Spre finele veacului al XVII-lea, când pe tronul Țării Românești ajungea Constantin Brâncoveanu, Principatele Române erau în atenția politicii europene ca urmare a tendințelor expansioniste ale Imperiului habsburgic, care urmărea crearea unui nou echilibru politic în răsăritul Europei.

Brancoveanu

Constantin Brâncoveanu
Foto: anulbrancoveanu.ro

Imperiul otoman, al cărui declin începuse, a suferit o grea înfrângere, în 1683, în timpul asediului asupra Vienei. Totuși continua să fie unul dintre factorii politici importanți și influenți din zonă, neacceptând de bună-voie expansiunea habsburgică. Până la Pacea de la Karlowitz, din 1699, când turcii pierd mare parte din Ungaria, precum și Transilvania, au avut loc numeroase confruntări între turci și austrieci, cu grele înfrângeri înregistrate de Poartă, precum cea de la Buda, din 1686.

Imperiul Habsburgic, care urmărea hegemonia politică și militară în Balcani, țintind spre Constantinopol, avea privirile îndreptate asupra Țării Românești. Imperiul rus se afirmă tot mai mult ca o nouă forță politică și militară în estul Europei, țarul Petru I urmărind stăpânirea Strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Și Polonia, care în timpul regelui Ioan Sobieski, biruitorul de la Viena, cunoștea o perioadă de înflorire, avea revendicări asupra Țărilor Române.

Marile puteri europene, Franța și Anglia erau interesate să mențină statu-quo-ul existent în acest spațiu. Anglia, care urmărea să-și asigure căile maritime în Orient, avea toate motivele să sprijine integritatea Imperiului Otoman.

În acest context, Constantin Brâncoveanu s-a folosit de toate mijloacele pentru a asigura autonomia țării. La fel ca și în cazul lui Șerban Cantacuzino și al lui Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu a dus o politică domnească autoritară. Cei trei domni români au promovat o politică originală antiotomană, prin negocieri cu puterile vecine, urmărind să înlăture suzeranitatea otomană. Ei au fost totodată circumspecți față de alianțele cu celelalte mari puteri creștine, conștienți că acestea doresc să-și extindă influența asupra spațiului românesc.

Constantin Brâncoveanu a căutat să mențină în permanență raporturi bune cu Poarta și să îndeplinească cu strictețe obligațiile față de aceasta, pentru a păstra statutul politico-juridic deosebit al Țării Române. A fost întărit în scaunul domnesc de Imperiul Otoman, succesiv, în 1696, 1698, 1700, 1704, datorită “politicii pungilor cu aur”. În 1699, Poarta i-a acordat lui Brâncoveanu domnia pe viață. În 1703 a fost chemat la Constantinopol, dar a reușit să-și păstreze și viața și domnia datorită acelorași daruri bogate, iar în 1704 a fost nevoit să accepte sporirea haraciului.

Constantin Brâncoveanu a dus o politică externă activă, reflectată în documentele de epocă, mărturii ale contemporanilor, corespondențe și rapoarte ale diplomaților. La București a funcționat în perioada domniei lui un veritabil cabinet diplomatic. A întreținut relații strânse cu principalele capitale europene — Viena, Paris, Veneția, Moscova, Roma, Cracovia, Constantinopol ș.a.

Curtea domnească din București a concentrat în acele vremuri cea mai intensă activitate diplomatică din Europa de sud-est. Domnul avea mai mulți secretari, pentru limbile greacă, turcă, italiană, latină, germană, polonă. Brâncoveanu întreținea o bogată corespondență cu împăratul Leopold I al Austriei, cu țarul Petru I al Rusiei, cu regele August II al Poloniei, cu Papa Clement al XI-lea, cu ambasadori, comandanți militari, cărturari, oameni de afaceri. Potrivit secretarului florentin Anton Maria Del Chiaro, de la care ne-au rămas valoroase știri cu caracter istoric, geografic, precum și importante momente din viața și activitatea lui Brâncoveanu (“Istoria revoluțiilor Valahiei”), stolnicul Cantacuzino, sfetnic apropiat, dirija corespondența domnului cu suveranii creștini.

Voievodul muntean și-a recrutat numeroși și iscusiți agenți diplomatici care să reprezinte interesele țării la curțile europene, precum Gheorghe Castriotul, David Corbea și Teodor Corbea (trimiși în Rusia), învățatul Nicolae Comnen Papadopol (trimis pe lângă Papa Clement al XI-lea) ș.a.

Cu Imperiul habsburgic relațiile au fost la început încordate, din cauza amânării negocierilor începute de Șerban Cantacuzino, apoi s-au îmbunătățit. La 30 ianuarie 1689 a fost semnat un tratat, prin care habsburgii recunosc individualitatea Țării Românești, închinată lor doar formal. Ulterior s-a ajuns la un nou conflict armat — la sfârșitul anului 1689 trupele imperiale conduse de gen. Donat Heissler, aflate în Transilvania, au intrat în Țara Românească, ocupând mai multe localități, inclusiv Bucureștii. Pentru a-i alunga, Brâncoveanu cere sprijinul tătarilor, care se aliază cu oastea munteană, înfrângându-i pe austrieci, în august 1690, la Zărnești. Apoi relațiile s-au îmbunătățit din nou, iar în 1695, Constantin Brâncoveanu primește titlul de “principe al Imperiului”.

Cu Rusia, marea putere ortodoxă de la Răsărit, a intensificat relațiile ca o contrapondere la amenințarea turcă și austriacă. Curtea domnească de la București era principalul centru de informare al Rusiei și al altor puteri europene despre situația din Imperiul Otoman. Din 1701, Constantin Brâncoveanu a trimis la Moscova, la țarul Petru I, agenți diplomatici precum Gheorghe Castriotul și transilvăneanul David Corbea. În 1709 a fost încheiată o alianță între Țara Românească și Rusia, Brâncoveanu angajându-se să sprijine pe țar cu un corp de oaste de 20.000 de oameni în eventualitatea unei campanii împotriva Porții. În războiul ruso-turc din 1710-1711, Brâncoveanu a dat dovadă de prudență, concentrând, totuși, o oaste la Urlați.

Continuarea articolului o puteți citi pe site-ul agerpres.ro