Pe urmele Brâncovenilor la Istanbul. Închisorile şi martiriul

15 august 1714, zi a marelui praznic creştin al Adormirii Maicii Domnului şi zi de un tragism fără seamăn în istoria cruzimii otomane. După luni întregi de chinuri, sfârşeau decapitaţi pe rând cei patru fii ai domitorului şi ginerele său, chiar sub ochii lui Constantin Brâncoveanu, al cărui cap a căzut ultimul. Li se oferise viaţa în schimbul trecerii la mahomedanism, dar, îndemnaţi de voievod, nu s-au lăsat de legea creştină. Se încheia astfel o domnie luminată.

La 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor, 2014 a fost declarat Anul Brâncoveanu, un omagiu adus marelui domnitor Constantin Brâncoveanu şi o rememorare a faptelor şi personalităţilor care au marcat epoca sa.

Îndelungata domnie a lui Constantin Brâncoveanu, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată tragic în 15 august 1714, a marcat epoca prin amploarea şi însemnătatea  faptelor sale. Abil diplomat, prin înţelegeri şi corespondenţă dusă în secret faţă de turci, a căror vasală era Ţara Românească, şi cu preţul multor pungi cu galbeni plătite cu generozitate, voievodul a mentinut echilibrul politic la graniţa a trei mai imperii, Otoman, Habsburgic şi Ţarist. Ţara a putut cunoaşte o lungă perioadă de pace, iar ortodoxia, ameninţată de pericolul catolic şi islamic, a fost apărată.

Prin buna administrare a avuţiilor ţării, poporul a cunoscut un trai mai bun. Au progresat agricultura, meşteşugurile, mineritul şi comerţul, iar povara birurilor era pusă mai mult pe cei bogaţi. Şi turcii erau mulţumiţi de haraciul plătit cu regularitate de domnitor, care îşi asigura liniştea domniei cu daruri generoase trimise chiar de Brâncoveanu marilor demnitari ai Înaltei Porţi sau apropiaţilor sultanului.

Iubitor de frumos şi deschis către valorile Renaşterii, Brâncoveanu  a încurajat artele, tiparirea şi răspândirea cărţilor, şi nu doar în Muntenia, ci şi în Transilvania sau în alte ţări vecine. A ctitorit aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate spirituală, într-un stil arhitectural nou, care avea să-i poarte de atunci numele.

Domnitorul, ajutat mult de iscusinţa Doamnei Marica de administrator al marilor moşii şi în negustoria cu vite, şi-a mărit propria avere, pentru care turcii îl numeau Altân Bei, sau Prinţul Aurului. Istoricii spun că Brâncoveanu aduna în fiecare an mai mult de 10.000 de galbeni. Marea sa bogăţie a atras însă invidia otomanilor, dar şi pe cea a boierilor Cantacuzini. Aceştia din urmă i-au pus la cale mazilirea pentru că doreau pe tron pe unul din familia lor.

Voievodul Brâncoveanu a  fost acuzat de trădare faţă de Înalta Poartă. Au fost mai multe capete de acuzare, printre care şi marea avere personală sau înţelegerile şi corespondenţa purtată în secret cu marile puteri  străine. A fost  îndepărtat de la domnie pe 25 martie 1714, în Săptămâna Patimilor, când  solul sultanului le-a anunţat Brâncovenilor firmanul de mazilire.

Domnitorul şi întreaga sa familie, bărbaţi, femei şi prunci, în total 13 prizonieri, au fost duşi la Înalta Poartă (Istanbulul de astăzi, numit pe atunci Ţarigrad, Constantinopol, Stambul sau Înalta Poartă). După un drum greu, de 3 săptămâni, au fost aruncaţi cu toţii în închisoare.

Temuta Temniţă Yedicule

Pe malul Mării Marmara, în capătul de sud al oraşului, era Închisoarea celor Şapte Turnuri sau Temniţa Yedicule.

Ridicată încă din vremea bizantină, Yedicule fusese fortificată de sultanul Mehmed al II-lea, la puţin timp după ce cucerise  Constantinopol, în 1453. Pe lângă cele patru turnuri care formau Poarta de Aur, sultanul construise încă trei turnuri mai masive. În cetate erau păstrate tezaurul şi arhiva, iar în turnuri erau  întemniţaţi duşmanii sultanului – vizirii consideraţi trădători,  ambasadorii puterilor care luptau împotiva Turciei  sau voievozii teritoriilor cucerite de otomani. Toţi cei care îl nemulţumiseră pe sultan îşi aşteptau aici moartea, iar zidurile temutei temniţe păstrau urmele inscripţiilor scrijelite de cei ce muriseră aici.

Au fost executaţi la Yedicule marele vizir Halil Paşa, împreună cu fiii săi, David Megas Komnenos, ultimul împărat din Trebizond, împreună cu fiii săi,    regele Simion I al Georgiei. În ziua de 22 mai 1622, la vârsta de numai 17 ani, tânărul sultan Osman a murit sugrumat, căci sângele niciunui sultan nu trebuia vărsat.

În turnul cel mare, Turnul Ambasadorilor, au fost întemniţaţi şi batjocoriţi, din luna aprilie şi până în iulie 1714, domnitorul Constantin împreuna cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, alături de Enache, sfetnicul şi ginerele său.

Timp de patru luni, în turn sau în Groapa Sângelui, domnitorul avea să fie torturat neîncetat  pentru a mărturisi unde-şi avea ascunse averile. Conform istoricilor, a fost întins pe roată, i s-a pus pe cap un cerc de fier încins, a fost ars cu fierul înroşit pe piept şi pe spate, a fost străpuns în mâini şi în picioare, iar după cumplitele chinuri, turcii i-au smuls semnătura pentru aurul depus în băncile de la Veneţia.

Apoi, în ziua de 15 iunie 1714, bărbaţii Brâncoveni au fost mutaţi din Groapa Sângelui la Ceauş Emini, o altă temniţă din teribila Închisoare a celor Şapte Turnuri, dar mai aproape de lumină. Aici erau închise şi Doamna Marica, Domniţa Bălaşa şi cum­na­ta ei, Anica, soţia lui Constantin, împreună cu fiul lor de doar câteva luni. Declarate mai întâi roabe şi apoi  condamnate la închisoare pe viaţă, au fost şi ele torturate.

Pe Doamna Maria au adus-o şi la nenumărate schingiuiri ale soţului şi copiilor ei. Ea însăşi a fost chinuită pentru a măr­turisi tot ce ştia despre locul unde se găseau averile fami­liei. Dar, după câteva săptămâni de chinuri, când turcii s-au convins că de la ele nu pot afla nimic despre bani, femeile au fost mutate într-un alt turn. După o detenţie de aproape un an, femeile au fost răscumpărate la sfârşitul lunii martie 1715, pentru 100 de pungi de aur şi au părăsit Stambulul.

La Yedicule aveau să fie întemniţaţi, zeci de ani mai târziu, mulţi prizonieri francezi, în timpul Războaielor Napoleoniene. Aici a fost închis timp de doi ani, până în 1801, diplomatul- scriitor Francois Pouqueville, de la care a rămas o remarcabilă descriere a închisorii. Yedicule a rămas închisoare până în anul 1837. Ultimul întemniţat a fost diplomatul rus Obresko, eliberat însă la cererea ambasadorilor străini. Astăzi, Yedicule este cel mai mare muzeu în aer liber din Istanbul şi găzduieşte concerte în timpul verii.

Despre martiriul Brâncovenilor stă martoră o placă memorială de pe zidurile închisorii:

„În memoria domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a celor patru feciori ai săi, care au fost întemniţaţi la închisoarea Yedicule la începutul secolulul al XVIII-lea, departe de scumpa lor patrie. Şi întru statornica amintire a istoriei comune a popoarelor român şi turc“.

Martiriul Brâncovenilor

La 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, Constantin Brâncoveanu, fiii săi şi Enache au fost duşi la locul de osândă. Ziua fusese aleasă anume de otomani. Ştiau că era o mare sărbătoare creştină, ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, precum şi onomastica soţiei sale, Marica.

Erau acolo şi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, ambasadorii creştinătăţii apusene, de la Veneţia, din Franţa, Anglia şi din Imperiul Habsburgic, dar şi din Rusia, alături de mulţi oameni de rând. Muntenilor li s-a îngăduit să spună o ultimă rugăciune în genunchi, iar apoi sultanul le-a oferit iertarea şi viaţa dacă trec la mahomedanism.

Anton-Maria Del Chiaro, secretarul domnitorului, nota mai târziu despre răspunsul demn al Voievodului:

“Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m’am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi şi-a încurajat copiii: “Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”

Continuarea articolului semnat de Liliana Teică  o puteți citi pe site-ul  stiri.tvr.ro