Când vă gândiți la bambus, probabil vă imaginați și panda pufoși, nu? Ei bine, pe vremuri, bambusul era folosit ca metodă de execuție de neimaginat pentru zilele noastre. În prezent, în Statele Unite, 18 state au abolit pedeapsa cu moartea, 32 de state însă nu. În cele mai multe dintre aceste state, moartea survine, în cazul pedepsei capitale, printr-o injecție letală, deși statele au și alte opțiuni la dispoziție. Recent au existat unele controverse despre cât de umană este această metodă de execuție, însă, în comparație cu cele care erau utilizate în Evul Mediu, injecția letală este cea mai umană metodă folosită vreodată.
Iată în continuare, 7 metode străvechi de execuție, absolut îngrozitoare!
1. Plutonul de execuție
În timp ce moartea survenită în fața plutonului de execuție a devenit populară în epoca modernă, era totuși o metodă obișnuită și în vremuri străvechi. Spre exemplu, în Roma antică și Scandinavia, deținuții erau uneori executați de grupuri de arcași.
2. Bambusul
În unele zone din Asia medievală, oamenii condamnați la moarte erau executați prin tragerea în… bambus! Bambusul este o plantă care crește foarte repede, uneori până la 30 de cm – ba chiar și mai mult – într-o zi. Drept urmare, condamnații erau legați de plante mici de bambus, care creșteau treptat în fiecare zi, iar victima era trasă în țeapă într-un mod extrem de lent și de dureros.
Așadar, Vlad Țepeș nu a fost nici pe departe inventatorul țepei, iar metoda aplicată de el se desfășura totuși mai rapid, chiar dacă moartea survenea și la câteva zile după tragerea în țeapă! Scopul era de a răstigni omul în așa fel, încât moartea să nu urmeze îndată, să nu fie imediată, ca atunci când se taie capul cu spada sau securea, ci omul să sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar zile, până își dădea sufletul.
Gravură din Cronica Brodoc înfățișând pe domnitorul Vlad Țepeș asistând la tragerea în țeapă a unui grup de condamnați.
Se pregătea un țăruș mare, mai lung decât statura unui om, care se va fixa în pământ (mai rar, se tăia și curăța un pom subțire), vârful fiind ascuțit ca un cui și uns cu seu, ca să alunece. Omul putea fi înfipt în acea țeapă prin mijloc (burtă sau spinare, capul și membrele atârnând spre pământ), dar era riscul de a străpunge un organ vital, și omul murea prea repede. Așadar, în metoda cea mai răspândită la călăii lui Țepeș, victimei culcate la pământ, cu brațele legate la spate, i se înfigea țeapa prin anus, trăgând apoi de amândouă picioarele legate cu frânghii la glezne. Apoi, se bătea și cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al țepei, cu băgare de seamă, pentru a nu străpunge cele două organe de care se știa că provoacă moartea imediată: ficatul și inima. Omul stătea astfel răstignit, în chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcționând. Murea cu încetul de suferință, de sete, de foame și de atacul corbilor care veneau atrași de miros.
3. Presarea
În America de Sud și în Asia de Sud-Est, presarea era folosită ca formă de execuție, elefanți fiind antrenați pentru a zdrobi încet o persoană condamnată la moarte; în Europa, presarea era utilizată drept formă de tortură care ucidea, de obicei, victima. Execuția cu ajutorul unui elefant (în limba persană, literalmente „aruncare sub picioarele unui elefant”) a fost o metodă des utilizată în trecut pentru executarea condamnaților la moarte în Asia de sud și de sud-est, în special în India. Elefanții asiatici au fost utilizați pentru călcatul în picioare, dezmembrarea sau torturarea condamnaților în execuții publice. Animalele, care erau bine dresate, puteau omorâ victima fie pe loc fie după o chinuire îndelungată, metoda depinzând de cum erau mânuite. Ținute de curtea regală, aceste animale erau atât simbolul puterii absolute cât și al abilității imaginare că domnitorul putea controla animale sălbatice.
Un prizonier condamnat la moarte, pe cale de a fi dezmembrat în Ceylon.
Desen din ”An Historical Relation of the Island Ceylon” de Robert Knox (1681)
Utilizarea elefanților pentru execuția condamnaților la moarte a atras uneori interesul, dar și oroarea vizitatorilor europeni, astfel de relatări apărând în jurnalele lor de călătorie cât și în descrierea vieții locuitorilor Asiei. Acest obicei a fost suprimat de către colonialiștii europeni în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Cu toate că această metodă de execuție a fost întâlnită în primul rând în Asia, ea a fost folosită sporadic și de către europeni, de exemplu în Roma antică sau în Cartagina, mai ales pentru a pedepsi soldați rebeli.
4. Arderea pe rug
Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta prin arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne. Această metodă de execuție la moarte a fost aplicată din Evul Mediu timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea). Sentința era dată de inchiziție, fiind astfel executați cei învinuiți de vrăjitorie sau erezie. Dacă osânditul recunoștea vinovăția faptei sale, atunci călăul îl strangula înainte de aprinderea rugului sau i se legau saci cu praf de pușcă pentru a simula focul Sodomei care, după Biblie, ar fi ars sub o ploaie de foc. Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă în rai.
În India, arsul pe rug a fost practicat până în secolul al XIX-lea, fiind arse frecvent văduvele împreună cu cadavrul soțului decedat. Această moarte a văduvei care își urma benevol soțul era considerată o faptă eroică; totuși, se presupune că văduva era obligată să accepte acest ritual barbar. Cu toate că din anul 1829 această practică este interzisă prin lege, se relatează că și în prezent se mai practică acest ritual în unele regiuni din India.
5. Târât de cal, spânzurat și ciopârțit
Această formă brutală de execuție era rezervată pentru criminalii și trădătorii din Anglia. În primul rând, condamnații erau târâți prin oraș, prinși fiind de partea din spate a unui cal. Apoi erau spânzurați până când aproape ăși dădeau sufletul, iar în cele din urmă, victimele erau literalmente tăiate în patru bucăți.
6. Spânzurarea
Deși încă se mai apelează la această metodă de execuție în multe locuri din lume, spânzurarea condamnatului era principala metodă de execuție până la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind considerată cea mai umană formă de execuție. Prizonierii uciși astfel erau așezați deasupra unei trape și li se fixa un ștreang în jurul gâtului. Trapa era apoi deschisă, iar condamnatul cădea de la o înălțime de aproximativ doi metri. Moartea survenea aproape instantaneu prin ruperea gâtului, dar au existat numeroase cazuri în care condamnații au fost decapitați de funie sau nu au murit pe loc, rămânând în viață până când mureau sufocați.
7. Ghilotina
Tăierea capului reprezintă una dintre cele mai vechi metode de execuție. În timpul Revoluției Franceze a fost făcută chiar mai eficientă datorită invenției ghilotinei. Aceasta a fost considerată a fi o metodă de execuție mai umană, deoarece tăia capul dintr-o singură mișcare, față de cazurile în care se aplicau mai multe lovituri cu sabia sau cu toporul.
Doctorul Joseph Ignace Guillotin cere la 10 octombrie 1789 introducerea utilizării ghilotinei, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare, în care călăul nu reușea adeseori decapitarea la prima încercare. În cazul ghilotinării, prin despărțirea foarte rapidă a capului de trunchi, având ca efect imediat tăierii măduvei spinării, se consideră că moartea se produce într-un timp extrem de scurt, de ordinul milisecundelor, scurtând astfel suferința condamnatului. Guillotin a fost sprijinit în cererea sa de călăul Parisului timpului respectiv, Charles Henri Sanson, care descria amănunțit dezavantajele decapitării cu sabia.
Adunarea Națională franceză a însărcinat pe medicul regelui, Antoine Louis, să cerceteze situația. Ca urmare, la 17 martie 1792, acesta a prezentat Adunării o schiță a ghilotinei, care a fost aprobată imediat, la 20 martie 1792. Guillotin a suferit sufletește din cauză că instrumentul de execuție purta și a continuat să poarte numele lui. Ideea și scopul declarat al creerii mecanismului era de a ameliora suferințele osânditului la moarte, lucru care, din păcate, a fost interpretat altfel de către posteritate.
Prezentarea folosirii ghilotinei
Maximilien Robespierre, unul din simbolurile Revoluției Franceze, membru al Comitetului Salvării Publice este inspiratorul perioadei terorii, care a dus la ghilotină mulți reprezentanti de frunte ai revoluției, și, ca o culme a ironiei, inclusiv pe el însuși.
Sursa: radioactivekittens.com