persoanele lui Demetrios Maximos, Nicolae Titulescu, Tevlik Rustu Aras şi Bogoliub Jevtic semnau pactul Înțelegerii Balcanice.

Ideea principală a acestui pact era crearea unei alianțe politice, militare și economice între cele patru state semnatare care din punct de vedere geopolitic se găseau într-o zonă tampon între est și vest. Acestea îşi garantau reciproc graniţele şi se obligau să nu întreprindă nici o acţiune politică faţă de alt stat balcanic semnatar al pactului fără avizul mutual prealabil al celorlalţi semnatari şi de a nu lua nici o obligaţie faţă de oricare alt stat balcanic fără cunoştinţa prealabilă a celorlalte părţi. La tratat puteau adera, ulterior, şi alte state din zonă.

Pactul Înţelegerii Balcanice a fost în mare parte creaţia lui Nicolae Titulescu, şeful diplomaţiei române vizitând mai multe capitale balcanice încă din anul 1933 în vederea realizării acestei înţelegeri. Acesta spunea: „Am suferit destul. Balcanii au fost prea multă vreme câmpiile însângerate ale unei omeniri nebune, pentru ca responsabilii conducători să nu-şi fi pus întrebarea: ce să facem pentru ca istoria să nu fie o repetare neîntreruptă a unui trecut odios? La această întrebare nu este decât un singur răspuns: asocierea.”

Cele mai concrete forme ale cooperării interaliate s-au concretizat în conferinţele şefilor statelor majore din octombrie – noiembrie 1937 şi noiembrie – decembrie 1938, precum şi în reuniunile comisiilor pe domenii din vara şi toamna anului 1938. Pentru fundamentarea colaborării a fost nevoie ca unele aspecte ale relaţiilor militare să fie abordate în reuniunile Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice, înainte sau după semnarea convenţiilor. Concret era vorba de momentele când s-a pus problema unei relaţii speciale între Înţelegerea Balcanică şi Pactul Laval – Mussolini (10-13 mai 1935), ori când J. Metaxas a precizat limitele implicării Greciei în măsuri comune de ordin militar (4-6 mai 1936, Belgrad), dificultăţile în aplicarea convenţiilor în situaţia când între Iugoslavia şi Bulgaria se încheiase un Tratat de prietenie veşnică (15-18 februarie 1937, Atena), precum și momentul când s-a decis ca reuniuniea şefilor de stat major să fie înlocuită de o reuniune a ataşaţilor militari ai ţărilor aliate acreditaţi la Atena (2-4 februarie 1940, Belgrad).

După încheierea şi ratificarea convenţiilor militare, statele majore aliate au stabilit contacte pe probleme diverse şi au pregătit prima întâlnire a responsabililor militari de nivel înalt din fiecare stat. Dificultăţile în organizarea acestei întruniri au fost amplificate de reticenţa sau lipsa de entuziasm din partea statului major iugoslav. Din această cauză, deşi Conferinţa era proiectată pentru luna august 1937, ea s-a amânat de câteva ori până în octombrie acelaşi an[1]. Indiferenţa Statului Major General iugoslav faţă de demararea colaborarii concrete între aliaţi în plan operativ alimenta suspiciuni la Bucureşti şi în celelalte capitale  aliate despre conţinutul real al relaţiilor Belgradului cu Sofia după tratatul bilateral din ianuarie 1937.

În schimb, Marele Stat Major turc pregătea cu atenţie prima Conferinţă militară interaliată de la Ankara şi a trimis  tuturor partenerilor din alianţă o ordine de zi estimativă: stabilirea minimului de forţe de intervenţie contra Bulgariei (când statul solicitat este angajat şi pe alt front); dislocarea forţelor de intervenţie; modul de acordare a ajutorului material reciproc între aliaţi (muniţii şi subzistenţă).

În final, şefii de stat major aliaţi au admis ca la conferinţă să se discute[2] și o serie de aspecte precum: înţelesul noţiunii de “forţe maxim disponibile”; planurile de operaţii: zone de concentrare a forţelor aliate; desfăşurarea şi durata concentrării; direcţiile de atac și respectiv, probleme de aprovizionare cu armament, muniţie și subzistenţe. După aceste discuţii, susţinute argumentat de fiecare delegaţie în parte, s-a ajuns, în principiu, la următorul acord:

„1. – dacă un stat aliat are forţele angajate deja pe alt front, prin forţe maxim disponibile pentru frontul balcanic se înţeleg: 75 de batalioane, 90 de baterii, 16 escadroane şi 70 de avioane;

2 – zonele de concentrare conforme cu planurile de operaţii se stabilesc de fiecare stat în parte; modul de acţiune al forţelor aliate va ţine cont de două situaţii și anume: când sunt deja angajate pe alt front două state din alianţă și respectiv, când trei din statele alianţei nu sunt angajate şi pe alt front. În această situaţie se prevedea o acţiune decisivă, concentrică din partea ţărilor neangajate, asupra agresorului[3].

Statul major român a acordat o atenţie specială acestei prime conferinţe. Delegaţia care s-a deplasat în capitala Turciei şi a însoţit pe şeful Marelui Stat Major a fost formată din cei mai valoroşi ofiţeri: generalul Dumitru Popescu, colonel Gheorghe Rozin, colonel Ion Bitoleanu, colonel Alexandru Ioaniţiu, lt.colonel Traian Teodorescu și lt.colonel Constantin Lupescu[4].

Cei patru şefi ai statelor majore din ţările aliate (generalul Papagos, generalul Sichitiu, generalul Nedić şi mareşalul Cakmac) au dezbătut, între 28 octombrie şi 4 noiembrie 1937, şi au semnat Protocolul nr. 1 al Convenţiei militare în patru, respectiv, în trei, documente similare în câteva puncte importante. Astfel, Protocolul nr. 1 care completa Convenţia militară în trei cuprindea[5]: stabilirea forţelor maxim disponibile; planul de operaţii; colaborare materială – cu precizarea că aspectele concrete vor fi definite de o comisie de experţi; legături de transmisiuni, problemă lăsată tot în seama unei comisii de experţi care să propună un plan de legături între armatele aliate, precum şi între comandamentele de căpetenie; ajutor material, muniţie şi subzistenţe. La ultimul punct intitulat diverse se stipula faptul că fiecare stat major aliat îşi va preciza poziţia în legătură cu aspectele discutate şi va fi în măsură să şi-o definitiveze până la 1 mai 1938, când vor începe să se convoace comisiile de experţi[6]. În ceea ce privește Protocolul nr. 1 care completa Convenţia militară în patru erau anexate deja tabele cu deficitul şi excedentul în subzistenţe pentru fiecare aliat în parte[7], iar planul de operaţii analiza o serie de ipoteze şi variante de acţiune:

Ipoteza 1-a presupunea că Bulgaria atacă Grecia cu „grosul forţelor”, în timp ce Grecia este deja în război cu Albania. Atacul putea viza fie Salonicul şi Kavala, fie Tracia Occidentală. În această situaţie armatele aliate urmau să se concentreze şi să acţioneze ca în schiţa alăturată:

Prin ipoteza a 2-a se stabilea că Bulgaria ar putea ataca cu grosul forţelor România, la rândul ei, în război cu Ungaria. În această situaţie acţiunea armatelor aliate prevedea nimicirea forţelor bulgare aflate în apărare la graniţa cu Turcia, Iugoslavia şi Grecia şi dezvoltarea ofensivei peste Balcani către Sofia şi Dunăre, pentru a întoarce dispozitivul trupelor de atac bulgare (Schema nr. 2).

În ipoteza a 3-a, se estima un atac bulgar asupra Turciei, care nu ar fi fost angajată în război cu nici un alt stat, o ipoteză cu puţine şanse de concretizare. În acest caz, ajutorul cel mai important îl puteau da trupele române care ar fi obligat armata bulgară să păstreze forţe importante la Nord de Balcani. Observăm pe schiţă că dispozitivul românesc este tăiat în două de Dunăre pe traseul ei de la Sud la Nord. (Schema nr. 3)

În fine, în ipoteza a 4-a, cea mai complexă, se presupunea că armata bulgară ar fi atacat cu „grosul forţelor” Iugoslavia, care era deja în război cu Ungaria sau cu Albania, sau cu ambele state împreună. În această situaţie partenerii de alianţă trebuiau să intervină în ajutorul aliatului agresat, din zone şi poziţii diferite, cel mai convenabil de către armata greacă şi, după trecerea Dunării, de către armata română. Misiunea armatei Turciei consta în a executa o ofensivă amplă, pentru a obliga statul major bulgar să rupă cât mai multe forţe din dispozitivul ofensiv contra Iugoslaviei şi să le redispună în apărare la frontiera sud – estică. (Schema nr. 4)

Protocolul nr. 1. care completa Convenţia militară în trei a fost adoptat, mult mai rapid, într-o singură zi (4 noiembrie 1937). El prevedea că în cazul când unul din cele trei state aliate (Turcia, România, Iugoslavia) ar fi fost atacate de Bulgaria, iar statele neatacate de Bulgaria ar fi fost angajate pe alte fronturi, ele trebuiau să intervină în ajutorul aliatului cu următoarele forţe maxim disponibile: 15 batalioane, 90 baterii, 16 escadroane, 70 avioane. De asemenea, planul de operaţii prevedea posibilitatea unui atac bulgar separat asupra fiecăruia din statele aliate, iar concentrarea armatelor aliate şi modul lor de acţiune pentru combaterea agresiunii nu diferea esenţial de variantele gândite în cadrul Protocolului de la Convenţia militară în patru.

Prima reuniune importantă a şefilor statelor majore aliate s-a încheiat cu rezultate pozitive neaşteptate. Contribuţia statmajoriştilor români şi iugoslavi la pregătirea şi întocmirea documentelor a însemnat un transfer de experienţă de la întâlnirile profesionale în cadrul Micii Înţelegeri.[8] Practic nici una din problemele planificate să fie abordate la acesată conferinţă nu a fost tratată superficial sau amânată nemotivat. Decizia care a avut consecinţe importante pentru colaborarea interaliată în anul 1938 a fost cuprinsă la punctul V al Protocolului nr. 1, în care se preciza că toate chestiunile care necesită o analiză de detaliu înainte de a se pronunţa o hotărâre asupra lor, să se discute în comisii de experţi. Acestea au fost convocate în fiecare capitală balcanică aliată pentru câte un domeniu, începând cu data de 1 mai 1938. Marele Stat Major român avea responsabilitatea pregătirii comisiei în domeniul colaborării materiale şi trebuia să pregătească şi să trimită echipe de experţi : în domeniul aviaţiei la Belgrad, în domeniul navigaţiei maritime şi fluviale, la Atena şi în domeniul transmisiunilor, la Ankara.

Punerea în aplicare a acestei decizii s-a dovedit un exerciţiu destul de anevoios în condiţiile tensionării atmosferei politice europene specifice primei jumătăţi a anului 1938 cât şi schimbările în viaţa politică internă din fiecare stat aliat. Problemele discutate şi eventualele documente (ele s-ar fi semnat doar ad referendum) urmau să fie stabilite definitiv la cea de-a doua conferinţă a şefilor de stat major, planificată pentru noiembrie 1938, la Atena. Discuţiile în cadrul comisiilor s-au desfăşurat separat între semnatarii convenţiilor militare în trei[9] şi cei ai convenţiei militare în patru[10] şi au fost consemnate în procese verbale separate.

Merită menționat faptul că Iugoslavia a întreprins o serie de acţiuni în afara acordurilor stabilite în cadrul Înţelegerii Balcanice, semnarea Tratatului de prietenie veşnică cu Bulgaria şi a Tratatului de prietenie cu Italia, fapt care a provocat o anumită îngrijorare în capitalele statelor aliate. Acest gest a grevat asupra colaborării aliate în comisiile de experţi.

Comisia experţilor în domeniul transmisiunilor a fost convocată şi s-a desfăşurat, între 4 – 14 iulie la Ankara[11]. Participarea experţilor români la această comisie precum și la următoarele a fost aprobată printr-un referat comun al Secţiei operaţii, atât pentru comisia de transmisiuni, cât şi pentru cea navală.[12] Pentru susţinerea participării, şeful Secţiei invoca articolul 17 din Convenţia militară în patru şi Protocolul nr. 1 adoptat la Conferinţa de stat major din noiembrie 1937 de la Ankara. Specialiştii români aveau misiunea să rezolve, cu ocazia prezenţei lor la reuniune următoarele probleme: asigurarea legăturilor telefonice cu fir între comandamentele de căpetenie, între armatele vecine şi între forţele aeriene pe timpul pregătirii şi ducerii luptei; asigurarea legăturilor radio pentru forţele terestre, aeriene şi navale; constituirea şi modul de lucru al detaşamentelor de legătură pe lângă marile cartiere generale aliate[13].

Următoarea comisie convocată a fost cea a experților navali ce s-a desfășurat la Atena între 14 și 24 iulie 1938. Merită subliniat faptul că această comisie a fost cea mai animată, dar în același timp s-a confruntat cu o serie de dificultăți, principală fiind reprezentată de păstrarea secretului asupra convenţiei militare în trei faţă de Grecia, chiar la Atena: „Cum existenţa Convenţia militară în trei  este şi trebuie să rămână secretă faţă de oricare altă putere nu trebuie să se facă absolut nici o menţiune despre ea, nici verbal nici în scris, în cadrul convenţiei în patru”[14].

Din partea Marelui Stat Major Român au participat: comandorul Petre Vasile, Şeful Biroului Marină din Secţia 3 Operaţii, comandorul aviator Negru Nicolae şi căpitanul comandor Iacomi Dorin, specialişti în hidroaviaţie şi legături, căpitanul Dragodănescu Nicolae, Şeful Biroului Convenţii Militare[15]. Experţii navali români au fost pregătiţi să discute la Atena următoarele probleme:

1. Operaţiuni navale contra Bulgariei în Marea Neagră;

2. Operaţiuni navale în Marea Egee şi în Marea Mediterană;

3. Chestiuni de navigaţie (mine, baraje);

4. Colaborarea hidrografică;

5. Chestiuni materiale: ravitaillere în combustibil, reparaţii, baza de submarine;

6. Codul de semnalizare pentru recunoaşterea în câmpul tactic;

7. Organizarea legăturilor şi transmisiunilor pentru cooperarea navală;

Pe adresa nr. 65780 din 21 martie 1938, Statul Major General grec convoca în sesiune Comisia experţilor navali şi avansa pentru discuţii trei proiecte:

1. Problema operaţiunilor navale în Marea Neagră contra Bulgariei;

2. Problema operaţiunilor navale în Marea Neagră şi în Marea  Mediterană;

3.Cheltuieli generale relative la operaţiunile navale;[16]

Statul major iugoslav a propus să se discute şi cooperarea navală în Marea Adriatică.

Organizatorul reuniunii – Statul major General grec – a cerut părerea aliaţilor pentru elaborarea unui cod de semnale pentru colaborarea tactică a aliaţilor în timp de război care să se numească „Cod Balcanique”[17].

Şi ceilalţi aliaţi au tratat cu aceeaşi atenţie reuniunea. Delegaţia greacă a fost formată din: contraamiralul A. Sakell Oroiov, căpitanul de vas N. Petropoulos, căpitanul de covertă S. Patsifas, căpitan de covertă L. Vattis. Statul major turc a trimis şi el o delegaţie condusă de căpitanul de fregată Ruhi Develilioglu, căpitanul de fregată Tacedvin Talalhan şi căpitanul Sermed Giokveniz. Statul Major General Iugoslav a trimis la comisie pe contraamiralul Maryiachević Vladimir şi pe căpitanul de covertă Yelissavenić Miloye.

Reuniunea s-a deschis la 14 iulie şi era proiectată să dureze 10 zile.

Surprinzător pentru poziţia oscilantă a Iugoslaviei în cadrul Înţelegerii Balcanice, cea mai eficientă colaborare s-a realizat în comisia de experţi în aviaţie de la Belgrad. Mai mult decât atât, șeful Statului Major General iugoslav a trimis către omologii săi aliaţi o scrisoare cuprinzând două proiecte de documente (către statul major elen a trimis un singur proiect): Plan de folosire a forţelor aeriene contra Bulgariei (cu forţele României, Iugoslaviei, Turciei şi Greciei) și respectiv,  Plan de folosire a forţelor aeriene contra Bulgariei (cu forţele României, Iugoslaviei şi Turciei)[18].

Biroul Aviaţiei din Marele Stat Major propunea generalului Ştefan Ionescu să fie abilitat pentru a susţine următoarele puncte la reuniunea comisiei:

1. Concepţia generală a întrebuinţării aviaţiei aliate;

2. Misiuni şi zone de acţiune pentru aviaţiile de recunoaştere şi de luptă;

3. Legături şi transmisiuni aero;

4. Colaborare meteo.

După mai multe replanificări, comisia si-a început lucrările reunind experţi, astfel: din România – comandorul Celăreanu Constantin şi căpitanul Zaharescu Alexandru; din Turcia – colonelul aviator Sefić Ciakmak şi căpitanul aviator Remzi Soyoguz; din Grecia maiorul aviator Averoff M. şi maiorul aviator S. Damaskinos; din Iugoslavia colonelul aviator Naumonić, locotenent colonel N. Lorin şi locotenent colonel Giurić. Discuţiile cele mai delicate s-au purtat pe seama numărului de avioane pe care fiecare armată trebuia să le pună la dispoziţie pentru combaterea unei agresiuni în Balcani şi la repartizarea obiectivelor care trebuiau anihilate.[19]

O problemă tehnică, pe care au rezolvat-o experţii, a fost să corecteze decizia luată în noiembrie 1937 la Ankara, prin care se autoriza formarea de grupări interaliate cu o parte din aviaţia de bombardament şi vânătoare în diferite zone aliate, pe considerentul că nu existau baze aeriene care să primească un supliment important de forţe.

Comisia şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea generalului Iancović – primul subşef al Statului Major General iugoslav, care, cu tact a reuşit să armonizeze părerile contrare şi să impună o analiză bazată strict pe termeni profesionali. S-a admis ca în numărul de avioane, obligatorii prin convenţie pentru fiecare stat, să fie incluse şi avioanele destinate să opereze în Marea Neagră şi Marea Egee[20].

Planul de întrebuinţare în trei[21] propunea Conferinţei militare din noiembrie 1938, de la Atena următoarea repartiţie pentru ţările aliate: pentru combaterea agresiunii Bulgariei într-un conflict pur balcanic, România trebuia să asigure 100 de avioane, Iugoslavia 100, Turcia 100. Dintre acestea 50% trebuia să fie avioane de bombardament, 25% de vânătoare şi 25% avioane de recunoaştere. Se stabilea că avioanele de bombardament, erau numai avioanele care transportau mai mult de 400 kg. de material exploziv şi aveau o autonomie de zbor de peste 600 km.

Odată încheiată dezbaterea problemelor de detaliu pentru fiecare domeniu al colaborării în comisiile de experţi[22], s-a decis ca în pregătirea Conferinţei de Stat Major de la Atena din toamna anului 1938 fiecare stat major aliat care a găzduit lucrările unei comisii de experţi să transmită proiectul documentelor convenite către ceilalţi aliaţi.

Statul Major General grec a trecut la pregătirea întrunirii şefilor de stat major aliaţi şi, printr-o scrisoare[23], a propus fiecăruia proiectul de program cu temele majore ce vor fi discutate. Acestea au fost:

1. probleme de interes general pentru toţi aliaţii, între care: schimb de informaţii despre potenţialul militar bulgar; posibilitatea de concentrare a armatei bulgare, nevoia de a edita o hartă a Bulgariei;

2. probleme care interesează în particular Iugoslavia şi Grecia, cu accent pe cunoaşterea situaţiei din Albania;

3. probleme care interesează Turcia şi Grecia, cu accent pe cooperarea bilaterală în zona Traciei Occidentale.

Îmi propun să insist asupra lucrărilor de la Bucureşti ale comisiei de experţi în domeniul colaborării materiale pentru că hotărârile ei erau foarte importante.

Încă la Conferinţa şefilor de stat major de la Ankara (noiembrie 1937) s-a hotărât înfiinţarea unei Comisii Militare Mixte de colaborare materială a armatelor din ţările Înţelegerii Balcanice[24]cu misiunea de a asigura o comunicare rapidă între armatele aliate în privinţa deficitului şi excedentului în subzistenţe. S-a prevăzut ca la nivelul fiecărui stat major să se constituie o subcomisie permanentă care să contabilizeze nevoile în domeniul materialelor de război[25].

Pe această bază, Inspectoratul General tehnic al Armatei a propus Marelui Stat Major român ca misiunile în domeniul colaborării materialelor de război între aliaţii balcanici să fie îndeplinite din aceeaşi ofiţeri şi specialişti care făceau parte din subcomisia similară pentru Mica Înţelegere[26]. În felul acesta se asigura o acţiune mai coerentă la nivelul conducerii Armatei Române şi se putea asigura un transfer de experienţă spre structurile militare ale noii alianţe.

Primul proiect de document pe care subcomisia română l-a propus partenerilor din alianţă, a fost un Acord  special de tranzit pentru mijloacele şi materialele de război[27]. Acesta cuprindea reguli şi norme, angajamente privind sprijinul reciproc al statelor aliate pentru transportul materialelor de război pe calea ferată, pe apă şi pe cale aeriană[28].

După o intensă corespondenţă între statele majore aliate s-a convenit, în final, ca lucrările comisiei să se desfășoare între 19-25 septembrie 1938, fiind ultima comisie care se convoca înainte de Conferinţa anuală a şefilor de stat major[29]. Amânarea reuniunii s-a impus datorită lucrărilor pregătitoare care au fost necesare, în prealabil, în fiecare ţară aliată. Importanţa deciziilor pe care le pregătea această comisie rezulta şi din faptul că reuniunea ei a fost prezidată permanent de subşeful Marelui Stat Major român care era şi preşedintele subcomisiei române. Numărul mare de specialişti prezenţi şi varietatea problemelor discutate a impus desfăşurarea dezbaterilor atât în plen cât şi pe secţiuni: 1) sprijin reciproc; 2) unificare şi industrie; 3) transporturi; 4) tranzit aerian; 5) marină; 6) cartografie[30].

Cu o oarecare întârziere, la 28 noiembrie 1938 a început cea de-a doua Conferinţă a şefilor statelor majore generale care a reunit la Atena delegaţii conduse de: generalul Papagos, pentru Grecia, generalul Ştefan Ionescu, pentru România, generalul Simović, pentru Iugoslavia, mareşalul Fevzik Cakmac, pentru Turcia.

În urma studiilor elaborate, au fost adoptate, la data de 6 decembrie 1938, o serie de  documente. De asemenea, s-a redactat un Buletin de Informaţii interaliat şi un Plan de Căutare în comun, în care era împărţit în patru teritoriul bulgar din punct de vedere al responsabilităţii în domeniul strângerii de informaţii[31]. Adoptarea unui astfel de plan semnifică tocmai nivelul foarte înalt al colaborării interaliate într-un domeniu foarte special, cel al informaţiilor. Pe baza informaţiilor procesate la nivelul fiecărui Stat Major aliat s-a ajuns la o apreciere comună asupra posibilităţilor armatei bulgare. Această apreciere a fost cuprinsă în Protocolul nr.2 al Conferinţei care a mai cuprins: dispozitivul probabil al armatei bulgare în caz de război şi durata ei de concentrare.

Valoarea deosebită a Conferinţei de stat major de la Atena s-a concretizat în sancţionarea documentelor şi măsurilor stabilite în comisiile de experţi din vara şi toamna anului 1938. Au fost adoptate şase Protocoale Speciale nr.1, astfel: Protocol Special pentru operaţiuni la Muntele Beleş, care stabilea concentrarea şi acţiunea forţelor elene peste teritoriul iugoslav (două divizii şi un detaşament mixt) pentru a asigura menţinerea în funcţiune a căii ferate care străbătea muntele. (Schema nr. 5)

Al doilea Protocol Special nr.1 viza colaborarea aripei stângi a forţelor turce cu aripa dreaptă a forţelor elene care acţionau împotriva Bulgariei, în regiunea Komotin, pentru a pune stăpânire pe nodul de comunicaţii Karakas şi a dezvolta ofensiva spre Nord, în interiorul Bulgariei. (Schema nr. 6)

Unul din evenimentele care a marcat evoluţia relaţiilor aliate interbalcanice a fost invazia Italiei în Albania în aprilie 1939[32]. Marele Stat Major român a reacţionat imediat şi a întocmit un studiu pe care l-a înaintat prim-ministrului, în care erau estimate consecinţele acestei acţiuni asupra Teatrului de Operaţiuni din Balcani şi asupra spaţiului românesc în special[33]. Concluzia studiului era: „Situaţia strategică de azi se diferenţiază sensibil faţă de aceea avută în vedere atât la elaborarea convenţiilor noastre militare cât şi, ulterior, la lucrările de colaborare”[34]. Prin canale oficiale Secţia 2 Informaţii a obţinut date şi a prezentat o schemă cu rectificările de frontieră promise de Germania Bulgariei[35] (Schema nr. 7):

Marele Stat Major român lua în calcul şi varianta în care asupra României s-ar fi declanşat o agresiune germano-italiană, fie în ipoteza unui atac preponderent din Vest – situaţie mai favorabilă pentru că în Sud puteam conta pe Turcia -, fie din Sud – situaţie mai grea, pentru că Turcia ar fi fost deja angajată pe alt front.

Din capitala Italiei ataşatul militar român transmitea, la 18 iulie 1939: „Italia considera Iugoslavia ca definitiv câştigată cel puţin pentru o neutralitate binevoitoare în caz de conflict armat cu repercusiuni în Balcani, iar Bulgaria este considerată ca aliată sigură din primul moment. Italia considera că numai stăpânind Balcanii şi contracarând veleităţile greco-turco-române va putea să-şi asigure libertatea de acţiune şi, în special, să izoleze şi să încercuiască România, zonă vitală pentru susţinerea războiului Axei”[36].

Imediat după declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial la Marele Stat Major român s-a întocmit un nou „Studiu asupra problemului militar actual al României”[37]. Acest studiu a fost prezentat primului ministru la 11 septembrie 1939, la 10 zile de la începerea războiului. Studiul analiza cea mai probabilă acţiune asupra României: un atac  sovieto-ungaro-germano-bulgar. Valoarea acestui studiu o consider deosebită în perspectiva deciziilor din vara anului următor din Consiliile de Coroană, în legătură cu cedarea unor zone importante din teritoriul naţional. (Schema nr. 8)

Observăm că studiul nu mai are în vedere o acţiune ofensivă a forţelor române spre sud, totul depinzând de acţiunea aliaţilor (de fapt a Turciei, aşa cum am arătat mai sus).

Scenariul din Studiu merge mai departe:

„În cazul când intervenţia aliaţilor la Sud de Dunăre nu s-ar produce în condiţiuni de timp şi de forţe necesare pentru a asigura durata rezistenţei noastre pe Carpaţii Moldovei – Siret – Dunăre, se impune alegerea soluţiilor:

1. restrângerea rezistenţei numai în reduitul transilvan;

2. cedarea acestuia şi rezistenţă în Oltenia, Muntenia, Dobrogea”[38].

Observăm reluarea sintagmei „reduitul transilvan”, dar analiza atentă  a Studiului dezvăluie folosirea ei fără convingere din partea autorilor. Se constată că Marele Stat Major îşi concepea planurile tot în jurul Capitalei, ca obiectiv strategic de maximă importanţă.

La 15 octombrie 1939 Marele Stat Major român dispunea de o schemă ţinută la zi cu potenţialul de război al pricipalelor puteri europene şi încerca să-şi articuleze sistemul de apărare în funcţie de această realitate (Schema nr. 9).

Prof.univ.dr. Alexandru Oşca

Note:

[1] AMR, fond M.St.M., Secţia a III-a, dosar nr. 1536, f. 137

[2] AMR, fond,Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 1549, f.1-19; Protocolul nr.1 al conferinţei şefilor Statelor Majore Generale din 28 octombrie – 4 noiembrie 1937 (în patru)

[3] Ibidem, dosar nr. 1458, f.16-20  şi în continuare

[4] Ibidem, f. 144. Doi membri ai delegaţiei nu au participat în toată perioada

[5] Ibidem, dosar nr. 1549, f. 1-12

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ibidem, dosar 1536, f. 313, (Referatul nr. 1349 din noiembrie 1937, semnat general Ştefan Ionescu. La referat sunt anexate: Darea de seamă, Protocolul, Scrisoarea-angajament a Şefului Marelui Stat Major turc)

[9] Ibidem, dosar nr. 1550, f. 1-3, (Proces verbal al Conferinţei şefilor de stat major pentru convenţia în trei)

[10] Ibidem, dosar nr. 1555, (Proces verbal al Conferinţei şefilor de stat major pentru convenţia în patru)

[11] AMR, fond Microfilme, rola 1977, c. 251, ( mareşalul Cakmac a propus convocarea pentru luna mai, însă partea română nu era pregătită.Atunci s-a revenit şi s-a propus luna iunie, dar, prin corespondenţa, s-a convenit în luna iulie)

[12] Ibidem, c. 266 – 270, (Referatul nr. 463 din 17 iunie 1938)

[13] Ibidem

[14] AMR, fond Microfilme, rola 1978, c. 183 – 184, (Nota nr. 448 din 15.06.1938 a Secţiei Operaţii din M.St.M. român

[15] Ibidem, c. 270. În alt document (referatul din 14 .04.1938) apare altă compunere; comandorul Bărdescu  Alexandru, cpt. comandor Stoianovici Alexandru, cpt. Reteanu Eugen (submarine), la care se adaugă cei deja enumeraţi).

[16] Ibidem, c. 554

[17] Ibidem 

[18] Ibidem, c. 416-418, (Adresa nr. 340 din 31 mai 1938)

[19] Ibidem, c. 435 şi în continuare.Rezultatul discuţiilor şi măsurile stabilite sunt descrise în Referatul nr. 96 din 17 septembrie 1938 semnat de colonelul aviator Constantin Celăreanu

[20] Ibidem

[21] Ibidem, c. 447

[22] Nu insist asupra discuţiilor din comisia de colaborare materială convocată în septembrie, la Bucureşti întru-cât mă voi referi la cea în contextul conferinţei de stat major de la Atena în care s-a detaliat acest domeniu.

[23] Ibidem, c. 185-188, (Adresa nr. 71823 din iunie 1938)

[24] AMR, fond 5460 (CSAT), dosar nr.13/ 1937-1939, f. 146

[25] Ibidem, f. 149

[26] Ibidem, f. 146, (Adresa nr. 3379 din 22 martie 1938)

[27] Ibidem, f. 142

[28] Ibidem, f. 139

[29] Ibidem, f. 177, ( Programul zilnic al lucrărilor comisiei)

[30] Ibidem, dosar 13/ 1937 – 39, f. 177

[31] AMR, fond Microfilme, Rola 1978, c. 264-273

[32] Ibidem, f. 24

[33] Ibidem, dosar 1706, f. 21, (Notă f.n., din 11 aprilie 1939)

[34] Ibidem

[35] Ibidem, p. 42

[36] Ibidem, f. 185-186

[37] Ibidem, f. 325, (Studiu a fost prezentat primului ministru la 11 septembrie, la 10 zile de la începerea războiului)

[38] Ibidem, f. 329