Templul Shaolin este un vechi templu, vechi de peste 1.500 de ani, aflat pe muntele Songshan din China, loc de apariție a numeroase stiluri și școli de arte marțiale, reunite sub numele de „Boxul de la Shaolin”. Shaolin înseamnă în limba chineză pădure tânără, deoarece templul se află adăpostit într-un codru, pe muntele Songshan, unul din cei 5 munți sacri ai Chinei.
Site-ul martial-arts.ro prezintă un amplu articol despre cum era, pe vremuri, viața la Templul Shaolin.
Astfel, pentru a fi admis ca novice în templu, aspirantul trebuia să posede anumite calități fără de care nu ar fi putut să facă față vieții aspre, pline de privațiuni dar favorabilă studiului sustinut specifică Ordinului Shaolin. Onestitatea, seriozitate, disciplina, dorința de a studia și de a învăța, capacitatea de a se supune regulamentului stric al templului, respect și supunere față de maeștrii și față de conducătorii templului, buna cuviință, capacitate de a depași obstacolele ivite, disponibilitate la efort, acestea erau doar câteva dintre calitățile care erau necesare pentru a fi admis la Templul Shaolin.
Cel mai adesea, copiii, în special copiii orfani, erau admiși mai ușor deoarece aveau avantajul că putea fi formați și adaptați mai lesne la viața din Templu. De multe ori călugării găseau în fața intrării în templu copii abandonați de părinții lor, pe care îi adoptau. Alteori, părinții veneau cu copiii lor și îi încredințau călugărilor cu dorința de a-i instrui și de a-i educa într-un mod de viață spartan. Cei care aveau copii la templu pentru instruire obișnuiau să ofere periodic templului bani sau alte produse pentru a-i ajuta pe călugari, dar și din respect și din recunoștință față de munca maeștrilor și a călugărilor.
Nu numai copiii erau admiși în templu, ci și tinerii și chiar oameni mai înaintați în vârstă, însă criteriile de admitere erau foarte stricte, dupa cum am văzut mai sus. De multe ori cei care doreau să intre în Templu erau opriți la intrare unde puteau să aștepte mai multe zile și chiar săptămâni fără a fi băgați în seamă. Cea mai bună metodă de așteptare era să stea în meditație în tot acest timp, așa cum făcuse odinioară Da Mo, preotul budhist (arhat) cel care a întemeiat ordinul Shaolin. În concepția maeștrilor, a călugărilor și a preoților Shaolin cel care putea să mediteze în continuu o bună bucată de vreme, de la câteva ore la cateva zile, era considerat apt pentru viața din templu, deoarece își putea disciplina și controla mai ușor mintea și, ca atare, își putea controla pornirile și viciile. Deigur că existau și candidați respinși din diverse motive. Cele mai des invocate motive erau: incapacitatea adeptului de a face față vieții și disciplinei din templu; labilitate psihică, ceea ce îl putea transforma pe adept, cu timpul, într-un pericol public; lipsa de respect față de mai marii templului și față de simbolurile Shaolin; comportament inadecvat etc.
Odată primit în rândurile călugărilor Shaolin urma o perioadă foarte lungă și anevoioasă de instruire fizică, spirituală și psihică.
Viața la templul Shaolin nu era deloc ușoară nici pentru novici, nici pentru cei avansați, iar antrenamentele erau într-adevar foarte grele. Trebuia să ai o voință de fier și o dorință foarte mare de a învăța pentru a putea continua pregătirea. De cele mai multe ori, cei neobișnuiți cu o viață atât de grea și de umilitoare renunțau chiar înainte să fi început să învețe ceva. Noii adepți trebuiau să facă tot felul de munci istovitoare și, de multe ori, umilitoare precum căratul apei pe trepte, curățenia și menținerea templului în condiții optime etc. Acest program istovitor la care erau supusi începătorii și care pe mulți îi descurajau încă de la început, era menit să-i învețe pe aspiranți cu disciplina din templu, cu umilința și cu respectul față de maeștrii lor. În același timp, se urmărea îmbunătățirea condiției fizice și pregătire mentalului pentru lunga perioadă de pregătire care va urma. Acesta era prima etapă pe care o parcurgeau noii veniți și care dura între 1 și 2 ani.
Odata depășită această perioadă, cu corpul tonifiat și cu mintea pregătită de lunga perioadă premergătoare de care am amintit mai sus, novicii începeau instruirea propriu-zisă. Trebuia, mai întâi să stăpânească tehnica pozițiilor și a deplasărilor. De aceea se punea mare accent pe stăpânirea poziției de bază și anume, Ma Pu sau postura călărețului. Cu picioarele depărtate la circa două lățimi de umeri, cu genunchi flexați în așa fel încât coapsele să fie aproape paralele cu solul, cu spatele drept, adeptul trebuia să reziste în acest mod, treptat, de la câteva minute, în primele zile, până la câteva ore, după câteva luni de practică. De multe ori, se foloseau și greutăți pentru a amplifica pregătirea. Cel mai greu era să țină în echilibru pe cap, pe genunchi și în mâini castroane cu apă pe care nu trebuia să le verse sau să le scape pe jos. În acest ultim caz, orice tremur al corpului, orice mișcare necontrolată, putea duce la vărsarea apei sau chiar la răsturnarea și spargerea castroanelor și atunci trebuia să repete exercitiul.
Urma apoi învățarea tehnicilor de lovire și a blocajelor cu brațele și cu picioarele de pe loc și apoi cu deplasare. La acest nivel se învățau foarte multe tehnici și combinatii. O etapă importantă și pasionantă era învățarea și studierea formelor tradiționale (Tao) care se practicau într-un număr impresionant. Așadar, se începea cu tehnici de luptă fără arme pentru că era foarte important să fii capabil să-ți folosești și să-ți stăpânești corpul înainte de a învăța tehnici cu arme tradiționale.
Studiul armelor tradiționale începea abia după câțiva ani de antrenament intens fără arme și numai după ce elevul și-a însușit temeinic posturile, deplasarile, tehnicile de lovire cu bratele si cu picioarele, etc. Arma este considerată ca o prelungire a brațelor și de aceea trebuia să o simtă așa cum își simțea propriul braț. Acest lucru era posibil numai după mulți ani de studiu serios în compania unor maeștrii desăvârșiți.
La Templul Shaolin erau mulți maestri de arte marțiale, fiecare din ei fiind experți într-o specialitate anume. De altfel, personalul aflat în templu era compus din: preoți (acesta era practic rangul cel mai mare și cel mai greu de atins), călugari (care se împărțeau în începători, semi-avansați și avansați) și maeștrii de kung-fu (aceștia erau în afara ordinului Shaolin dar erau foarte respectați și stimați). Astfel, unul mânuia foarte bine bastonul lung, altul era foarte bun în lupta cu paloșul sau cu sabia sau cu cuțitele fluture și asa mai departe. De asemenea, erau maeștrii foarte buni în stilul tigrului, în stilul florii de prun, în stilul cocorului, în stilul dragonului, în stilurile interne etc. Atunci când un viitor călugăr începea să învețe Kung-fu, trecea pe rând pe la fiecare din acești maeștri. Astfel, pe măsură ce învățăcelul își însușea o anumită parte a artei Shaolin, era trimis la alt maestru ca să instruiască în continuare. Deși tehnica fundamentală și principiile de bază erau aceleași, stilul era totuși diferit de la un templu la altul.
La Templul Shaolin nu se învăța și nu se practica doar Kung-fu, respectiv, tehnica de luptă. Astfel, călugării studiau și practicau Qi Gong, meditația budhistă, medicina tradițională, filosofie, scriere și caligrafie și alte discipline menite să le desăvârșeascp pregptirea și sp le formeze personalitatea tinerilor aspiranți.
Perioada de instruire dura circa 15-20 de ani, timp în care începătorul de odinioară devenea maestru în toată puterea cuvântului. Temeinic instruit, sigur pe el, pregătit să înfrunte orice pericol s-ar fi ivit, luptătorul aproape desăvârșit care devenise, era gata pentru un ultim test, poate cel mai greu pe care îl dăduse vreodată. Trebuia să parcurgă mai multe încăperi unde îl așteptau foarte multe pericole mortale: trape care declanșau săgeți, sulițe, lame ascuțite etc.; manechine mobile din lemn care, odată pornite, se mișcau în continuu lovind cu brațele și cu picioarele, lovituri pe care călugărul trebuia să le blocheze sau să le evite (așa-ziși oameni de lemn ai shaolin-ului ale cărui mișcări erau controlate de un sistem de pârghii și scripeți foarte sofisticat și care, prin mișcarea unuia, antrena în mișcare toate celelalte manechine); parcurgerea unor încăperi întunecate unde îl așteptau tot felul de capcane și pe care trebuia să le evite fără a se folosi de simțul văzului; respingerea atacurilor neprevăzute din partea altor maeștrii care atacau prin surprinde etc. Fiecare dintre aceste încăperi prezenta un real pericol pentru cel care încerca să le pacurgă. Efectiv, se putea muri dacă respectivul călugăr nu era destul de bine pregătit și dacă nu se concentra la maxim sau dacă ezita. Legenda spune că foarte mulți călugări Shaolin au murit încercând să parcurgă acest traseu mortal. În cele din urmă, după ce a străbătut un traseu plin de pericole mortale, călugărul și, totodată, viitorul preot Shaolin, avea în față o ultimă provocare, un test important nu numai prin dificultate, ci și prin consecințele imediate și mai ales viitoare. În cele din urmă, călugărul se afla în fața unui cazan de dimensiuni mari, plin cu cărbuni încinși și care avea pe mânere încrustate două animale sacre: tigrul și dragonul. Ca să poată trece de acest ultim test, călugărul trebuia să apuce cazanul încins cu antebrațele, să îl ridice și apoi să iasă întorcând cazanul în partea opusă. În acest fel, îi rămâneau imprimate pe antebrate, pe viață, desenul celor două animale sacre: dragonul pe antebrațul drept și tigrul pe antebrațul stâng. Aceste desene erau „diploma” sau, mai degrabă, semnul de recunoaștere a preoților shaolin. În acest moment, pregătirea era cu adevărat desăvârșită. Trecuse testul vieții și al morții. Din acest moment, nimic nu îl mai putea înspăimânta indiferent de natura pericolului ivit la un moment dat. Adeptul de dinioară devenise el însuși maestru și putea să instruiască novici la rândul său.
Preoții Shaolin erau foarte stimați dar și foarte temuți. Erau stimați datorită caracterului lor altruist dar și datorită cunoștințelor lor în medicina naturistă și erau temuți datorită tehnicii de luptă desăvârșite pe care o posedau.
Pentru preotul Shaolin existau în acest moment două opțiuni: să rămână în Templu și să instruiască noii veniți sau să plece din Templu și să trăiască ca un om obișnuit.
Din păcate, o mică parte a celor care au ales să părăsească Templul Shaolin s-au folosit de abilitățile căpătate pentru a forma temutele Triade, care terorizau populația prin impunerea forțată și brutală a unor taxe de protecție etc. Se pare că vechile triade sunt străbunii mafiei de astăzi. Aceasta este o într-adevăr o pată neagră a tradiției Shaolin însă sub nicio formă nu o poate caracteriza.
Tradiția Templului Shaolin a conservat și a influențat dezvoltarea artelor marțiale tradiționale chinezești promovând nu numai o metodă spectaculoasă și eficientă de luptă, ci și un mod de viață și chiar o educație specială sau, mai bine-zis, o auto-educație.
Surse: jujufeed.com & martial-arts.ro