Decembrie 1989 văzut prin prisma reporterului Ioan Erhan, ziarist al „Scînteii”

În 1989, Ioan Erhan era ziarist al Scînteii, principalul ziar al Epocii de Aur, la care se angajase imediat după absolvirea facultății, în anul 1964. În ultimul deceniu de comunism, era şef de secţie, publicist și comentator și, în plus, realizase ceva ce puțini români s-ar fi încumentat să facă în acea perioadă: a ținut un jurnal. Timp de 10 ani, începând cu 22 noiembrie 1979 și până în ziua în care comunismul românesc a căzut, la 22 decembrie 1989, ziaristul a consemnat principalele evenimente ale ultimei decade sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Riscul la care s-a expus în această perioadă a fost extrem de mare.

„Gândul de a ține un jurnal mi-a încolțit într-un moment tensionat, când mă apropiam de pragul a patru decenii de viață”, scrie fostul ziarist în Jurnal secret. Radiografia unei sinucideri politice apărut la Editura Economică în 1996. „De trei ori în acel an fusesem la un pas de moarte. Au venit apoi vremuri mai limpezi și proiectul a fost abandonat. La urma urmei, mi-am zis, necazurile și grijile nu merită să fie contabilizate. Sunt și așa prea multe. Cât privește bucuriile, ele sunt, cel puțin pentru noi, românii, prea puține într-o viață de om pentru a fi uitate. Și atunci de ce să țin un jurnal al vieții personale? Până într-o zi…

Ziua aceea a fost într-un sfârșit de noiembrie. Atunci m-am hotărât să deschid un jurnal al vieții politice, economice și sociale românești, în care să consemnez unele dintre faptele petrecute în jurul meu, să reflectez, în mare taină, asupra lor. Pentru că atunci am simțit durerea unui spin adânc înfipt în ființa mea. Un spin care apoi m-a chinuit amarnic, vreme de peste 10 ani, spin pe care nu l-am putut mărturisi nimănui, decât doar hârtiei răbdătoare.”

• Luni, 18 decembrie 1989

Știri deosebit de alarmante circulă în legătură cu evenimentele de la Timișoara. Oficial nu s-a spus nimic în acest sens, dar pe căi ocolite a răzbit trista veste că acolo s-a tras serios cu „praștia”, că sunt victime cu duiumul. Dacă-i așa, îi îngrozitor!

Când se ajunge la asemenea acte disperate, butoiul este deja măturat și eruperea lui devine o chestiune iminentă.

Nimeni nu spune nimic exact despre ce s-a întâmplat la Timișoara.

Am fost convocați de urgență la partid și ni s-a atras atenția că nu este voie să se țină în perioada 18 decembrie 1989 – 5 ianuarie 1990 nici un fel de adunare, că trebuie să fim atenți ce vorbim etc. etc.

Țara arde și baba se piaptănă. „Omul” (Nicolae Ceaușeșcu – n. red.) a plecat azi dimineață în călătorie în Iran. Lipsește de acasă aproape trei zile. Cred că Iranul este printre foarte, foarte puținele locuri din lume unde mai este primit „marele erou al păcii”. Bineînțeles, în afară de țara dimineților liniștite de unde „genialul” a venit de fiecare dată cu câte o năzbâtie, care mai de care mai grotească, mai costisitoare și mai chinuitoare pentru „mase”. La întoarcerea din țara lui Komeiny, cu ce ne va mai blagoslovi?

• Miercuri, 20 decembrie 1989

Nici nu și-a tras bine sufletul după întoarcerea de la Teheran și „mult iubitul și stimatul” s-a și instalat pe ecranele televizoarelor pentru a ne lămuri ce s-a întâmplat la Timișoara. În sfârșit, a renunțat la reflexul pisicii după ușurare. După graba cu care se dau explicațiile rezultă că acolo, la Timișoara, treaba este groasă de tot. Bineînțeles că s-a început cu cunoscutele epitete, rostite și altădată cu huligani, fasciști. Dacă îmi aduc bine aminte, parcă tot așa s-a motivat, la început, și mișcare declanșată la Gdansk, ca pe urmă să se recunoască deschis că în stradă ieșiseră muncitorii polonezi, și nu huliganii.

Chiar atât de mulți huligani să fie în Timișoară, încât să pună stăpânire pe oraș și nimeni să nu-i poată împiedica s-o facă? De ce nu a ieșit clasa muncitoare în stradă să-i pună la punct pe acești „huligani”? Nu cumva, în confruntarea cu trupele de ordine, s-a aflat tocmai clasa muncitoare care nu mai poate suporta îndelungul regim de aspre privațiuni?

Este clar, din spusele „omului”, că s-a tras din plin, că au fost și continuă să fie victime. M-au îngrozit cuvintele lui care elogiau armata și trupele de ordine care „și-au îndeplinit pe deplin datoria față de patrie, față de popor”. Ai mințit 25 de ani și continui să ne minți fără rușine. Dacă a tras, armata a tras în popor, nu în huligani. Cu asta, ea și-a aruncat o grea povară în spate, și-a pătat urât obrazul. Poate că nu-i decât o minciună a „omului”. Dacă s-a tras, treaba asta trebuie că au făcut-o mercenarii bine plătiți pentru asemenea îndeletniciri. Istoria va lămuri enigma.

Au murit oameni, dar treaba nu s-a încheiat la Timișoara. Cazanul continuă să clocotească.

Deci, am început și noi să intrăm în rândul lumii. Nu mai dormim, nu mai vegetăm. Se pare că mămăliga nu-i chiar așa de inertă pe cât înclinau unii să creadă și să ne blameze.

• Joi, 21 decembrie 1989

Orele 13:00

După un serviciu de noapte istovitor, încheiat după orele 4 dimineața, m-am sculat ceva mai târziu, în jur de 10. Până ce mi-am aranjat mașina de plecare acasă, la tata, m-a prins 12. Când să mă urc în mașină, aud că urmează să înceapă, în Piața Palatului, o „grandioasă” adunare populară.

Cum vine asta? Nu-i voie să se organizeze nici un fel de adunare în instituții și întreprinderi și „luminăția” sa se delectează cu o nouă grandioasă adunare. Nu mi-a mirosit a bine.

Nu mi-am terminat bine gândul și ireparabilul s-a produs.

O adunare ce se dorea a fi încă un nor de praf aruncat în ochii străinătății, privind unitatea monolitică a poporului român, s-a terminat lamentabil. Țipetele și huiduielile care s-au auzit când și când, în ciuda eforturilor unui grup de agitatori plat în față, lângă microfoane, care scanda binecunoscutele slogane, l-au făcut pe „curajosul” conducător s-o ia la sănătoasa. Să fie asta explozia finală care să arunce în aer tot eșafodajul ceaușismului din România? Greu de presupus, când „omul” are la îndemână o uriașă mașinărie de represiune, pe care nu se va da în lături să o folosească în modul cel mai „eficient” cu putință.

Și acum, în Piața Palatului, tot huliganii or fi fost cei care au îndrăznit să-l huiduiască?

Omul a jucat cacealma. A fost sigur că o să-i meargă, că o să-i înșele iar pe toți. Majoritatea covârșitoare a actorilor din scenă sunt tocmai comuniștii lui pe care i-a convocat oficial. Chiar să nu știe imbecilul că un popor întreg, în care se află și milioane de comuniști, îl detestă, îl urăște de moarte? Dacă nu știe nici atâta lucru, merită să se ducă la fund. De data asta a luat o plasă formidabilă, o plasă din care s-ar putea să nu mai scape. Evenimentele se precipită grozav.

Orele 16:00

Ceea ce părea a fi cu patru – cinci ore în urmă, în ochii oficialităților, un „accident” este acum o imensă tragedie. O portăriță a redacției, sosită din centru, a adus vestea că acolo s-a declanșat un adevărat masacru împotriva demonstranților. Se trage în plin în oameni. Dacă-i așa, „omul nebun” nu mai are nici o scăpare. S-ar putea să stingă acum vâlvătaia, dar cu siguranță că va izbucni curând în altă parte. Ceasul căderii lui Ceaușescu este foarte aproape.

Câtă dreptate avea președintele Franței când spunea, în urmă cu câteva zile, că prăbușirea lui Ceaușescu este o chestiune inevitabilă! Oare el, își dă măcar acum seama de situația în care se află? Sunt înclinat să cred că nu. Pentru că altfel ar renunța cu orice risc la putere, scutind astfel țara de durerea și distrugerile ce le implică cramponarea oarbă de putere.

Orele 18:00

Am încercat să văd cu proprii mei ochi ce se întâmplă în centru. De la Piața Romană până la Universitate, o mare de oameni. Din străzile adiacente unde am reușit să pătrund nu pot să-mi dau seama perfect de ceea ce se întâmplă acolo, în miezul luptei. Se aud focuri de armă. Băieții lucrează din plin, fără menajamente. Sunt „sfătuit” de un milițian să-mi iau urgent tălpășița. El, omul ordinei, nu pare prea îndârjit. Mai degrabă i se vede pe față îngrijorarea. E groasă treaba!

• Vineri, 22 decembrie 1989

Orele 10:00

Cei care vin din oraș aduc vestea că toată suflarea muncitorească a Bucureștiului a ieșit în stradă. Pe la 9:30, Ileana îmi confirmă că cei de la Avioane s-au încolonat și au plecat, în număr mare, spre Centru. Acum 10 minute au trecut prin Piața Scînteii unde s-au oprit să-i cheme pe tipografi alături de ei. Au apărut grupuri masive și pe bulevardul Expoziției, grupuri care vin dinspre Bucureștii Noi.

Prin fața Combinatului, patrulează așa-zisele gărzi patriotice. Prezența lor mai mult incită lumea la acțiune. Sunt convins că acești oameni cu haine kaki trăiesc momente de mare rușine pentru că li s-a hărăzit rolul de paznici ai sentimentelor propriilor colegi de muncă. Curentul anticeaușit este atât de puternic, încât nimic nu-i poate sta în cale. Un popor întreg detestă totalitarismul lui Ceaușescu, tratamentul aplicat cu cinism unui întreg popor, mai ales în ultimii 10 ani. Lumea a ajuns la capătul răbdării. Lucrul acesta trebuia să-l înțeleagă mai de mult „eroul din Carpați”. Acum este prea târziu. Momelile pe care încearcă să le arunce nu-i mai sunt de nici un folos. Sunt de-a dreptul ridicole și enervante.

Auzi cu ce vrea el să stăvilească mânia, cu 30 – 50 de lei în plus la alocația pentru copii, cu 1.000 de lei pentru fiecare fătăciune, urâtă vorbă, dar altă expresie mai potrivită nu-i de găsit, cât femeile sunt tratate precum animalele de reproducție.

„Maestre”, ai dat rău de tot cu bâta în baltă.

Orele 15:00

Șandramaua ceaușistă s-a dus de râpă. De necrezut. A fost pur și simplu măturată de imensul uragan care a început ieri și a atins intensitatea maximă astăzi la prânz când „cel mai mare erou între eroii neamului” a șters-o în chipul cel mai laș cu putință, de pe acoperișul CC-ului.

A fugit. Ca un șobolan, împreună cu nelipsita sa umbră, „savanta de renume mondial”, cea care l-a dus la pierzanie. Ceasul victoriei a sunat. De acum înainte nimeni și nimic nu te mai poate salva, „eroule”.

Doamne, n-am sperat o clipă, acum 10 ani și o lună, exact 10 ani și o lună, când m-am hotărât să aștern pe hârtie, pe furiș, gândurile ferecate, zăvorâte, imposibil de rostit în lume, că va veni atât de repede ziua eliberării de sub teroarea fricii, ziua înălțării în demnitate. Și uite-o, că a venit… Fii binecuvântată, minune! De aici înainte, Dumnezeu să ne aibă în grijă! Că ușor nu ne va fi deloc.