„Toţi colecţionarii gândesc la fel. Instinctul moral dispare.
În cele din urmă, obiectul posedă posesorul.”
John Fowles, Colecționarul
Printre piesele care au intrat în ultimul timp în colecția mea se numără și o lanternă despre care, neoficial, prin târg umblă vorba că a „participat” la război. Ușor sceptic la argumentul că „a aparținut unui ofițer care a murit” am pornit o operațiune de cercetare pentru aflarea adevărului.
Lanterna era un accesoriu destul de utilizat de militarii de pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial. Armata Română nu a făcut nici ea excepție de la această regulă și și-a echipat soldații cu lanterne. Acestea aveau formă dreptunghiulară și erau utilizate atât cu funcția de iluminare standard, cât și cu cea de semnalizare (culorile verde și roșu), funcție însă care nu există în cazul lanternei de față. Pentru fixarea de uniformă, lanterna era prevăzută în partea din spate cu o curelușă care prezenta o gaură pentru nasture prin intermediul căreia se prindea de nasturele epoletului sau de cel al unui buzunar de la piept. De asemenea, au existat și situații în care soldații prindeau lanternele de centură.
Pe Frontul de Est, atât trupele germane cât și cele române au fost echipate cu un număr destul de considerabil de lanterne marca Petrix, Daimon ș.a.. Lanterna care face subiectul acestui articol nu se încadrează în niciuna dintre aceste mărci. Și chiar dacă aș vrea să o atribui unui producător anume, nu aș avea cum pentru că acestui model de lanternă pur și simplu îi lipsesc marcajele. Mai mult decât atât, până și culoarea kaki-mat păstrată în cea mai mare parte a carcasei (culoare care întâmplător sau nu, este similară cu cea a căștilor olandeze din dotarea Armatei Române din timpul războiului) nu rezolvă, așa cum probabil v-ați fi așteptat, ci adâncește misterul în legătură cu producătorul și perioada în care acest tip de lanternă a fost produs. Pe internet, „surate” ale lanternei (însă în „variante” mai mult sau mai puțin conservate) se comercializează – sub numele generic de „lanternă militară” – „lanternă militară veche” – pe câteva zeci de lei. Din păcate, niciun samsar nu spune un cuvânt despre proveniența „vechiturilor”.
Încerc o altă abordare, de această dată la un prieten care are un model similar restaurat. „Îmi pare rău, dar nu pot să te ajut. Și eu am întrebat în stânga și-n dreapta dar nimeni nu a știut să îmi dea detalii”, îmi răspunde sec. Consult documentele Marelui Stat Major român din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact „Situația primirilor de materiale de la germani sau prin germani în perioada 1 iulie 1941 – 1 februarie 1944” în speranța că voi găsi o mențiune în ceea ce privește lanternele, dacă acestea au fost primite de la aliații germani. Din păcate, lista conține material de război foarte variat, pornind de la căști și oprindu-se la telefoanele de campanie și bărci pneumatice, însă nici urmă de lanterne. Concluzia care îmi încolțește în minte după o jumătate de zi de răsfoit documente vechi de 70 de ani este că lanterna ar fi putut fi produsă totuși în România.
Singurul loc unde ar fi putut fi produse lanterne este Timișoara. Aici este una dintre cele mai cunoscute fabrici din perioada comunistă: Electrobanat sau pe scurt ELBA. Povestea acestei fabrici începe în anul 1921, când au fost înființate Uzinele Dura, care aveau ca obiect principal de activitate fabricarea reperelor destinate corpurilor de iluminat. În anii ’30, acestea au fuzionat cu alte firme cu profil asemănător (Galvani & AGA-LUX), iar în anul 1948 firma a fost naționalizată, moment care a coincis și cu schimbarea denumirii în Electrobanat. În perioada comunistă, întreprinderea a produs o gamă variată de produse pentru iluminat, inclusiv arhicunoscutele lanterne dreptunghiulare pentru uz civil și industrial. Corelând datele, este foarte posibil ca lanterna din colecție să fie produsă de Uzinele Dura pentru uz militar în anii războiului, producția sa continuând sau fiind reluată și după încheierea acestuia.
John Fowles avea dreptate: Obiectul posedă posesorul, însă posesorul este cel care posedă istoria.
Mihăiță ENACHE