Descoperire, cercetare, restaurare, expune. Acestea sunt etapele pe care un obiect descoperit în „condiții vitrege” le poate parcurge pentru a putea deveni exponat într-un muzeu sau într-o colecție privată. La prima vedere, procesul pare simplu. Aparențele însă înșeală.
Meseria de restaurator este o meserie aparte, care se practică departe de ochii indiscreți ai publicului larg. Laboratoarele de restaurare ale muzeelor, locul unde de cele mai multe ori se săvârșesc adevărate numere de magie, sunt incinte în cadrul cărora accesul vizitatorilor este restricționat, iar condițiile din interior sunt strict controlate. Procesul de restaurare în sine este unul complex, dar și de durată, de cele mai multe ori priceperea și specializarea restauratorului fiind deosebit de importante pentru obiectul restaurat. Uneori, complexitatea lucrării presupune colaborarea a doi sau a mai multor restauratori. Specializările acestora pot fi diverse, de la metal, la textile, hârtie, ceramică și până la sticlă. Dacă un obiect restaurat este expus, înseamnă că mâinile dibace ale specialiștilor și-au făcut cu prisosință datoria.
În urmă cu câțiva ani, pe când vizitam o serie de muzee din București pentru un serial dedicat popasurilor culturale, am aruncat un ochi și în laboratoarele de restaurare. Fascinat de lumea ascunsă din spatele unor uși masive pe care tocmai o descoperisem, am început să pun întrebări: ce, cum și mai ales cu ce se face o restaurare astfel încât viața obiectului să fie prelungită. Pe lângă această „pregătire teoretică”, unii specialiști au fost de acord să asist la o operațiune de restaurare. Ocazie mai mult decât potrivită pentru a „fura meserie”…
Primul „artefact” care mi-a ajuns în mâini a fost o cască germană din 1935, pe care o achiziționasem dintr-un târg. Povestea acesteia era scurtă și la obiect: „descoperită într-o pădure din Moldova”. Cel mai probabil fusese pierdută în haosul luptelor din vara anului 1944. 67 de ani mai târziu, casca se pregătea pentru recăpătarea aspectului inițial. Restaurarea se anunța a fi dificilă încă din start, întrucât casca avea bucăți lipsă din calotă, aceasta fiind tocată de rugină de-a lungul anilor cât a fost îngropată în pământ.
Pentru ea, timpul s-a oprit în urmă cu mai bine de 60 de ani. Pentru ca timpul să înceapă să curgă din nou și să poată fi iarăși folosită pentru reenactment sau să fie expusă într-un muzeu, casca a trebuit să treacă rând pe rând, prin diferite ipostaze: imersată în substanțe decapante și curățată mecanic. Ritualul a fost repetat până în momentul în care stratul de rugină care acoperea casca a fost înlăturat în totalitate. Următoarea etapă a restaurării a constat în acoperirea găurilor din calota căștii, etapă deloc ușoară, în condițiile în care calota era aproape inexistenă. A fost partea cea mai grea a întregii restaurări: chitul crăpa ori nu adera corespunzător la cască și, în plus, trebuia să fiu precaut cu aplicarea, astfel încât să nu încarc casca cu material în exces. Până la urmă, calota a fost completată și casca putea să fie finisată și vopsită.
Găsirea unei nuanțe identice cu cea folosită de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost foarte dificilă. Dacă în primă instanță am răsuflat ușurat pentru că am găsit codul de culoare „de atunci”, prepararea vopselei RAL 6006, faimosul feldgrau mat, s-a dovedit anevoioasă. Practic, culoarea se obține prin amestecări repetate ale unor culori precum albastru, verde, maro și alb. Simplu de spus, greu de transpus în realitate, chiar dacă am avut ca reper o cască vopsită cu această nuanță. Odată depășit acest obstacol, restaurarea se apropia de ultima etapă, și anume: interiorul căștii. Odată montat, casca era pregătită pentru testul suprem în cadrul acțiunilor de reconstituire istorico-militare. Spre surprinderea scepticilor care nu credeau că zona reparată a căștii va rezista unei asemenea exploatări, aceasta a rezistat și rezistă în continuare și astăzi, la mai bine de trei ani de la restaurarea ei.
Succesul restaurării căștii M35 din colecția personală a circulat printre pasionații și colecționarii de obiecte din cel de-al Doilea Război Mondial, astfel că, după câteva săptămâni, am primit o nouă provocare sub forma a două căști, un ’35 și un ’42, ambele de proveniență germană, pentru a le readuce strălucirea de odinioară. „Învie-le! Am văzut că te pricepi…”, a venit cererea a doi colecționari. Am acceptat provocarea pe loc.
Prima cască intrată în „operație” a fost cea din ’35. Era similară cu casca mea, astfel că restaurarea a fost în mare parte o „copie” a procesului de restaurare aplicat primei căști. Diagnosticul indica prezența ruginii pe toată suprafața căștii, pe sub stratul de vopsea neagră dată supercifial. Casca nu avea cum să arate altfel din moment ce avusese un timp îndelungat o utilitate total nepotrivită statutului său: acela de a fi „pahar” pentru găini. Istoria încă este folositoare prin gospodăriile ţărăneşti! Revenind la operaţiunea de restaurare, aceasta a început promiţător, prin înlăturarea depunerilor, însă se complica pe măsură ce avansam în profunzime, bobiţele de rugină transformând casca într-o veritabilă sită.
Curățată „până-n măduvă”, expresie folosită printre restauratorii cu ștate vechi ce caracterizează metalul curat, casca a fost „bandajată” cu fibră de sticlă și chit, asemenea unei caroserii de automobil, și ulterior finisată. A urmat apoi grunduirea și în final vopseaua mată specifică armatei germane din ultima conflagrație mondială. Interiorul confecționat de un croitor pielar conform specificațiilor din epocă, s-a potrivit perfect cu casca, iar pentru fixarea acestuia am folosit cleme speciale comandate pe un site specializat de obiecte pentru reenactment.
Externarea „pacientului” la termen a întărit prietenia cu colecționarul în cauză. El a fost mulţumit de calitatea restaurării, cu toate că nu eram de meserie. Poate prea mulţumit, încât, la nici două săptămâni după „lăsarea la vatră” a căştii, acesta s-a şi despărţit de ea. Timp de o lună de zile casca M35 restaurată de mine a fost expusă în cadrul expoziţiei „Ani de război: 1942” organizată de Muzeul Judeţean Teleorman din Alexandria.
Cealaltă cască, model 1942, fusese salvată probabil în cel de-al 12-lea ceas de la un vânzător de chilipiruri. Nu știu care a fost prețul. Știu însă faptul că restaurarea aceastei căști avea să se dovedească a fi una dintre cele mai complexe pe care le-am întreprins în numele nobil al salvgardării obiectelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Concret, casca prezenta o zonă de câțiva centrimetri care a fost deformată (înfundată) în urma impactului cu un obiect dur, plus câteva straturi consistente de chit și vopsea verde închis. Nimeni nu știa însă aceste lucruri. Din păcate, sub aceste straturi, rugina se dezvoltase și afecta metalul. Încet, sigur și iremediabil.
După îndepărtarea cu greutate a straturilor de vopsea și chit, casca a trebuit să fie îndreptată în zona deformării, ulterior aceasta trecând printr-un procedeu mai elaborat în ceea ce privește decaparea. Concret, această operațiune a însemnat punerea efectivă a căștii la… murat, asemeni zarzavaturilor de toamnă. Când, într-un final, am scos casca – asta se întâmpla după câteva zile la rând de băi și „incantaţii” rostite cu ajutorul periei de sârmă -, aceasta strălucea, astfel că îi puteam acoperi micile găuri apărute în metal. Odată vopsită, casca se putea reîntoarce la proprietarul de drept.
Restaurarea acestor căști militare germane mi-a deschis drumul salvgardării obiectelor colecționarilor. Totul a început cu o curiozitate „cum se face”, pentru ca mai apoi să pun în practică ceea ce am văzut în laboratoarele de restaurare ale unor muzee bucureștene. Le sunt profund recunoscător restauratorilor care m-au lăsat să fur meserie, chiar și preț de câteva minute. Ochiul a văzut, iar ulterior mâna a transpus în realitate ceea ce am văzut în spatele ușilor închise. După ce am terminat căștile, le-am arătat unor specialiști, iar aceștia s-au arătat încântați de rezultatul muncii mele. În rândul colecționarilor, veștile acestor reușite au circulat repede, astfel că, la scurt timp după terminarea restaurării căștilor, au mai trecut prin mâinile mele cutii germane de măști de gaze, decorații, precum și lanterne. Însă despre toate acestea vom vorbi într-un articol viitor al Jurnalului de Restaurator.
Mihăiță ENACHE